Privesc cu tristețe haosul apărut în urma unei decizii a ISJ Hunedoara: aceea de a reduce o clasă din cadrul Liceului de Artă „Sigismund Toduță” din Deva.

Privesc în dreapta și în stânga: de la părinți furioși la funcționari impasibili; de la sindicaliști cu picioarele în două luntri la profesori dezamăgiți și gata să abandoneze; de la copii dezorientați, cu un viitor incert, la un sistem de învățământ politizat până în măduva oaselor, un sistem parcă ostil educației.

Privesc, de mai bine de jumătate de secol, evoluția acestei școli de muzică și arte plastice: ca elev al ei, apoi, pentru câțiva ani, ca coordonator al unui cerc de fotografie și, nu în ultimul rând, ca partener de viață al unei dăscălițe de pian. Sunt legat, de școala asta, de atâta vreme încât îmi este greu să lupt cu subiectivismul din mine. Am fost martor, mai mult de pe marginea terenului, al trecerii timpului: de la profesorul Aurel Doroga, primul director al școlii, în anii ’60, până în ziua de astăzi, la profesoara Alina Sârbu, actuala directoare.

Nu pot fi jurnalistul imparțial care ar trebui să fiu. Pot fi însă un fel de cronicar al învățământului de artă din Deva. Un cronicar care depune mărturie, aproape sub jurământ, despre valoarea pe care a avut-o și încă o păstrează acest liceu dăltuitor de talente, din care mulți și-au luat zborul spre lumea întreagă.

A fost o onoare pentru mine să stau în preajma acestei vieți pline de frumos, de muzică, de culoare și de talent, alături de oameni înzestrați cu har, luptători împotriva prostului gust, sensibili la arta adevărată și la valorile culturale autentice. Zeci de mii de ore am ascultat sau am discutat, fascinat, cu profesori, elevi sau prieteni despre arta veritabilă, despre concerte și expoziții, despre compozitori și sculptori, despre pictori sau dirijori.

Școala din Deva a fost unul dintre stâlpii învățământului de artă din România. A fost o vreme când clopotele performanței artistice românești băteau de aici, de la Deva.

Astăzi, școala este pe cale să facă primul pas spre intrarea în anonimat și, poate, al doilea pas – cel al dispariției.  Legile, normele și reglementările din învățământ sunt prea multe, prea încâlcite și, ceea ce este cel mai regretabil, interpretabile. Haosul le-a făcut astfel. Scoase pe genunchi, după placul inimii unora, în momente de criză, uneori de neaveniți, în pripă, fără consultări publice, doar pentru a ieși, pe moment, la liman, aceste legi au sacrificat constant viziunea pe termen lung.

Și tocmai pentru că sunt interpretabile, ele oferă decidenților de astăzi posibilitatea de a alege o cale care poate împiedica declinul acestui liceu cu o tradiție strălucită. Inspectoratul Școlar, Primăria Deva, Consiliul Județean, sindicatele ar trebui să fie o singură voce în acest caz. Ar fi o probă de maturitate a celor care conduc destine.

Refuz să cred că la mijloc există răfuieli politice sau păpușari din culise care trag sfori. Refuz să cred că nu se va găsi o soluție pentru întoarcerea Liceului de Artă „Sigismund Toduță” de pe derdelușul dizolvării. Refuz să cred că generațiile care vor veni vor fredona doar manele și vor umple zidurile de graffiti, ca unică manifestare artistică. Refuz să cred că liceul din Deva este singura unitate de învățământ artistic din România la care se aplică o astfel de măsură.

 Refuz să cred că, la finalul acestui trist episod, nu voi putea asculta corul tuturor decidenților cântând, la unison, aceeași partitură. Cea a Bucuriei!

Aici nu există loc pentru provizorat sau pentru presiuni deșarte de tipul „la anul va fi mai bine”. Aici nu este vorba despre matematica reducerii cheltuielilor și nici despre austeritate. Aici este vorba despre educație, despre artă și despre cultură.

Arhiva memoriei istoriei ne amintește două expresii celebre. Una îi aparține lui Göring, lider nazist, care spunea: „Când aud cuvântul cultură, pun mâna pe armă”. Cealaltă este atribuită lui Winston Churchill, prim-ministru al Marii Britanii, care, în plin război și într-o austeritate reală, a refuzat să taie bugetul culturii, replicând simplu: „Și atunci pentru ce mai luptăm?”. Cam aceasta este esența a ceea ce cred că nimeni nu își dorește, iar cine nu învață din istorie riscă să o retrăiască.

Din păcate, după aflarea veștii că o clasă de artă va dispărea de la anul, au apărut comentarii pro și contra. Unii colegi de breaslă s-au aliniat celor care au conceput această cale de ieșire din austeritate, aducând argumente, unele cel puțin bizare. Mă opresc la unul care le sintetizează, de fapt, pe toate:

„Școala este pentru a învăța carte. Muzica, sportul, pictura sunt pasiuni de timp liber. Mai puține locuri, competiție mare, elevi mai buni. Până la urmă, școala e un lucru serios. Nu e pentru oricine. Și, până la urmă, ce a produs școala aia, a lu’ pește, că e plină de copii lipsiți de talent.”

Un proverb vechi spune că din mult lapte se scoate smântâna, iar din multă piatră se scoate aurul. Selecția este, ea însăși, o artă: arta de a descoperi, de a șlefui talente și, la urmă, de a le da drumul să zboare liber.

Pentru cei care au răbdare, voi înșira, la final, câteva nume, fără o ordine stabilită, dintre sutele de absolvenți ai liceului, care, zburând liber, au făcut din școala deveană un punct de reper.  Sunt doar cei din memoria personală, orice omisiune nefiind intenționată și îi expun aici cu speranța că unii, dintre decidenți, mai de sus sau mai de jos, vor privi altfel viitorul care poate fi al culturii – sau nu va fi deloc.

 Ludovic Truțiu – primul elev premiat al școlii devene, timp de 20 de ani concert maestru al Filarmonicii din Essen

Pavel Pușcaș – Profesor Universitar, Doctor, Prorector al Conservatorului Gheorghe Dima din Cluj Napoca

Cătălin Bălescu – Rector  al Universității Naționale de Arte București

Cristea Simion – Conferențiar Universitar la Universitatea de Arte George Enescu Iași

Vera Negreanu – Profesor Universitar, doctor și Decan al Conservatorului Gheorghe Dima – Cluj Napoca

Andrei Rosetti – Profesor al liceului Sigismund Toduța și Lector la Facultatea Arte și Design Timișoara, Universitatea de Vest

Nicolae Moldoveanu – Dirijor al unor orchestre de renume mondial printre care și Royal Philharmonic Orchestra.

Bogdan Zaha – Arhitect de calibru internațional, implicat în proiecte faimoase din Mexic, China, Statele Unite ale Americii, profesor la Universitatea din Innsbruck

Răzvan Rădos – dirijor al Corului Camerata Regală, al corului Madrigal și al Corului de Copii Radio.

Tybor Gyenge – Concert maestru în cadrul Savaria Simphony Orchestra din Szombathely

Paul Sîrbu – concert maestru și prim violonist la Filarmonica de Stat din Cluj Napoca

Cristina Vlad – Profesor Universitar Doctor la Concordia University din Nebraska

Bencze-Muk-Cristian – Compozitor, Conferențiar Universitar, Doctor la Academia Gheorghe Dima din Cluj.

Maira Balacon – Profesor Universitar Doctor în cadrul University of Mount Union- Ohio.

Ana Meza – compozitoare, membră a Uniunii Compozitorilor din România.

Jon Pârva – artist vizual, Președintele UAP filiala Hunedoara.

Cătălin Dragomir – Arhitect, unul dintre cei mai renumiți și căutați arhitecți din lume, conduce biroul de arhitectură MethaMortphic.

… și alte câteva sute de absovenți deveni care depun probă mărturie  pentru ca liceul „Sigismund Toduță” din Deva să poată merge mai departe.

Am privit cu stupefacție o ediție a emisiunii „Profesioniștii”, difuzată de TVR 1 și moderată, de ani buni, de Eugenia Vodă.

Nu tema abordată a fost cea care a provocat această reacție, ci modul în care dialogul a fost condus și sensul în care a alunecat discursul public.

În mod obișnuit, emisiunile realizatoarei se desfășoară într-o zonă confortabilă, adesea encomiastică, lipsită de confruntări reale. Invitații sunt validați, nu provocați, iar polemica este înlocuită de o politețe uneori siropoasă, greu de digerat. Rareori Eugenia Vodă a părut interesată să iasă din acest tipar. Până acum.

Invitații acestei ediții au fost Emilia Șercan și Cătălin Tolontan. Prima, jurnalist de investigație cunoscut pentru demascarea plagiatelor unor personaje importante din viața publică; al doilea, un remarcabil jurnalist de presă scrisă, respectat, cu o carieră solidă și influentă.

În debutul emisiunii, Eugenia Vodă aduce în discuție, prin învăluire, faptul că Emilia Șercan a lucrat, într-o anumită perioadă, cu un salariu de 8500 de euro, pentru Ovidiu Vântu, om de afaceri devenit ulterior un simbol al derivelor patronatului media. Observația, formulată tranșant, a schimbat imediat raportul de forțe din platou. Trebuie să recunoaștem abilitatea gazdei de a o împunge pe Emilia Șercan din primele minute ale emisiunii. Eugenia Vodă apare asemenea unei participante la un duel, capabilă să-și rănească adversarul, pe nepregătite și fără ca arbitrii să bage de seamă.

Dialogul a căpătat rapid accente de interogatoriu, iar Emilia Șercan este pusă în situația de a se justifica nu profesional, ci moral. Emoția acumulată a devenit vizibilă, iar jurnalista a părăsit, în cele din urmă, emisiunea, în lacrimi.

Fără a minimaliza semnificația compromisurilor din presă, este greu de ignorat un adevăr incomod: jurnalismul românesc s-a construit, în mare măsură, sub patronajul unor personaje controversate. A cere puritate absolută retrospectivă echivalează, uneori, cu rescrierea ipocrită a realității.

Rămasă în platou cu Tolontan, realizatoarea a asistat la un moment de echilibru rar, jurnalistul invocând reflecția lui Radu Cosașu: „Compromisul merge până acolo unde nu te compromiți”. A fost, poate, singurul moment în care emisiunea a respirat normal.

Ulterior însă, o remarcă a gazdei referitoare la faptul că Emilia Șercan se află în spatele camerelor, plângând, a lăsat impresia unei insistențe inutile, dacă nu chiar a unei lipse de empatie, cu iz de comandă de la vârf.

Stupefacția, cu care am rămas, nu vine din coborârea de pe soclu a unui mit jurnalistic direct într-o batistă plină de lacrimi, fiind expusă public. Nici măcar din suspiciunea – discutabilă – a unei reglări de conturi.

Problema reală apare atunci când, în discursul moderatoarei, jurnalismul de investigație este asociat, cu autismul. O asemenea formulare este nu doar improprie, ci și profund jignitoare.

Deci, jurnaliștii de investigații nu sunt niște autiști cum credeam noi, ci sunt niște făpturi sensibile care suferă și se consumă. spune Eugenia Vodă

 Nerăstălmăcind nimic, nescoțând nimic din context, cuvintele „vedetei” sunt de un grobianism greu de imaginat. Dacă, până acum, ea credea că jurnaliștii de investigații erau niște autiști, astăzi mintea i se luminează și le conștientizează brusc sensibilitățile și suferințele.

 Discriminând suferinzii de autism ea este ori cinică, ori habar nu are că aceștia fac parte din noi, înzestrați fiind cu sensibilitate mai puternică decât oricine,  și că se consumă pentru că nu pot face cât vor.

 A folosi acest cuvânt ca termen depreciativ, într-o televiziune publică, reprezintă un derapaj care nu poate fi trecut cu vederea. Prin vorbele ei, aruncate de sub kilogramul de pudră care, probabil, îi ascunde adevăratul chip, Eugenia Vodă se compromite definitiv.      

 Dincolo de limbajul descalificant vedeta își permite să discrimineze fiind angajata unui alt mogul. De data asta mogulul angajator al Eugeniei Vodă este românul care plătește impozite și care susține o televiziunea publică tot mai implicată în scandaluri.

Responsabilitatea limbajului este esențială într-un spațiu finanțat din bani publici. Televiziunea publică nu este un platou privat de talk-show, ci o instituție care ar trebui să stabilească standarde și nu să le coboare.

Acordul UE–Mercosur nu creează problemele agriculturii românești, ci le scoate la iveală.

Pentru cei mai puțin familiarizați, Acordul Mercosur este un acord de liber-schimb între Uniunea Europeană și blocul Mercosur, format din patru țări din America de Sud: Brazilia, Argentina, Paraguay și Uruguay. Negocierile au durat aproape un sfert de secol, iar în ianuarie 2026 acordul se află în pragul aprobării de către statele membre ale UE, urmând să fie ratificat de Parlamentul European și de parlamentele naționale.

Mercosur este un bloc comercial regional creat pentru a stimula comerțul între membrii săi și pentru a negocia politici comerciale comune cu alte regiuni. Acordul cu Uniunea Europeană este unul dintre cele mai ample acorduri comerciale semnate vreodată. Concret, UE va elimina treptat taxele vamale pentru 92% din importurile provenite din Mercosur, iar blocul sud-american va elimina taxele pentru 91% din exporturile către Uniune.

Întrebarea care se pune este simplă, dar neliniștitoare:

Este acest acord periculos pentru agricultura românească?

Răspunsul nu este un „da” sau un „nu” categoric, ci depinde de mai mulți factori. Pentru agricultorii români existenți, acordul poate însemna o competiție externă mai dură, în special în sectoare deja vulnerabile. În același timp, integrarea într-o piață deschisă presupune riscuri proporționale cu slăbiciunile interne.

Problema nu este Mercosur în sine, ci faptul că România exportă în principal materie primă, are puțină procesare și un sector agricol dominat de ferme mici, slab capitalizate. În acest context, orice acord de liber-schimb devine riscant, nu doar cel cu Mercosur. De altfel, Comisia Europeană propune o „umbrelă de protecție” prin crearea unui fond de aproximativ un miliard de euro pentru sprijinirea fermierilor afectați de liberalizarea comerțului.

Acordul comercial UE–Mercosur, deși încă nesemnat oficial, a reaprins temerile agricultorilor români. Se vorbește despre „invazia” produselor sud-americane, despre falimentul fermelor locale și despre concurență neloială. O parte dintre aceste temeri sunt justificate. Dar adevărul incomod este altul: Mercosur nu creează vulnerabilitățile agriculturii românești, ci doar le scoate brutal la suprafață.

Acordul pune degetul pe o rană veche, pe care România o ignoră de prea mult timp. Dacă nu ne schimbăm modelul agricol, orice acord comercial va părea o amenințare. Dacă îl schimbăm, Mercosur poate deveni doar un test dificil, nu o condamnare.

Unde este, de fapt, vulnerabilitatea României

Pericolul nu vine din Brazilia sau Argentina, nici din povești cu chimicale, carne „injectată” sau conspirații despre concurență neloială. Pericolul real vine din lipsa de strategie și din haosul creat de clasa politică românească în 35 de ani.

În loc să explice clar prevederile acordului, avantajele și vulnerabilitățile sale, politicienii se ciondănesc fără încetare, zăpăcind o țară întreagă într-o ceață densă de manipulare și dezinformare.

Opoziția strigă „trădare națională”, iar Petrișor Peiu afirmă că acordul este „o lovitură devastatoare pentru fermierii români și pentru cei din alte state UE, care nu vor putea rezista concurenței produselor agricole din Mercosur”. Reprezentantul AUR merge mai departe și susține că „actul de trădare al regimului Dan-Bolojan este cu atât mai deplorabil cu cât, fără votul României, s-ar fi întrunit minoritatea de blocaj”.

Nici în coaliția de guvernare lucrurile nu stau mai bine. Fie că unii nu știu „care este dreapta și care este stânga”, fie că încearcă deliberat să inducă confuzie, imaginea care emană din Palatul Victoria este una de haos instituțional.

Ministrul Economiei, Irineu Durău, laudă acordul UE–Mercosur, susținând că acesta va duce la creșterea exporturilor României. El vorbește despre „piețe noi”, „reguli corecte” și „taxe vamale aproape zero”, ignorând însă complet Ministerul Agriculturii, într-o atitudine de frondă greu de explicat.

PSD reacționează nervos. Ministrul Agriculturii, Florin Barbu, declară că nu a fost consultat înainte de votul din Comisia Europeană. „Nu m-a contactat nimeni în calitatea mea de ministru”, spune acesta. Întrebarea este legitimă: unde este comunicarea în guvern?

Paradoxul continuă atunci când PSD acuză „trădarea intereselor fermierilor români”, dar europarlamentarii săi votează favorabil acordul, cu Gabriela Firea, Maria Grapini, Dan Nica și Vasile Dâncu în prim-plan.

Acest spectacol politic, jalnic, nu face decât să adâncească două prăpastii: una între cetățenii României și cealaltă între România și Uniunea Europeană.

Un fost ministru al Agriculturii formulează, poate, cea mai lucidă concluzie:
Mercosur nu va distruge agricultura românească. Agricultura românească este deja fragilă, iar acordul doar accelerează o competiție care există oricum. Totul depinde de cât de bine ne vom pregăti pentru această competiție, deloc ușoară.

În decembrie 1914, din tranșeele înghețate ale Primului Război Mondial, dușmani de moarte – germani și britanici – au ieșit la suprafață fără arme. Printre cadavre, sârme ghimpate și pământ sfâșiat de obuze, soldații au colindat împreună, au împărțit vinul, ciocolata și mingea de fotbal. O pace scurtă, dar reală. O pace făcută de oameni, nu de guverne. O pace născută din credință și din decența umană, la nașterea Domnului.

Un secol mai târziu, noi – bine adăpostiți, fără tranșee, fără noroi, fără gloanțe deasupra capului – nu suntem în stare nici măcar să ne suportăm unii pe alții în luna în care pretindem că-l așteptăm pe Hristos.

Mergem la mormântul lui Arsenie Boca cu fețe cernite și cu haine bune. Cei importanți stau sub copertine. Ceilalți iau ploaia în cap. Apoi dăm fuga la Alba Iulia, unde huiduim în grup, la ordin. Nu mai contează motivul. Contează doar zgomotul. Să se audă ura.

Ne înghesuim în noua catedrală, stăm ore în frig pentru a săruta icoane și moaște, iar două zile mai târziu urlăm, fluierăm, insultăm în stânga și în dreapta, în funcție de ce candidat susținem. Din smerenia de ieri nu mai rămâne nimic. Zero !

Iar Dumnezeu – dacă ne-ar privi cu răbdare – ar ști exact că facem ce El ne-a spus să nu facem.

E decembrie, dar nu decembrie al păcii. Ci al beculețelor care țin loc de credință, al sarmalelor care țin loc de reflecție, al urii care ține loc de orice responsabilitate. Terminăm de împodobit bradul, punem scena Nașterii în mijlocul orașului și apoi alergăm la taste să mai zdrobim un adversar, să mai jignim un necunoscut, să mai câștigăm o mică bătălie în războiul prostiei.

În 1914, când adevărata apocalipsă căzuse peste lume, soldații au lăsat armele jos. Astăzi, în pace și confort, noi ridicăm arme noi: răutatea, disprețul, minciuna, fariseismul și ura.

Nu cred că am învățat ceva din noaptea aceea în care sângele a fost înlocuit cu vin, gloanțele cu ciocolată și ghiuleaua tunului cu mingea de fotbal.

Mai pâlpâie, pe ici, pe colo, o scânteie de speranță că românii ar putea înțelege cândva diferența dintre credință și ipocrizie. Că bunătatea, altruismul și cinstea pot fi reale, nu doar afișe electorale ale moralității.

Dar dacă și scânteia asta se stinge, atunci da: suntem pierduți.

 Scandalul zilei, al săptămânii, al lunii și al lunilor ce vor urma este legat de haosul din jurul barajelor golite din varii motive. E vinovată ministra? Ba nu e. E vinovată academia de sinecuri numită „Apele Române”? Ba nu e nici ea. Sunt vinovați primarii? Ba nu-s nici primarii. Toți învinovățesc pe toți, iar rezultatul este unul singur: zăpăcirea românului care nu mai înțelege nimic, dar își dă cu părerea.

Ceea ce sare însă în ochi este absența ecologiștilor din peisajul aproape apocaliptic al barajelor golite. Nici urmă de agenți de mediu, cei obișnuiți să sosească însoțiți de scandal.

Tulburarea apei din lacurile golite face ca zeci de mii de viețuitoare — pești, raci, broscuțe cu burtica galbenă — să se sufoce și să moară în chinuri. Și, surpriză: niciun ecologist nu-și rupe cămașa de pe el, nu se leagă cu lanțuri de baraj, nu întinde bannere cu „Salvați ecosistemul!”. Sunt aceiași ecologiști care au „salvat” Roșia Montană  prin transformarea ei în muzeu de pustietate, aceiași care manipulează naivii invocând cuvinte pompoase ori apocaliptice la orice amenajament silvic, aceiași care se înverșunează împotriva oricărei construcții hidrotehnice ce nu este pe placul stăpânilor care îi plătesc.

Peste tot invocă integritatea ecosistemului, ce ar trebui păstrat pentru generațiile viitoare. Dar acum, când în apa mocirloasă mor ecosisteme vechi de când au fost ridicate barajele, nu vezi țipenie de ecologist. Și, pe bună dreptate, te întrebi de ce.

Pentru că, încă o dată — și pentru a câta oară? — iese la suprafață legătura strânsă dintre USR și acești simbriași ai falselor cauze. Ironia sorții face ca tronul de la Cotroceni să fie ocupat de un fost militant ecologist, userist de sorginte, pentru care România reprezintă doar un stat corupt. Ministra, la rândul ei, un alt produs înscăunat de USR, dar manevrat la cheie de rețeaua falșilor ecologiști, nu ia nicio decizie majoră fără „lumină” de la aceștia: fie din naivitate, fie din inconștiență.

Tot acest circ, tot acest balamuc în care „ba pe-a mă-tii” devine cuvânt de ordine, este dovada unei incompetențe în care politicul primează profesionalismului. O rană deschisă care, de 36 de ani, sângerează și aduce suferință.

Culmea este că nimeni nu plânge nici de mila oamenilor bătuți de apa murdară, nici de biocenoza care dispare. Situația devine mană cerească pentru adversari, pentru colegii din coaliție, pentru băgătorii de seamă, pentru specialiștii în huiduit istoria și pentru filosofi ai turbidității (noua vedetă lexicală). Toți cer demisii, toți cer „sânge userist” pe pereți, toți se înhamă la discursuri populiste, dar nimeni nu vine cu soluții. Totul trece prin politic. Toți au polițe de plătit. Nimic pentru om, nimic pentru natură.

Toți o apă și un pământ. Niciunii mai prejos decât ceilalți. Iar pentru că din amestecul apei cu pământul rezultă noroiul, cam asta este măsura vremurilor pe care le trăim. Un noroi continuu care ne sufocă, de la o guvernare la alta, fără vreo șansă de a lua o gură de oxigen, fără posibilitatea de a respira liber și în siguranță.

Cravata galbenă, filmul regizat de Serge Ioan Celibidache despre propriul său tată, este una dintre acele producții care trebuie văzute nu pentru că ar fi impecabile, ci pentru că sunt necesare. Ele provoacă discuții – și poate că aici stă adevărata lor forță. Iar în cazul lui Sergiu Celibidache, disputele sunt aproape obligatorii.

Povestea marelui dirijor, născut în România și împlinit în „occidentul decadent”, este spusă într-un film de familie cu un buget colosal: 20 de milioane de euro. O investiție impresionantă pentru o producție care își propune să omagieze un titan al muzicii clasice, dar care nu rezistă mereu sub propria greutate.

Celibidache este prezentat ca ceea ce a fost: un nonconformist feroce, un dirijor vizionar, un om imposibil de îmblânzit. Plecat hotărât să facă muzică, nu compromisuri, ajunge la pupitrul Filarmonicii din Berlin – vârful absolut al artei dirijorale. Filmul surprinde bine această încăpățânare de geniu, dar o face într-o narațiune care uneori alunecă în schematism.

Pilda și maxima devin uneori stil, alteori scăpare. Pelicula are momente de forță autentică, replici memorabile, secvențe tensionate care te fixează în scaun. Are și o splendidă reconstrucție vizuală a României interbelice. Dar scenariul se împiedică: ritmul e uneori dezechilibrat, personajele secundare apar și dispar fără urmă, iar partea a doua comprimă evenimentele într-un galop care sacrifică logică și emoție.

Problema cea mai vizibilă rămâne însă John Malkovich, un actor imens, dar un dirijor nesigur. În timp ce interpretarea sa dramatică e solidă, gestica dirijorală este stângace, lucru vizibil chiar și pentru un nespecialist. Prin comparație, Aleksei Guskov din Concertul lui Mihăileanu pare un profesionist adevărat.

Există și detalii care ridică sprâncene: povestea fulgerătoare de dragoste dintre Celibidache și viitoarea sa soție, întâlnirea lor bruscă, lipsită de un context prealabil, dă senzația unui basm cu Făt-Frumos și Ileana Cosânzeana, ușor stropit cu sirop. Apoi engleza omniprezentă chiar între personaje românești, nemaivorbind de dialogurile dirijorului cu familia sa de români. Un pachet misterios deschis după mulți ani conține ziare occidentale aproape imposibil de obținut în anii ‘50–‘60, și o dedicație în engleză din partea tatălui lui Celibidache, împătimit  ofițer român, dominat de patriotism și țară aparent nevorbitor de limbi străine. În acest context „My son” se cerea tradus în „fiul meu” sau „băiatul meu”.

Toate acestea lasă impresia unui scenariu grăbit și insuficient verificat.  Fără aceste mici stângăcii filmul ar fi putut deveni o referință a celei de-a șaptea arte. Cu toate imperfecțiunile sale și cu toate disputele apărute în jurul lui, pelicula nu va putea, sub nicio formă, să știrbească faima, talentul și personalitatea total dominantă a celebrului Sergiu Celibidache, un rebel necontestat al muzicii clasice.

Și totuși, filmul nu se prăbușește. Dimpotrivă, se salvează spectaculos la final. Genericul – momentul ignorat de obicei de spectator – devine aici piesa de rezistență. Genericul curge ca un fluviu domol, iar în paralel apare Celibidache cel real, dirijând Ravel, Beethoven și Bruckner cu acea autoritate care nu poate fi jucată. Este un final magnetic, emoționant, care eclipsează toate imperfecțiunile anterioare.

Cravata galbenă nu este filmul definitiv despre Celibidache. Dar este un film care contează. Pentru că repune în dezbatere figura unui artist uriaș, a cărui personalitate domină tot ce atinge, inclusiv pelicula fiului său. Iar emoția pe care o lasă în urmă – mai ales în ultimele minute – justifică pe deplin vizionarea.