Trăim momente halucinante în care ușa prăvăliei ni se trântește, brusc, în față și dinăuntru vânzătoarea nervoasă întoarce placa pe partea cealaltă. ÎNCHIS,  ne apare în fața ochilor. Se închid, rând pe rând, spitale și școli, muzee și fabrici, pensiuni și magazine, fabrici și uzine. Fiecare caz cu motivele sale. Acum trebuie închisă și lumina. Asta este starea generală.

În plin sezon turistic, când mii de oameni urcau zilnic spre Sarmizegetusa Regia, porțile fostei capitale a Daciei au fost închise cinci zile din șapte. Decizia, anunțată sec și fără o consultare reală a comunității locale, a căzut ca un șoc peste întreaga Vale a Grădiștii.

Explicația oficială este cunoscută: lucrările de restaurare trebuie să continue, iar siguranța vizitatorilor trebuie protejată. Nimeni nu contestă aceste obiective. Întrebarea este însă alta: nu exista nicio soluție prin care restaurarea să fie organizată fără blocarea aproape completă a accesului la cel mai important obiectiv turistic al zonei?

În jurul Sarmizegetusei s-a construit, în ultimele două decenii, o economie locală reală. Peste 30 de pensiuni și mai mult de 20 de puncte gastronomice au apărut pe Valea Grădiștii. În spatele acestor cifre se află investiții, credite, locuri de muncă și ani de efort.

Rezultatele au fost vizibile. Numărul turiștilor a crescut constant, iar cetățile dacice au devenit unul dintre cele mai puternice branduri turistice ale județului Hunedoara, alături de Castelul Corvinilor și Mănăstirea Prislop.

Pentru proprietarii de pensiuni, lunile iunie, iulie și august nu sunt simple luni de vară. Ele reprezintă perioada în care se recuperează o mare parte din investiții. În jurul acestui flux turistic s-au creat zeci de locuri de muncă și o rețea de servicii care depinde direct de accesul la Sarmizegetusa Regia.

De aceea, problema nu mai este doar una de patrimoniu. A devenit și una economică și socială.

Comunicatul Consiliului Județean Hunedoara anunță că, între 4 și 31 august, situl poate fi vizitat doar în weekend. Textul invocă desfășurarea în siguranță a lucrărilor de restaurare. Ceea ce lipsește este explicația convingătoare privind imposibilitatea unei vizitări parțiale sau a unui program adaptat.

Nemulțumirea este amplificată de schimbările repetate ale programului de acces. Din martie până astăzi au existat mai multe variante de închidere, iar pentru turiști și pentru operatorii din zonă s-a creat o stare de incertitudine permanentă.

Mai grav, la Costești și la Orăștie nu există o semnalizare clară care să îi avertizeze pe cei aflați în drum spre sit asupra restricțiilor existente. Mulți vizitatori parcurg 80 de kilometri pentru a afla abia la destinație că accesul este interzis. Mai mult, drumul este invadat de vegetație, plin de gropi și de pericole.

Potrivit calendarului inițial, lucrările ar fi trebuit finalizate încă din primăvară. Întârzierile succesive, schimbarea constructorului și modificarea termenelor au alimentat impresia unui management lipsit de coerență.

Consecințele se văd deja. Pensiunile își reduc activitatea, punctele gastronomice pierd clienți, iar zeci de angajați riscă să își piardă locurile de muncă. O comunitate întreagă suportă costurile unor decizii pe care nu a fost întrebată dacă le consideră acceptabile.

Am încercat să obținem un punct de vedere din partea administratorilor sitului. Nu ni s-a răspuns. Este preferabilă batista pusă pe țambal sau capul în nisip, ca struțul.

Principiile UNESCO sunt clare: comunitățile locale trebuie consultate atunci când sunt elaborate planurile de management ale siturilor din Patrimoniul Mondial. Conservarea patrimoniului nu poate fi separată de interesele legitime ale oamenilor care trăiesc în jurul lui.

Localnicii nu cer sacrificarea monumentului în numele turismului. Ei cer predictibilitate, dialog și respect. Cer să fie tratați ca parteneri, nu ca spectatori ai unor decizii luate în spatele ușilor închise.

Sarmizegetusa Regia nu este doar un șantier și nici doar un monument UNESCO. Ea este și motorul economic al Văii Grădiștii. Restaurarea este necesară. Dar patrimoniul înseamnă mai mult decât ziduri și sanctuare; înseamnă și comunitatea care trăiește lângă ele.

Când conservarea patrimoniului ajunge să fie percepută ca fiind făcută împotriva comunității, ceva esențial s-a rupt. Iar această ruptură nu poate fi reparată prin comunicate seci, ci prin transparență, dialog și respect reciproc.

Cavalereasca și sincera afirmație a lui Kelemen Hunor, prin care îl declara pe George Simion învingător prin șah-mat împotriva întregii clase politice, ar putea conține o mare doză de adevăr și de fair-play politic.

Numai că Simion nu și-a pus adversarii la pământ cu o regină, cu un cal alb ori cu un nebun, ci cu un bumerang.

De mult timp, Simion ținea ascuns în mâneca hainei acest bumerang, cumpănindu-l asemenea unui as câștigător. Șiretenie sau intuiție, strategie sau inspirație de moment, clipa în care l-a aruncat s-a potrivit de minune. Era greu de crezut că AUR va bate palma cu compromisul, deși Simion a stat la cutie până în ultima secundă. Își făcea temeinic lecțiile. Cine i le dicta contează acum mai puțin.

Slobozind din mână arma secretă, George Simion și-a câștigat dreptul de a urca pe piedestal și s-a întors triumfător cu fața spre popor, declamând, cu patos, uriașa sa victorie.

Numai că, în euforia unui asemenea succes, Simion ar putea uita că a aruncat un bumerang, iar această armă se poate întoarce și îl poate lovi în moalele capului dacă nu rămâne consecvent propriilor deziderate și celor ale electoratului său. Bumerangul se întoarce doar atunci când nu și-a atins ținta.

AUR are acum putere. Dar dacă această putere nu va fi folosită până la capăt în folosul oamenilor, ea va deveni efemeră. Iar atunci se va chema că ținta a fost ratată.

Suspendarea celui mai ezitant șef de stat de la Carol al II-lea încoace, alegerea primarilor și a președinților de consilii județene în două tururi, reducerea numărului de parlamentari la 300 și eliminarea subvențiilor de la stat pentru partidele politice sunt promisiuni clamate în ultima perioadă de George Simion. Dacă nu vor fi duse la capăt sau vor fi abandonate, aceste promisiuni vor întoarce din drum bumerangul, care va reveni cu și mai multă forță și va lovi exact acolo unde doare: în notorietatea pe care liderul AUR tocmai și-a consolidat-o pe un piedestal al cărui ciment încă nu s-a uscat.

De la Cotroceni, cucuveaua va huhui cât de curând un nou nume care, fără AUR, va fi tot un fel de Veștea. Așadar, AUR va aștepta din nou, la ceas de seară, colindători… pardon, negociatori.

Dacă Simion și prietenii săi se vor apuca să-și negocieze propriile principii, atunci piedestalul se va fisura și se va prăbuși. Dacă o va da după gard, treaba este clară.

„Na opt prefecți, renunță la turul doi. Na zece secretari de stat, renunță la cei 300 de parlamentari. Na o sută de directori, renunță la tăierea subvențiilor pentru partide. Na orice, dar mai las-o moale cu Europa, măcar până luăm banii de la ei.”

Dacă Simion, în lăcomia lui, va înghiți această momeală, tentantă de altfel, o mare parte a electoratului AUR va rămâne descumpănită. „Noi pentru ce am luptat? Pentru ce ne-am expus?” se vor întreba mulți. Care era scopul? Să intrăm în horă sau să spargem hora?

Probabil că răspunsul venit de la vârf nu-i va mulțumi.

Și atunci bumerangul care astăzi a năucit întreaga clasă politică se va dovedi că nu și-a atins ținta finală. Iar când se va întoarce, bumerangul nu va mai lovi clasa politică, ci chiar mâna care l-a aruncat.

Vorbele lui Demeter András au stârnit valuri de comentarii pe toate căile posibile și imposibile. Unii l-au apărat, alții l-au condamnat cu fermitate, iar reacțiile au pendulat între bun-simț și șovinism. Între timp, ecourile afirmației sale, potrivit căreia și-ar băga ceva în interesul național, au început să se stingă.

În schimb, asistăm zilele acestea la confirmarea faptului că zicala lui Demeter a devenit un adevărat sport național, o mișcare de masă care îi contaminează pe politicienii de toate națiile, culorile și metehnele.

Comportamentul lor nu denotă altceva decât că, în văzul tuturor, această șleahtă politicianistă tratează interesul național cu un dispreț greu de ascuns. E drept că această îndeletnicire nu este de ieri, de azi, ci durează de 36 de ani.

De la primul Parlament ales după Revoluție și până astăzi, clasa politică pare să fi făcut exact ceea ce spunea, deunăzi, prietenul András. Nu este mai puțin adevărat că, pe acest drum al deznădejdii, unii politicieni au folosit și câte un „prezervativ” politic, astfel încât agresiunea asupra interesului public să pară mai suportabilă. Unii au reușit să păcălească vigilența alegătorilor, alții nu.

Toți însă au practicat acest sport de masă, într-o sfidare continuă la adresa unui popor întreg. Toți. De la primarii de comună la cei de oraș, de la consilierii locali la parlamentari, de la președinți de partid la președinții țării.

Zilele acestea, matematicianul Dan speră să-i împace pe politicienii care nici măcar nu mai vor să vorbească unii cu alții. Numai că alegerea lui Tomac pentru a readuce interesul național în prim-plan pare, cel puțin deocamdată, o soluție fără șanse reale de succes. Cum să aduci în fața cazanului cu smoală clocotindă, în care fierbe întreaga clasă politică, un personaj perceput de mulți drept o simplă marionetă și să te aștepți să facă pace între tabere?

Guvernul Tomac ar putea cădea fie în plenul Camerelor reunite, fie la audieri, fie printr-o moțiune rapidă. Iar balamucul din acest cazan politic va da din nou în clocot. Îl vor doborî, probabil, după același tipar folosit și în alte confruntări recente. La un loc, disperarea pesedistă, aroganța liberală, infatuarea useristă, sforăria udemeristă, galeria auristă, zbieretele isterice ale SOS-iștilor și cei care joacă rolul celei de-a cincea roți la căruță vor contribui la căderea unui alt guvern înainte de a apuca să guverneze cu adevărat.

Ce vor pune în loc? Greu de spus. Probabil aceleași scandaluri, amenințări și îndemnuri la ieșitul în stradă. Numai că acestea nu fac parte din interesul național.

Interesul național reprezintă ansamblul obiectivelor, valorilor și nevoilor fundamentale pe care un stat le consideră esențiale pentru propria existență. În acest pachet, bunăstarea economică – creștere economică, locuri de muncă, acces la resurse și stabilitate financiară – ocupă un loc central.
Iar tocmai de această bunăstare îi privează politicienii pe români. Interesul lor nu este poporul. Interesul lor este propria bunăstare. Cea de partid și, dacă se poate, cea personală.
Imaturitatea unei clase politice care refuză, într-un moment dificil, soluții rezultate din dialog – precum un guvern de uniune națională sau alte formule stabile de guvernare – este mai evidentă ca oricând.
De aceea, oina, sportul național al României, pare să fi fost înlocuită de competiția „băgatului”, expusă atât de plastic de preasincerul Demeter András.
Un singur lucru a omis demnitarul maghiar: excesul de „băgat”, practicat fără măsură și fără protecție, poate naște monștri care vor purta cu ei întregul rău asupra unui popor și așa încercat de soartă.
Orice exces are consecințe. Iar atunci când interesul național este sacrificat prea mult timp pe altarul intereselor de partid, nota de plată nu este achitată de politicieni.
O plătește întotdeauna poporul.

Este greu de crezut că, în lunga și scurta sa carieră de matematician, actualul președinte al României, ales în mod democratic, a fost vreodată scos la tablă pentru a rezolva o ecuație mai complicată decât cea a zilelor pe care ne chinuim să le trăim.

Nicușor Dan este acum la tablă. Are creta în mână. În fața sa se află o comisie formată dintr-un popor întreg. Elevul Dan se teme să pună semnul egal — poate cel mai firesc semn posibil — în această ecuație. Comisia așteaptă rezultatul. Numai că el nu știe ce să facă. Nu știe cum să scoată radicalul corect. Nu știe să înmulțească, iar cel mai grav este că nu știe să împartă.

Și chiar așa: cum să împarți și, mai ales, cui?

Dacă îl alege pe Grindeanu, rezultatul dă cu virgulă și își ridică în cap vechii ortaci ONG-iști. Dacă îl alege pe Bolojan, ecuația vine cu prea multe necunoscute. Dacă îl alege pe Simion, operația e cu minus și Europa îi pune nota patru, lăsându-l corigent. Dacă vine cu un tehnocrat, înseamnă că a tras un bilețel al naibii de complicat. Dacă vine cu Kelemen, ecuația devine și mai greu de rezolvat. Iar dacă se uită spre cei de sub pragul de 5%, fie că vorbim despre Șoșoacă, Gavrilă sau vreun personaj din menajeria neafiliată, dusă cu grădinița în vizită la Cotroceni, atunci blocajul devine total.

Și dacă îl pune Sfântul să încerce vreo fostă colegă useristă, ecuația se complică atât de tare încât va fi obligat să-și scrie singur, cu creta, pe frunte, cuvântul fatidic: suspendare.

Pentru doctorul de la Sorbona, ecuația devine indecidabilă — acea problemă de decizie pentru care este demonstrat matematic că nu poate exista un algoritm capabil să ofere un răspuns clar, „da” sau „nu”, într-un timp finit.

În consecință, matematicianul Dan rămâne cu creta într-o mână, iar cu cealaltă se sprijină de tablă ca să nu cadă, exact cum se sprijină de pupitru la conferințele de presă.

Nicușor Dan nu este Iohannis. Predecesorul său era profesor, iar ceea ce spunea el devenea literă de lege. La el nu contau nici creta, nici paltonul. Nu conta nici dacă lua nota patru și nici dacă își folosea tradiționalul mesaj, când limbut, când absurd de scurt și inconsistent. Conta doar imaginea lui — omul venit de pe Cibin ca o speranță.

Și președintele Dan s-a instalat la Cotroceni tot ca o speranță. Numai că, asemenea unei lumânări, pâlpâie din ce în ce mai des, până când riscă să se stingă definitiv într-o grămadă inertă de ceară.

Președintele este acum în postura elevului obligat să dea răspunsul.

Dacă nu-l dă, rămâne corigent. Și așa va rămâne.

Repetent nu poate fi. Un nou mandat, în care să fie mai sârguincios și mai aproape de așteptările unei majorități, pare pentru Nicușor Dan un pod mult prea îndepărtat.

Numai că, pentru întreg poporul român, acest pod al speranței pare și mai departe.

Tot mai dezbinat, tot mai infestat de ipocrizia politicienilor, de hienele care mint, fură și batjocoresc, poporul român pare să îngenuncheze.

Numai că lumea politică ar trebui să înțeleagă un lucru: ridicarea din genunchi poate deveni fatală pentru o orânduire strâmbă care, astăzi, doar mimează conducerea unei țări întregi.

Diana Buzoianu declară că reforma preconizată, în forma actuală, are probleme mult mai mici decât avea Romsilva înainte. Adică reforma s-a făcut, nu este perfectă, dar situația pădurilor este oricum mai bună decât înainte.

În consecință, ea recunoaște că nu e bine, dar e mai puțin rău. Și mai recunoaște ceva: că timp de 7 luni politicieni de toate rangurile și culorile au negociat această reformă. Șapte luni, peste 200 de zile, în care politrucii au negociat zi și noapte. Și-au dat unul altuia, după bunul plac, în funcție de interese strict politice și personale, sau au primit firimituri căzute de sub masă. Negocierile politice au generat o legătură nefirească, din care „pruncul” născut nu are picioare și mâini, dar tot e mai bine decât să nu fie deloc.

Stupefiantă, în această ecuație, este lipsa din procesul de „facere” a copilului tocmai a acelora care ar trebui să-l crească. Este vorba de silvicultori, care demonstrează, cu subiect și predicat, că reforma scârțâie, iar criteriile care au dus la finalizarea ei au fost alese pur politic. Nimeni nu-i bagă în seamă. Ei nu au niciun rol în această piesă, nici măcar de sufleori sau mașiniști. Și totuși, ei sunt cei care gospodăresc pădurea, pentru protecția și exploatarea ei rațională.

Sigur, pentru cei îndoctrinați cu lozinci clamate de ecologiști tocmiți, în simbrii oculte, lucrurile sunt simple: trebuie doar să protesteze sau să aprobe deciziile care le convin. Ei sunt cei care înfierează nelegiuirile forestiere, fără însă să înțeleagă că peste tot — în spitale, în poliție, în administrație, chiar și în fotbal — există indivizi care trag sfori în folos propriu sau în interesul altora. Hoția este peste tot, nu doar în păduri, dar este total nedrept ca oameni cinstiți, iubitori de natură, profesioniști ai silviculturii, să fie tratați cu dispreț de către mercenari de opinie.

Dar asta nu înseamnă că axa binelui în silvicultură este înclinată într-o parte sau alta. Această axă rămâne dreaptă atât timp cât fondul forestier al României crește de la an la an și nu se diminuează, așa cum susțin unii.

Diana Buzoianu se mândrește cu această „progenitură” ciungă și șchioapă, iar acum, când simte că aceiași politicieni cărora le-a permis să negocieze timp de 7 luni îi trag scaunul de sub fund, începe să spună lucrurilor pe nume.

Onor ministra a susținut că reforma a pornit „cu frâna de mână trasă”, deoarece PSD ar fi cerut eliminarea unor măsuri drastice din fiecare articol discutat. Același PSD care acum îi vrea pieirea.

Mai mult, ea lasă să se înțeleagă că, dacă ar fi depins doar de ea, măsurile ar fi fost mult mai radicale. Nu a depins însă de ea, ci de unii pentru care pădurea este destinată exclusiv grătarelor de 1 Mai.

Buzoianu a afirmat categoric că, dacă ar avea libertate totală, „jumătate dintre directori ar zbura mâine” din funcții, din cauza ineficienței sau a lipsei de profesionalism. Omiţând însă că, în multe cazuri, în această reformă nu au contat nici profesionalismul, nici indicatorii economici reali, ci doar trocul politic.

Restructurarea Romsilva este necesară. Nimeni nu neagă acest lucru, nici măcar silvicultorii implicați direct doar că această reformă va trebui să aibă mâini, picioare și mai ales cap.

Și mai e ceva: trâmbițata reformă administrativă a țării, comasarea județelor în regiuni, bate pasul pe loc — negocierile, tot alea politice, nu s-au încheiat, evident — în timp ce reforma Romsilva a fost grăbită pe repede înainte.

Cu siguranță, vom ajunge în situația în care regiunile vor avea direcții silvice amplasate în alte regiuni. Două exemple: Timiș, Caraș și Hunedoara ar forma o regiune, dar Direcția Silvică este la Alba, aflată în altă regiune. Sau Hunedoara, Alba și Sibiu ar putea forma o regiune, dar Direcția Silvică ar fi la Mureș, din nou în altă regiune. O brambureală greu de descâlcit — și de aici vine și numele de „Abramburica”.

Reforma actuală a Romsilva pune căruța înaintea boilor. Diana Buzoianu, în scurtul său mandat, a dorit să lase ceva în urmă. Dar dacă va lăsa acest proiect în forma actuală, va lăsa în urmă haos.