Motto: Am luat-o și sunt sigură că e de cea mai bună calitate, căci e nemțească, de aici, din Germania, am luat-o!
Era ajun de Sânziene, toți românii își urau deja de Sfântu Ion, alea-alea. Eu…
Se făceau trei ani și 23 de zile de la prima mea zi de lucru în Germania. De când mi-am luat lumea-n cap, și cătă vest! Multe am trăit și învățat de atunci, multe de tot!
Dar atunci îmi plângeam de milă la prima oră a zilei, cu moralul izbit de pământ (căci… prea mult de zis!), eram, deci, în prag de depresie, când am primit un mesaj de la un prieten. Bun prieten, ține la mine, mă respectă, și cred că are și impresia că eu sunt bine, că pot, la o adică, să mă implic, să dau o mână de ajutor. Ironia situației m-a învăluit ca într-o ceață aducătoare, curând, de lacrimi. Era povestea unei bătrâne dintr-un sătuc uitat de Dumnezeu pe o coastă de munte din Prahova, spusă pe un grup de Facebook – România fără gură. Am plâns! La propriu de data asta, doar citind prezentarea, la poze nu am avut putere să mă uit. O bătrână, care toată viața ei a fost ”beteagă” și de care consătenii ei, tot toată viața ei, au râs, în loc s-o ajute. Sau măcar s-o lase-n amarul ei. O bătrână care, după atâția ani în care a ajuns să se obișnuiască cu umilința, care nu mai avea nici o așteptare, decât de la Dumnezeu, întrebându-se doar cât o s-o mai lase să se chinuie, căci asta de-a trăit-o ea, numai viață nu se poate numi, femeia aceasta a crezut că omul care îi întindea o mână de ajutor râde de ea! Femeia aceasta s-a repezit să sărute mâna binefăcătorului ei când omul, rușinat că nu a găsit mai mult în portofel, îi întindea 50 de lei! O comoară care i-ar fi ajuns să-și ducă traiul o săptămână. Am plâns. Cu lacrimi, de obidă! De revoltă! Mi s-a răsucit sufletul în mine! Am avut nevoie de minute bune să mă liniștesc și să-mi caut cuvinte pentru a răspunde prietenului care îmi trimisese linkul spre postarea aceea. Am decis să fiu sinceră, prietenul meu acesta chiar merită sinceritatea mea, și i-am spus că plâng, căci nu pot ajuta decât cu o distribuire pe pagina mea de Facebook; că mesajul lui a ajuns la mine într-un moment când mi se părea că am atins cu palma fundul iadului.
”Ce e cu tine?”, m-a-ntrebat el, ”te pot ajuta cu ceva?” Iar atunci, în exact acel moment, am știut. ”M-ai ajutat deja!”, i-am răspuns.
Am realizat, într-o secundă, că plânsu-mi de propria-mi milă e fiță de prințesă față de ce trăia femeia aceea, de O VIAȚĂ! Până la urmă, care e marea mea durere? Că sunt singură, de exact trei ani și 23 de zile, departe de cei dragi, aflându-mă, acum, de vreo două săptămâni de fapt, în fața unei dileme? Că la jobul pe care l-am început de o lună nu mai pot să mă întorc, dar nu am, încă, o variantă de altul și fără job nu pot trăi? Că să intru în șomaj aici, în civilizata, vestica țară, este o variantă pe care refuz să o iau în calcul – been there, done that? Că deși trei ani am îngrijit bătrâni în azile, și-am făcut-o cu drag de muncă, cu toată inima, cu demnitate, în ciuda vehiculatei idei de ”umilința de a fi emigrant care șterge bătrâni la fund”, mă vedeam în fața probabilității să renunț la acest job? Că, la două săptămâni de când am început să lucrez în acest azil, genunchii și spatele au început să țipe la mine să mă opresc, să schimb branșa sau să plec acasă? Că, în ciuda acestor semnale ale lor, am continuat să lucrez, să-i îngrijesc pe bătrânii aceia, care apucaseră să prindă drag de mine și care-mi intraseră deja în suflet? Că am tras de mine, pe principiul cui pe cui se scoate, până când…da, până mi-am dat seama că, până bănuiala mea inițială a fost confirmată de dermatolog: am luat râie de la una dintre bătrânele de acolo? Căci da, de râie vorbeam în primele rânduri.
Acela a fost momentul când m-am oprit. În concediu medical, deocamdată, dar decisă să nu mă mai întorc acolo, în acea instituție de îngrijire a bătrânilor care a lăsat lucrurile să ajungă în punctul în care două femei să aibă forme avansate de scabie și pentru care nu s-a instituit nici o măsură specială! Cu întreg corpul acoperit de bube și scărpinându-se cu strășnicie, așa le-am găsit pe cele două femei când mi-am început serviciul. După exact patru săptămâni, aveam să primesc rușinosul diagnostic. Nu spun și eu la rândul meu, căci cele două femei nu fuseseră diagnosticate cu scabie, pentru că nu au fost văzute de vreun dermatolog! Erau tratate la fel ca orice locuitor al azilului. Puteau avea orice boală de piele, sau o reacție cutanată a cine știe ce boală, deranjantă pentru ele, dar inofensivă pentru cei din jurul lor. Așa am considerat-o și eu, fără să mă protejez decât minim. Primele semne de întrebare mi le-am ridicat când am observat puncte roșii și pe pielea altor bătrâni de acolo, care și ei începuseră să se scarpine. Când, la rândul meu, și eu am început să mă scarpin, mi-am făcut programare la dermatolog… era prea târziu. O luasem. Aveam scabie! În 2023! În Germania! Lucrând într-un centru de îngrijire a persoanelor vârstnice! Tratamentul – relativ simplu: două doze de medicament, administrate la un interval de o săptămână. Simplu. Să te asiguri că nu te vei reinfecta, aici e, însă, o altă poveste! E nevoie, în primul rând, să fie tratați toți membrii familiei, indiferent dacă au simptome sau nu. Da, au primit și cățeii dozele corespunzătoare greutății fiecăruia, deși nu dădeau nici un semn că ceva ar fi în neregulă cu ei. Singura lor vină era că trăiau în aceeași casă cu mine. În al doilea rând, e necesară de o dezinfecție totală a locuinței, lenjeria, atât cea de pat cât și cea personală, trebuie spălată la cel puțin 60 de grade… Covoarele trebuie temeinic aspirate, la fel și salteaua patului în care dormi și indicat ar fi să nu mai dormi în el câteva zile și totul trebuie dezinfectat. Eu am folosit, ca dezinfectant, oțetul. Am căutat pe net care ar fi cea mai bună soluție pentru o casă unde locuiesc și animale. Tot am dezinfectat: de la chei până la coșurile de gunoi! Podele, mobilă, covoare, până și aspiratorul și componentele lui au simțit gustul oțetului! Și pe piele m-am ”acrit”! Am făcut tot ce mi s-a spus că trebuie să fac și ceva în plus. În prima săptămână am aspirat, practic, non stop, nu zilnic! Am spălat tot ce m-am gândit că era infectat la programul de trei ore al mașinii, inclusiv culcușurile câinilor. Pentru fiecare câte trei ore. Adică am așteptat șase ore ca să spăl doar două lucruri: culcușurile de pluș ale iubiților mei. Asta în timp ce răbdarea mi se isprăvise, căci mi se părea că sunt prea puține de trei ori câte trei ore într-o zi (noaptea trebuia să respect programul de liniște) ca să pot spăla tot ce am de spălat! Am început să mă scufund în tristețe, cocârjată de rușinea de a avea boala proastei igiene, de spaima că nu pot scăpa de ea la timp pentru a putea merge la un alt job, fie el și mai puțin bine plătit! Obsedată de spaima că aș putea răspândi rușinoasa boală! Copleșită de vină: sigur am fost o jegoasă și o leneșă atunci când aspiram doar săptămânal, spunându-mi, ți spunând oricui stătea să mă asculte, că părul cățeilor mei e de-a dreptul frumos, așa, ca un al doilea covor! Încovoiată de ideea de ce-am fost și ce-am ajuns! Ce caut eu aici? Pentru asta am lăsat țara mea în urmă, acum trei ani? Pentru asta am ales, în urmă cu o lună, să merg să lucrez la anume acel azil? Nu. Am mers acolo plină de optimism, căci găsisem o echipă de colegi faină, aveam vise pentru un viitor frumos, simțisem că ceva mă cheamă acolo și am refuzat oferte care nu mi se părea, la acel moment să mă împlinească suficient.
Într-un astfel de moment a ajuns la mine, trimisă de prietenul meu, povestea Eleonorei, bătrâna din Prahova. Ea este cea care ar fi îndreptățită să se simtă copleșită și încovoiată sub greutatea zecilor de ani în care a se deplasa e un veșnic chin, a avea pe cineva aproape e o utopie, de când i-a murit mama, iar resemnarea este tot ce poate face!
Eu de ce mă plâng?
De ce plâng? Că nu pot s-o ajut? Dacă de-asta plâng, hai gata, lacrimile la uscat, spatele drept, privirea înainte! Nu o pot eu ajuta acum, dar poate o vor ajuta unii dintre cei care i-au citit povestea, am distribuit-o și eu și știu că am Oameni în lista de prieteni. Iar eu, ei bine, eu o voi ajuta dacă mă va aștepta încă vreo cinci ani, când, teoretic, m-aș putea întoarce în țară. Sau măcar câteva luni, să-mi revin financiar… (acum abia îmi ajung banii pentru pâine și, dacă azilul de unde intenționez, fără drept de apel, să plec se supără și nu-mi trimite la timp salariul pentru perioada lucrată, chiar și chiria va fi o problemă).
”Mă adun din risipire” – mi-au venit în minte versurile lui Păunescu, ale poeziei Miros de coasă. Mi-a intrat în suflet și în minte în adolescență, pe atunci un cântec al Cenaclului Flacăra. Acum găseam alte valențe cuvintelor..
”A fi fire sau nefire, nici nu știu ce mai îngân”
”(…) că doar moartea e eternă” Da, uite un gând care te poate face să-ți dorești să trăiești cu tot dinadinsul!
Camelia COTOARĂ
