Căutatul aurului, nu a celui nativ, ci a podoabelor şi monedelor de tezaur în munţii dacilor, se pierde în istorie.  Nu se poate preciza deocamdată, cu exactitate, când au fost menționate, pentru prima dată, brăţările care au făcut atâta vâlvă. Nici măcar când au fost pomenite în terminologia populară sau în literatura de specialitate. În epopeea lor inepuizabilă, brățările spiralice de aur, denumite de unii regale, scriu încă un capitol pe cât de interesant pe atât de controversat.

Vladimir Brilinsky

 

FOTO: Meandre pe cursul râului Strei

Călătorind prin timp și vremuri

O veritabilă goană după aur este consemnată când, pe la începutul secolului al XIX-lea, în urma unor descoperiri întâmplătoare în Munţii Orăştiei, întreg ținutul devine, potrivit scrierilor vremii, un imens bâlci, unde mii de oameni, cât pentru șase sate adunate laolaltă, au dat năvală să scormonească, căutând mirajul metalului galben. Cu toată cantitatea impresionantă de aur care umple visteria de la Viena, niciunde nu se consemnează prezența unor brățări de aur. O brățară de argint aurit se află în muzeul de istorie de la Viena dar niciuna din aur masiv.

Un roman, între ficțiune și realitate

La început de secol XX, în romanul istoric „Memoriile lui Hadrian”, Marguerite Yourcenar vine cu o noutate curioasă. Caracterul de roman istoric al lucrării ne dă dreptul să ne îndoim de credibilitatea afirmaţiilor, dar o descriere apare cel puțin surprinzător. Documentarea pentru scrierea acestui roman a fost una deosebit de laborioasă, iar multe elemente sunt extrase din scrierile originale ale lui Hadrian și cercetate cu mare atenţie. Descrierea șederii lui Hadrian în Dacia este una sumară, chiar bizară. General, pe atunci, în armata lui Traian, el descrie Dacia asemenea unui „tărâm în care totul a stat pe loc, în care nu există oameni, ci numai învinşi, în care nu există viaţă, ci numai pustietate” (lucru firesc dacă luăm în calcul trufia şi dispreţul romanilor pentru lumea barbară). Dar în toată această descriere, o frază răzleaţă, aparent fără importanţă, atrage atenţia în mod deosebit. „Seara, focurile de tabără luminau salturile extraordinare ale dansatorilor înguşti în şolduri, cu brăţările lor extravagante din aur.” Despre ce fel de brățări se vorbește? Sunt ele oare extravagante? Este vorba de brăţări asemănătoare celor în cauză? De unde și până unde „dansatori înguști în șolduri” în imaginația Margueritei Yourcenar? Este această descriere reprodusă din jurnalul original al lui Hadrian sau este rod al caracterului de posibilă ficțiune al întregii lucrări? Greu de răspuns.

Cercetarea și logica unei descoperiri fabuloase

FOTO: Barbara Deppert Liptz

Mai aproape de noi, Barbara Deppert faimos numismat contemporan, expert în bijuteria antică, studiază în amănunțime ceea ce este cunoscut în istorie drept „Comoara lui Martinuzzi”. Se pare că distinsa cercetătoare este prima care a dovedit existența brățărilor dacice de aur, trecându-le din sfera folclorului local în realitate. Teoriile ei sunt interesante și bazate pe logică, pe scrieri ale vremii și pe cercetare amănunțită în teren. Chiar dacă, în unele privințe, aceste teorii sunt contestate de o parte a lumii științifice ele capătă credibilitate odată cu demonstrațiile pe care Barbara Deppert le face.

Rezumând istoria comorii, se menționează că, la mijloc de secol XVI,  nişte pescari valahi au intrat cu luntrile de pe Mureş în albia râului Strei, (denumit probabil Sargeția la vremea aceea) și, vâslind în amonte, poposind la mal, descoperă o grotă în care se aflau după unii 40.000, după alţii 400.000 de monede de aur. Dacă numărul pieselor nu poate fi precizat cu exactitate, se poate ţine cont de evaluarea făcută la acea vreme. Se spunea că, din banii găsiţi, Martinuzzi şi-ar fi putut cumpăra o armată de 1.000 de oameni cu armuri, cai şi arme la un loc.

Primul act de braconaj din istoria aurului dacic

FOTO: Şarpele de aur

Barbara Deppert afirmă că în descrierea grotei unde se afla fabuloasa comoară sunt pomeniți doi șerpi de aur plini de monede care păzeau intrarea în grotă. Este posibil ca aceasta să fie prima atestare documentară a faimoaselor brățări, dar totodată autoarea răstoarnă unele teorii care păreau bătute în cuie. La gura de vărsare a Streiului în Mureș, ea demonstrează că înaintarea în amonte a unor luntrii cu vâsle era puțin probabilă datorită debitului incomparabil mai mare la acea vreme și a vitezei de curgere într-o albie de râu cu diferență de nivel apreciabilă de la izvoare până la confluență.

Apoi, spune cercetătoarea, este puțin probabil ca Decebal să-și fi îngropat comoara la o distanță așa de mare de Sarmizegetusa. Urmând drumurile practicate de daci ar fi fost o distanță de mai bine de 60 de kilometri. Mai mult, strategia dacică era strâns legată de protecția oferită de munți iar alegerea unui loc de ascundere a comorii la șes cu o deschidere chiar exagerat de largă este puțin probabilă. La fel cum puțin probabil că din punct de vedere tehnic ar fi fost posibilă devierea cursului unui râu cu un asemenea debit.

La pas pe cursul Sargeţiei

Barbara Deppert străbate întreg cursul Streiului, de la vărsare la izvoare, pe unele porțiuni apreciabile chiar la pas. O însoțesc plin de bucuria de a asculta și urmări o somitate de talia ei. Pe măsură ce albia se îngustează trecând de peștera Șura Mare, distanța de Sarmizegetusa se micșorează considerabil. Meandrele dese ale albiei potolesc viteza cu care Streiul curge la vale. Pe malurile pline de iarbă grasă pasc vaci, păzite de oameni și haite de câini. Barbara intră în vorbă cu ei. Devin traducător de ocazie. Îi descoase și atentă își notează totul într-un carnet. Nu mică ne este mirarea că oamenii vin de dincolo de deal de la Grădiște, cu animalele la păscut, în lunca Streiului. De când?, întreabă Barbara. Din totdeauna! Aici ne paștem animalele că e iarba mai bună și nu sunt așa multe sălbăticiuni ca la noi, la Grădiște. Și cât faceți cu animalele ca să ajungeți aici? Păi, vreo două ceasuri bune, dacă nu ne oprim. Poiana e mare, cu iarbă bună și deasă. E liniște adâncă și doar susurul apei se aude liniștitor. Da’ cum îi zice la locul ăsta? Poiana Regelui. Îl pun uluit să repete: Poiana cui? A regelui, Poiana Regelui, așa îi zice. Care rege? Da’ eu de unde să știu? Așa i-o zis dintotdeauna.

FOTO: Poiana Regelui

Ne privim mirați unul pe celălalt și ne întrebăm despre ce rege poate fi vorba. Doar ne întrebăm, pentru că răspunsuri nu găsim. De când avem noi regi nu se cunoaște ca vreunul să fi pus piciorul pe Valea Streiului. Poate doar Decebal. Și Barbara gânditoare, zâmbind mucalit, cu satisfacție în glas spune că peștera comorii lui Martinuzzi nu are ce căuta acolo, la vărsare și că cei care au găsit-o sunt localnici din Grădiște care veneau cu vitele la păşunat aici, în poienile de pe Valea Streiului. Povestea cu luntrașii valahi este o invenție a acestora pentru a deturna atenția autorităților lui Martinuzzi. Așa cum astăzi cei ce au descoperit brățările de aur derutează autoritățile precizând intenționat alte locuri ale descoperirilor decât cele reale, așa s-a întâmplat și atunci.

Îndrăznesc să o întreb pe Barbara despre falsurile care sunt vehiculate de unii dintre căutători și chiar de către istorici.

Mă privește de deasupra ochelarilor, zâmbește un pic ironic și cu răbdare începe să-mi explice. „Traficanții de obiecte de patrimoniu pot fi ticăloși, mafioți, interlopi, dar nu pot fi proști. Uneori, ingeniozitatea lor surprinde, chiar dacă nu plăcut. Unele dintre brățări au un kilogram de aur în ele. Niciun falsificator din lume, niciun hoț specializat în așa ceva nu va băga un kilogram de aur într-un singur fals. Toți vor alege ca din același kilogram să producă trei sau patru falsuri care s-ar vinde la un preț incomparabil mai bun

O privesc pe Barbara și simt că istoria se scrie sub ochii noștri, că ea nu poate fi bătută în cuie, că orice nouă descoperire, senzațională sau nu, trebuie așezată la locul ei într-un joc de puzzle uriaș pe care îl vor duce la bun sfârșit generațiile care vor veni.