Parcă județul Hunedoara e urmărit de un blestem când vine vorba de patrimoniu cultural, fie că vorbim de cel mobil sau imobil. De parcă nu era suficient că Munții Orăștiei și alte situri din județ sunt vânați de căutători de comori, mai reușim și noi, prin restaurări discutabile, să dăm cu stângul în dreptul.
Cetatea Mălăiești, încărcată de betoane și kitsch. Cetatea Devei, cu igrasie, soluții neinspirate și ziduri mâzgălite de grafittiști. Iar acum, Ulpia Traiana, unde lucrările par să fi adus mai multe controverse decât beneficii.
După un travaliu de 13 ani — cifră cu iz fatidic — ideea lansată pe vremea fostului președinte al Consiliului Județean Hunedoara, Mircea Moloț, de a reabilita amfiteatrul de la Ulpia Traiana a ajuns, în sfârșit, la capăt. Trei președinți s-au perindat pe fotoliul de la „palatul cu broaște” și abia la al patrulea, Laurențiu Nistor, s-a tăiat „panglica finală”. Mai bine acum decât niciodată, ar putea spune unii.
Drumul până aici a fost presărat cu episoade de toate felurile: dispute legate de proprietate, fonduri pierdute și apoi recuperate, studii de fezabilitate costisitoare lăsate în sertar, proiecte schimbate, avize reluate, noi controverse.
Rezultatul? O combinație de fier, beton și lemn care, spun numeroși specialiști din domeniul patrimoniului, ridică semne de întrebare. Criticile vizează, printre altele, injectarea zidurilor cu beton, obturarea unor porțiuni din monument, aspectul tribunelor — asemănător mai degrabă unui stadion comunal — și decizia de a monta stâlpi metalici masivi. Se adaugă și reproșul privind lipsa de transparență pe parcursul lucrărilor.
Întrebarea care planează este de ce nu a fost respectată Legea nr. 52/2003 privind transparența decizională, care obligă autoritățile să publice proiectele de restaurare pe site-ul instituției și să organizeze dezbateri publice. În practică, se știe că astfel de anunțuri ajung adesea „ferite de ochii lumii”.
Cei care critică intervenția aleg, în mare parte, să vorbească în șoaptă. De ce? Din teamă: frica de a fi puși pe „lista neagră”, frica de șefii ierarhici, frica de restructurări. Arhitecții evită să-l contrazică pe președintele Ordinului Arhitecților care a sprijinit această soluție. Istoricii și arheologii sunt rezervați din cauza dependenței de instituțiile de la Deva sau Cluj. Iar funcționarii se tem de reacția Consiliului Județean.
Și astfel, la Ulpia Traiana avem un circ. Monumentul nu va mai arăta niciodată ca înainte. Problema e că romanii din Antichitate știau o rețetă simplă pentru a liniști mulțimea: circ și pâine. Noi avem doar circul. Pâinea — adică beneficiul real pentru comunitate și patrimoniu — încă se lasă așteptată. Iar dacă pachetul oferit oamenilor conține doar spectacol, fără substanță, istoria ne arată că finalul nu e niciodată fericit.
