Reforma în România este necesară. Oricare ar fi ea. Este nevoie de schimbare. Dar schimbarea este percepută de fiecare în felul său. Vrem schimbare, dar să nu ne atingă pe noi. Acesta este sloganul individualismului în detrimentul comunității.

Înconjurați de războaie, avem nevoie de o armată echipată, pregătită, gata să ne apere. Dar le tăiem sporurile și îi luăm soldatului tradiționala fasole cu cârnați de la gură.

Într-un sistem sanitar defect, avem nevoie de medici de nădejde, care să nu dea bir cu fugiții. Dar le reducem avantajele care i-ar putea ține în țară.

Într-o țară în care cărțile ajung la gunoi sau sunt arse, avem nevoie de oameni de cultură – în muzee, teatre, filarmonici, biblioteci și așezăminte culturale. Dar și lor le tăiem zece la sută.

Într-o țară în care infracționalitatea crește, avem nevoie de polițiști, jandarmi și pompieri, expuși permanent riscului. Dar le ciuntim salariile și drepturile.

Într-o perioadă în care activitățile de spionaj se multiplică haotic, avem nevoie de servicii puternice, cu oameni bine pregătiți. Dar și acestora le reducem veniturile și sporurile.

La marginea prăpastiei, învățământul românesc trebuie să se reformeze, să se consolideze și să performeze. Avem nevoie de profesori dăruiți, dar ei sunt plătiți cu salarii mizerabile și așteaptă îngroziți noi măsuri austere. Învățământul este pe tobogan.

Și, culmea, nu avem nevoie de sinecuriștii care mișună, ca într-un mușuroi, prin instituțiile statului, tăind frunze la câini. Dar lor nu le tăiam nimic. Nu avem nevoie de primării supradimensionate, dar le băgăm sub preș.

Părea că aceste două sectoare vor scăpa ca prin urechile acului de tăieri. Dar iată că „biciul” lui Bolojan i-a ajuns și pe cei în plus din administrația locală. Sinecurile reprezintă baza corupției într-un stat care se clatină tot mai tare. Pile angajate pe sub mână, oameni care au dat și dau, în continuare, șpagă pentru locuri călduțe. Mulți sunt slugile celor care i-au angajat, izvorul din care se adapă lacom „șefimea”. Ei sunt cei care se fac că muncesc, păgubind statul în folosul propriu și al celor la care cotizează.

Toți susțineau uraganul lui Bolojan, până când „bolozerismul” i-a atins și pe ei. Toți înfierau magistrații pentru pensiile lor. Dar acum, când vântul schimbării le clatină scaunul, nu mai știu încotro să-și arunce revolta. Vor pierde posturi sau vor avea salarii tăiate, pentru că reforma este acceptată de coaliție și greu de fentat.

Și atunci vom auzi vaiete din primăriile de la țară, unde primarii – micii Dumnezei comunitari – și-au construit fiefuri comode. Cu toții vor declama aceeași replică din Ion Luca Caragiale: „Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica…”

Unii primari se înarmează simbolic cu țepușe și usturoi, sperând să alunge necuratul reformei. Sorții nu le vor surâde. Vor trebui să-și sacrifice propriile proptele pe care s-au sprijinit ani la rând.

Bolojan taie în stânga și în dreapta. Cu greve, proteste și negocieri, lucrurile se vor așeza. Focurile se vor stinge. Cei loviți se vor domoli și, în cele din urmă, vor accepta.

Numai că parcă îl vedem pe Bolojan jucând într-un film pe care l-am mai văzut.

Prin 2009, guvernul condus de Emil Boc se instala la Palatul Victoria cu gânduri de reformă într-un stat supradimensionat și risipitor. Boc a pus piciorul în prag și a tăiat. Salarii, pensii, privilegii. A făcut economii și a repus vasul românesc pe linia de plutire. Până când celor atinși de reformă le-a ajuns cuțitul la os.

Dintr-odată, Boc nu a mai fost bun. Lozincile au devenit amenințătoare. „Boc a sărăcit poporul!” Și a fost îndepărtat.

Au urmat guvernele conduse de Victor Ponta, cu rețelele și oamenii lor, puși pe căpătuială. Firul comun: risipirea a ceea ce se strânsese, diluarea reformelor, reconstrucția statului-căpușă.

Astăzi, în rolul lui Boc joacă Bolojan. Altă epocă, același reflex național: îl aplaudăm pe cel care taie, până când începe să taie unde nu ne convine.

Bolojan taie. Nu cu poezie, nu cu metafore, nu cu promisiuni dulci. Taie în carne vie. Iar când bisturiul ajunge la țesutul gros al privilegiilor, începe isteria. Brusc, reformele nu mai sunt „necesare”, ci „criminale”. Ajustările nu mai sunt „inevitabile”, ci „anti-populare”.

În România, reformatorul este erou doar în prima zi.
Din a doua zi devine pericol public.

Sistemul nu se teme de discursuri, nu se teme de strategii, nu se teme de planuri pe hârtie. Sistemul se teme doar de tăieri reale. Iar când acestea apar, reacția este previzibilă: alianțe subterane, solidarități de ultim moment, lacrimi televizate și o campanie bine unsă care să transforme chirurgul în călău.

Așa a fost și în vremea lui Emil Boc. Cât timp a strâns șurubul, a fost „necesar”. Când a început să doară prea tare, a devenit „inamicul poporului”. A urmat rotația cadrelor și revenirea la vechile obiceiuri.

Dacă istoria se repetă, nu Bolojan va fi problema.
Problema va fi reflexul nostru colectiv de a prefera minciuna confortabilă în locul adevărului dur.

Pentru că România nu își răstoarnă reformatorii fiindcă sunt slabi.
Îi răstoarnă tocmai fiindcă, pentru o clipă, devin periculos de eficienți.

Iar un sistem construit pe privilegii nu suportă eficiența. O înghite. O mestecă. Și o scuipă.

Rămâne de văzut dacă, de data aceasta, reformatorul va fi înghițit —
sau dacă sistemul va fi, în sfârșit, cel care se sufocă.

Primarii s-au simțit atacați. Nu personal — Doamne ferește! — ci în ceea ce au mai scump: ograda. Bugetară.

Și-au pus tricolorul, au umflat pieptul sub el și au pornit, ca un cor de baritoni administrativi, să-l certe pe premier. „Vezi-ți de treaba ta! Nu intra peste noi! Nu ne tulbura liniștea instituțională! Dă-ne banii înapoi!”

Adică: lasă-ne Anghel Saligny. Lasă-ne PNRR-ul. Lasă-ne autonomia. Și dacă tot ne lași, mai pune și niște fonduri deasupra.

Reuniunea edililor revoltați a fost un spectacol rar: burți protocolare, grimase de stat în funcție și discursuri cu virgule puse la liber. O demonstrație de solidaritate administrativă cum rar vezi: de la stânga la dreapta, de la centru la marginea bugetului, toți uniți în jurul unui principiu sacru – „Să nu ne umbli la bani!”

Mulți dintre acești primari au fost aleși cu 30 și ceva la sută din voturi. Dar asta nu i-a împiedicat să vorbească în numele poporului, al națiunii și, eventual, al universului administrativ. Legitimitatea e relativă; bugetul, în schimb, e foarte concret.

România are 3.180 de primării. O mică galaxie de birouri, ștampile, mașini de serviciu și funcții „indispensabile”. Mai adăugăm 41 de consilii județene, fiecare cu propriul ecosistem de sinecuri, rude, fini, cumetri și consilieri „strategici”.

Dacă punem doar zece sinecuri pe fiecare unitate administrativă – un calcul optimist, aproape romantic – ajungem la sume amețitoare. Sute de milioane lunar. Miliarde anual. Dar liniște! Totul este pentru binele comunității.

În comune cu 1.500 de locuitori găsim paznici care păzesc aerul, directori de cămine culturale unde cultura doarme de ani de zile, viceprimari care veghează asupra nimicului administrativ, consilieri mai mulți decât problemele reale ale localității. Funcționari care „țin primăria în spate”, deși spatele e destul de comod.

Și mașini. Mereu mașini. Pentru deplasări oficiale, semi-oficiale și profund personale.

Există orașe unde șurile de paie domină peisajul urban, dar organigrama primăriei ar putea concura cu cea a unei capitale europene. Pentru că, evident, statutul de orășean se apără cu funcții publice.

Iar acum, când guvernul anunță că oprește finanțarea proiectelor fără progres real, s-a declanșat apocalipsa edilitară. Cum adică să nu mai înceapă lucrări care nu pot fi terminate? Cum adică să nu mai fie finanțate șantierele imaginare?

Termenul-limită din PNRR este 31 august 2026. Un detaliu birocratic pentru unii. Important este să înceapă. Ce se întâmplă după, mai vedem. Important e să curgă.

Anghel Saligny, inginerul care a construit poduri, ar privi probabil siderat cum numele său este purtat de terenuri de fotbal în pantă, piste de biciclete care duc eroic în câmp și asfalt turnat direct peste iarbă, cu speranța că iarba va înțelege mesajul dezvoltării.

Când primari de toate culorile politice se unesc, nu e revoluție morală. E reflex de conservare. Nu comunitatea e în pericol. Ci confortul.

Reforma administrativă a devenit bau-baul care amenință tihna funcției publice. Cum să reduci aparatul? Cum să comasezi comune? Cum să ceri eficiență? Asta sună a muncă.

Unde au fost primarii când mediul privat era strâns cu ușa? Când contribuabilii suportau taxe și impozite crescute? Când cultura și educația erau puse la dietă bugetară?

La primărie. La căldură. În ședințe. În deplasări.

Acum, când se vorbește despre responsabilitate, ies în stradă. Cu tricolorul la piept și bugetul în suflet. La unison, au hotărât să-l plaseze pe Bolojan în arest la domiciliu: „Vezi-ți de casa ta, dar nu te uita peste gard, în ogrăzile noastre!”

Să fim serioși: reforma nu este despre Bolojan. Este despre sfârșitul unei epoci în care administrația locală a fost, prea des, o combinație între moșie personală și agenție de plasare a rudelor.

Nu toți primarii sunt așa. Dar suficient de mulți cât să facă zgomot.

Iar zgomotul, când vine dinspre buget, se aude cel mai tare.

Un întreg electorat s-a bucurat, la un moment dat, de promisiunea revenirii la alegerile în două tururi. Fie ce-o fi acum, se spunea, peste patru ani vom avea, în sfârșit, alegeri normale. Promisiunea a venit de peste tot: de la putere, de la opoziție, de la suveraniștii daco-patrioți și de la reformiștii de ocazie. În ultima campanie electorală, două tururi deveniseră un consens verbal.

Analiștii au contribuit și ei la acest optimism precaut, sugerând că, indiferent cine va guverna, în 2028 România va reveni la un mecanism electoral corect. După mai bine de un an însă, s-a lăsat tăcerea. Nimeni nu mai spune nimic. Promisiunea a fost îngropată discret, printr-un acord tacit între partide care astăzi se prefac că plouă.

În realitate, niciun partid parlamentar nu mai dorește revenirea la alegerile în două tururi, cel puțin la nivel local. La primării și consilii județene trebuie conservat mecanismul actual: un sistem care favorizează rețelele de putere, abuzul administrativ și perpetuarea unor baronii locale consolidate într-un singur tur. Jocul continuă, la cacealma, iar mimarea reformei se reia ritualic și fatidic la fiecare patru ani.

USR, partidul care a făcut din această temă un steag electoral, tace. Calculul e simplu: revenirea la două tururi nu le-ar aduce mai multe primării, iar alianțele cu ei pentru un eventual tur doi sunt improbabile. În aceste condiții, partidul „schimbării” preferă o disciplină suspect de docilă, legat ombilical de o coaliție care îi garantează supraviețuirea politică. Desprins de acest aranjament conjunctural, USR riscă irelevanța și o dificilă reinventare.

AUR, la rândul său, a abandonat subiectul deși campania lor răsuna de revenirea la două tururi. Retorica revenirii la normalitate nu mai include alegerile locale în două tururi. La scorurile actuale, partidul ar câștiga semnificativ mai multe primării într-un singur tur decât într-un sistem competitiv real. Mai mult, semnalele tot mai vizibile către PSD și perspectiva unor viitoare alianțe explică suficient această renunțare convenabilă.

PNL, autodeclarat campion al democrației, își apără cu îndârjire primarii. Cu finanțări direcționate „corespunzător” și cu sprijin guvernamental, liberalii mizează pe conservarea pozițiilor existente. Partidul nu mai are mult de pierdut la nivel electoral, iar numărul de primari devine un activ strategic, adaptat perfect discursului populist de dreapta. Nu întâmplător, cei mai vocali opozanți ai reformei administrative sunt chiar primarii liberali.

PSD, în schimb, domină categoric la capitolul număr de primari. Cantitatea compensează lipsa calității. „Micii Dumnezei” din teritoriu, care controlează resursele și voturile, alimentează constant visteria partidului. În acest context, revenirea la două tururi ar însemna un risc inutil: alianțele post-primul tur ar putea mătura o bună parte dintre cei care și-au cimentat puterea locală.

Nici partidele mai mici nu fac excepție. SOS, care cerea cu patos revenirea la două tururi, a abandonat tema odată cu securizarea unui viitor politic al „sopranei supreme” la Bruxelles. POT, la rândul său, a lăsat promisiunea să se evapore, în timp ce liderii săi privesc neputincioși cum construcțiile politice artificiale se dezintegrează.

UDMR rămâne constant ostil unui astfel de sistem, din motive lesne de înțeles: într-un scrutin în două tururi, o parte semnificativă dintre actualii aleși locali ar dispărea. Fuga dracului de tămâie este sinonimă cu fuga UDMR-ului de două tururi.

Astfel, românii vor continua să voteze într-un singur tur.

Un singur tur care legitimează aleși cu 25% din voturi.
Un singur tur care menține în funcții rețele locale consolidate prin șpăgi, comisioane, hărțuire și clientelism.
Un singur tur care blochează dezvoltarea și perpetuează cârpeala administrativă.
Un singur tur care consfințește continuitatea unui sistem profund viciat.

La nivel local, în primării și consilii județene mesajul este limpede: mecanismul actual trebuie menținut. Un mecanism al furtului în formă continuată, al abuzurilor și al autoritarismului de provincie.
Iar românul, cu binecunoscutul său haz de necaz, continuă să se hrănească din promisiuni amânate.

Privesc cu tristețe haosul apărut în urma unei decizii a ISJ Hunedoara: aceea de a reduce o clasă din cadrul Liceului de Artă „Sigismund Toduță” din Deva.

Privesc în dreapta și în stânga: de la părinți furioși la funcționari impasibili; de la sindicaliști cu picioarele în două luntri la profesori dezamăgiți și gata să abandoneze; de la copii dezorientați, cu un viitor incert, la un sistem de învățământ politizat până în măduva oaselor, un sistem parcă ostil educației.

Privesc, de mai bine de jumătate de secol, evoluția acestei școli de muzică și arte plastice: ca elev al ei, apoi, pentru câțiva ani, ca coordonator al unui cerc de fotografie și, nu în ultimul rând, ca partener de viață al unei dăscălițe de pian. Sunt legat, de școala asta, de atâta vreme încât îmi este greu să lupt cu subiectivismul din mine. Am fost martor, mai mult de pe marginea terenului, al trecerii timpului: de la profesorul Aurel Doroga, primul director al școlii, în anii ’60, până în ziua de astăzi, la profesoara Alina Sârbu, actuala directoare.

Nu pot fi jurnalistul imparțial care ar trebui să fiu. Pot fi însă un fel de cronicar al învățământului de artă din Deva. Un cronicar care depune mărturie, aproape sub jurământ, despre valoarea pe care a avut-o și încă o păstrează acest liceu dăltuitor de talente, din care mulți și-au luat zborul spre lumea întreagă.

A fost o onoare pentru mine să stau în preajma acestei vieți pline de frumos, de muzică, de culoare și de talent, alături de oameni înzestrați cu har, luptători împotriva prostului gust, sensibili la arta adevărată și la valorile culturale autentice. Zeci de mii de ore am ascultat sau am discutat, fascinat, cu profesori, elevi sau prieteni despre arta veritabilă, despre concerte și expoziții, despre compozitori și sculptori, despre pictori sau dirijori.

Școala din Deva a fost unul dintre stâlpii învățământului de artă din România. A fost o vreme când clopotele performanței artistice românești băteau de aici, de la Deva.

Astăzi, școala este pe cale să facă primul pas spre intrarea în anonimat și, poate, al doilea pas – cel al dispariției.  Legile, normele și reglementările din învățământ sunt prea multe, prea încâlcite și, ceea ce este cel mai regretabil, interpretabile. Haosul le-a făcut astfel. Scoase pe genunchi, după placul inimii unora, în momente de criză, uneori de neaveniți, în pripă, fără consultări publice, doar pentru a ieși, pe moment, la liman, aceste legi au sacrificat constant viziunea pe termen lung.

Și tocmai pentru că sunt interpretabile, ele oferă decidenților de astăzi posibilitatea de a alege o cale care poate împiedica declinul acestui liceu cu o tradiție strălucită. Inspectoratul Școlar, Primăria Deva, Consiliul Județean, sindicatele ar trebui să fie o singură voce în acest caz. Ar fi o probă de maturitate a celor care conduc destine.

Refuz să cred că la mijloc există răfuieli politice sau păpușari din culise care trag sfori. Refuz să cred că nu se va găsi o soluție pentru întoarcerea Liceului de Artă „Sigismund Toduță” de pe derdelușul dizolvării. Refuz să cred că generațiile care vor veni vor fredona doar manele și vor umple zidurile de graffiti, ca unică manifestare artistică. Refuz să cred că liceul din Deva este singura unitate de învățământ artistic din România la care se aplică o astfel de măsură.

 Refuz să cred că, la finalul acestui trist episod, nu voi putea asculta corul tuturor decidenților cântând, la unison, aceeași partitură. Cea a Bucuriei!

Aici nu există loc pentru provizorat sau pentru presiuni deșarte de tipul „la anul va fi mai bine”. Aici nu este vorba despre matematica reducerii cheltuielilor și nici despre austeritate. Aici este vorba despre educație, despre artă și despre cultură.

Arhiva memoriei istoriei ne amintește două expresii celebre. Una îi aparține lui Göring, lider nazist, care spunea: „Când aud cuvântul cultură, pun mâna pe armă”. Cealaltă este atribuită lui Winston Churchill, prim-ministru al Marii Britanii, care, în plin război și într-o austeritate reală, a refuzat să taie bugetul culturii, replicând simplu: „Și atunci pentru ce mai luptăm?”. Cam aceasta este esența a ceea ce cred că nimeni nu își dorește, iar cine nu învață din istorie riscă să o retrăiască.

Din păcate, după aflarea veștii că o clasă de artă va dispărea de la anul, au apărut comentarii pro și contra. Unii colegi de breaslă s-au aliniat celor care au conceput această cale de ieșire din austeritate, aducând argumente, unele cel puțin bizare. Mă opresc la unul care le sintetizează, de fapt, pe toate:

„Școala este pentru a învăța carte. Muzica, sportul, pictura sunt pasiuni de timp liber. Mai puține locuri, competiție mare, elevi mai buni. Până la urmă, școala e un lucru serios. Nu e pentru oricine. Și, până la urmă, ce a produs școala aia, a lu’ pește, că e plină de copii lipsiți de talent.”

Un proverb vechi spune că din mult lapte se scoate smântâna, iar din multă piatră se scoate aurul. Selecția este, ea însăși, o artă: arta de a descoperi, de a șlefui talente și, la urmă, de a le da drumul să zboare liber.

Pentru cei care au răbdare, voi înșira, la final, câteva nume, fără o ordine stabilită, dintre sutele de absolvenți ai liceului, care, zburând liber, au făcut din școala deveană un punct de reper.  Sunt doar cei din memoria personală, orice omisiune nefiind intenționată și îi expun aici cu speranța că unii, dintre decidenți, mai de sus sau mai de jos, vor privi altfel viitorul care poate fi al culturii – sau nu va fi deloc.

 Ludovic Truțiu – primul elev premiat al școlii devene, timp de 20 de ani concert maestru al Filarmonicii din Essen

Pavel Pușcaș – Profesor Universitar, Doctor, Prorector al Conservatorului Gheorghe Dima din Cluj Napoca

Cătălin Bălescu – Rector  al Universității Naționale de Arte București

Cristea Simion – Conferențiar Universitar la Universitatea de Arte George Enescu Iași

Vera Negreanu – Profesor Universitar, doctor și Decan al Conservatorului Gheorghe Dima – Cluj Napoca

Andrei Rosetti – Profesor al liceului Sigismund Toduța și Lector la Facultatea Arte și Design Timișoara, Universitatea de Vest

Nicolae Moldoveanu – Dirijor al unor orchestre de renume mondial printre care și Royal Philharmonic Orchestra.

Bogdan Zaha – Arhitect de calibru internațional, implicat în proiecte faimoase din Mexic, China, Statele Unite ale Americii, profesor la Universitatea din Innsbruck

Răzvan Rădos – dirijor al Corului Camerata Regală, al corului Madrigal și al Corului de Copii Radio.

Tybor Gyenge – Concert maestru în cadrul Savaria Simphony Orchestra din Szombathely

Paul Sîrbu – concert maestru și prim violonist la Filarmonica de Stat din Cluj Napoca

Cristina Vlad – Profesor Universitar Doctor la Concordia University din Nebraska

Bencze-Muk-Cristian – Compozitor, Conferențiar Universitar, Doctor la Academia Gheorghe Dima din Cluj.

Maira Balacon – Profesor Universitar Doctor în cadrul University of Mount Union- Ohio.

Ana Meza – compozitoare, membră a Uniunii Compozitorilor din România.

Jon Pârva – artist vizual, Președintele UAP filiala Hunedoara.

Cătălin Dragomir – Arhitect, unul dintre cei mai renumiți și căutați arhitecți din lume, conduce biroul de arhitectură MethaMortphic.

… și alte câteva sute de absovenți deveni care depun probă mărturie  pentru ca liceul „Sigismund Toduță” din Deva să poată merge mai departe.

Am privit cu stupefacție o ediție a emisiunii „Profesioniștii”, difuzată de TVR 1 și moderată, de ani buni, de Eugenia Vodă.

Nu tema abordată a fost cea care a provocat această reacție, ci modul în care dialogul a fost condus și sensul în care a alunecat discursul public.

În mod obișnuit, emisiunile realizatoarei se desfășoară într-o zonă confortabilă, adesea encomiastică, lipsită de confruntări reale. Invitații sunt validați, nu provocați, iar polemica este înlocuită de o politețe uneori siropoasă, greu de digerat. Rareori Eugenia Vodă a părut interesată să iasă din acest tipar. Până acum.

Invitații acestei ediții au fost Emilia Șercan și Cătălin Tolontan. Prima, jurnalist de investigație cunoscut pentru demascarea plagiatelor unor personaje importante din viața publică; al doilea, un remarcabil jurnalist de presă scrisă, respectat, cu o carieră solidă și influentă.

În debutul emisiunii, Eugenia Vodă aduce în discuție, prin învăluire, faptul că Emilia Șercan a lucrat, într-o anumită perioadă, cu un salariu de 8500 de euro, pentru Ovidiu Vântu, om de afaceri devenit ulterior un simbol al derivelor patronatului media. Observația, formulată tranșant, a schimbat imediat raportul de forțe din platou. Trebuie să recunoaștem abilitatea gazdei de a o împunge pe Emilia Șercan din primele minute ale emisiunii. Eugenia Vodă apare asemenea unei participante la un duel, capabilă să-și rănească adversarul, pe nepregătite și fără ca arbitrii să bage de seamă.

Dialogul a căpătat rapid accente de interogatoriu, iar Emilia Șercan este pusă în situația de a se justifica nu profesional, ci moral. Emoția acumulată a devenit vizibilă, iar jurnalista a părăsit, în cele din urmă, emisiunea, în lacrimi.

Fără a minimaliza semnificația compromisurilor din presă, este greu de ignorat un adevăr incomod: jurnalismul românesc s-a construit, în mare măsură, sub patronajul unor personaje controversate. A cere puritate absolută retrospectivă echivalează, uneori, cu rescrierea ipocrită a realității.

Rămasă în platou cu Tolontan, realizatoarea a asistat la un moment de echilibru rar, jurnalistul invocând reflecția lui Radu Cosașu: „Compromisul merge până acolo unde nu te compromiți”. A fost, poate, singurul moment în care emisiunea a respirat normal.

Ulterior însă, o remarcă a gazdei referitoare la faptul că Emilia Șercan se află în spatele camerelor, plângând, a lăsat impresia unei insistențe inutile, dacă nu chiar a unei lipse de empatie, cu iz de comandă de la vârf.

Stupefacția, cu care am rămas, nu vine din coborârea de pe soclu a unui mit jurnalistic direct într-o batistă plină de lacrimi, fiind expusă public. Nici măcar din suspiciunea – discutabilă – a unei reglări de conturi.

Problema reală apare atunci când, în discursul moderatoarei, jurnalismul de investigație este asociat, cu autismul. O asemenea formulare este nu doar improprie, ci și profund jignitoare.

Deci, jurnaliștii de investigații nu sunt niște autiști cum credeam noi, ci sunt niște făpturi sensibile care suferă și se consumă. spune Eugenia Vodă

 Nerăstălmăcind nimic, nescoțând nimic din context, cuvintele „vedetei” sunt de un grobianism greu de imaginat. Dacă, până acum, ea credea că jurnaliștii de investigații erau niște autiști, astăzi mintea i se luminează și le conștientizează brusc sensibilitățile și suferințele.

 Discriminând suferinzii de autism ea este ori cinică, ori habar nu are că aceștia fac parte din noi, înzestrați fiind cu sensibilitate mai puternică decât oricine,  și că se consumă pentru că nu pot face cât vor.

 A folosi acest cuvânt ca termen depreciativ, într-o televiziune publică, reprezintă un derapaj care nu poate fi trecut cu vederea. Prin vorbele ei, aruncate de sub kilogramul de pudră care, probabil, îi ascunde adevăratul chip, Eugenia Vodă se compromite definitiv.      

 Dincolo de limbajul descalificant vedeta își permite să discrimineze fiind angajata unui alt mogul. De data asta mogulul angajator al Eugeniei Vodă este românul care plătește impozite și care susține o televiziunea publică tot mai implicată în scandaluri.

Responsabilitatea limbajului este esențială într-un spațiu finanțat din bani publici. Televiziunea publică nu este un platou privat de talk-show, ci o instituție care ar trebui să stabilească standarde și nu să le coboare.

Acordul UE–Mercosur nu creează problemele agriculturii românești, ci le scoate la iveală.

Pentru cei mai puțin familiarizați, Acordul Mercosur este un acord de liber-schimb între Uniunea Europeană și blocul Mercosur, format din patru țări din America de Sud: Brazilia, Argentina, Paraguay și Uruguay. Negocierile au durat aproape un sfert de secol, iar în ianuarie 2026 acordul se află în pragul aprobării de către statele membre ale UE, urmând să fie ratificat de Parlamentul European și de parlamentele naționale.

Mercosur este un bloc comercial regional creat pentru a stimula comerțul între membrii săi și pentru a negocia politici comerciale comune cu alte regiuni. Acordul cu Uniunea Europeană este unul dintre cele mai ample acorduri comerciale semnate vreodată. Concret, UE va elimina treptat taxele vamale pentru 92% din importurile provenite din Mercosur, iar blocul sud-american va elimina taxele pentru 91% din exporturile către Uniune.

Întrebarea care se pune este simplă, dar neliniștitoare:

Este acest acord periculos pentru agricultura românească?

Răspunsul nu este un „da” sau un „nu” categoric, ci depinde de mai mulți factori. Pentru agricultorii români existenți, acordul poate însemna o competiție externă mai dură, în special în sectoare deja vulnerabile. În același timp, integrarea într-o piață deschisă presupune riscuri proporționale cu slăbiciunile interne.

Problema nu este Mercosur în sine, ci faptul că România exportă în principal materie primă, are puțină procesare și un sector agricol dominat de ferme mici, slab capitalizate. În acest context, orice acord de liber-schimb devine riscant, nu doar cel cu Mercosur. De altfel, Comisia Europeană propune o „umbrelă de protecție” prin crearea unui fond de aproximativ un miliard de euro pentru sprijinirea fermierilor afectați de liberalizarea comerțului.

Acordul comercial UE–Mercosur, deși încă nesemnat oficial, a reaprins temerile agricultorilor români. Se vorbește despre „invazia” produselor sud-americane, despre falimentul fermelor locale și despre concurență neloială. O parte dintre aceste temeri sunt justificate. Dar adevărul incomod este altul: Mercosur nu creează vulnerabilitățile agriculturii românești, ci doar le scoate brutal la suprafață.

Acordul pune degetul pe o rană veche, pe care România o ignoră de prea mult timp. Dacă nu ne schimbăm modelul agricol, orice acord comercial va părea o amenințare. Dacă îl schimbăm, Mercosur poate deveni doar un test dificil, nu o condamnare.

Unde este, de fapt, vulnerabilitatea României

Pericolul nu vine din Brazilia sau Argentina, nici din povești cu chimicale, carne „injectată” sau conspirații despre concurență neloială. Pericolul real vine din lipsa de strategie și din haosul creat de clasa politică românească în 35 de ani.

În loc să explice clar prevederile acordului, avantajele și vulnerabilitățile sale, politicienii se ciondănesc fără încetare, zăpăcind o țară întreagă într-o ceață densă de manipulare și dezinformare.

Opoziția strigă „trădare națională”, iar Petrișor Peiu afirmă că acordul este „o lovitură devastatoare pentru fermierii români și pentru cei din alte state UE, care nu vor putea rezista concurenței produselor agricole din Mercosur”. Reprezentantul AUR merge mai departe și susține că „actul de trădare al regimului Dan-Bolojan este cu atât mai deplorabil cu cât, fără votul României, s-ar fi întrunit minoritatea de blocaj”.

Nici în coaliția de guvernare lucrurile nu stau mai bine. Fie că unii nu știu „care este dreapta și care este stânga”, fie că încearcă deliberat să inducă confuzie, imaginea care emană din Palatul Victoria este una de haos instituțional.

Ministrul Economiei, Irineu Durău, laudă acordul UE–Mercosur, susținând că acesta va duce la creșterea exporturilor României. El vorbește despre „piețe noi”, „reguli corecte” și „taxe vamale aproape zero”, ignorând însă complet Ministerul Agriculturii, într-o atitudine de frondă greu de explicat.

PSD reacționează nervos. Ministrul Agriculturii, Florin Barbu, declară că nu a fost consultat înainte de votul din Comisia Europeană. „Nu m-a contactat nimeni în calitatea mea de ministru”, spune acesta. Întrebarea este legitimă: unde este comunicarea în guvern?

Paradoxul continuă atunci când PSD acuză „trădarea intereselor fermierilor români”, dar europarlamentarii săi votează favorabil acordul, cu Gabriela Firea, Maria Grapini, Dan Nica și Vasile Dâncu în prim-plan.

Acest spectacol politic, jalnic, nu face decât să adâncească două prăpastii: una între cetățenii României și cealaltă între România și Uniunea Europeană.

Un fost ministru al Agriculturii formulează, poate, cea mai lucidă concluzie:
Mercosur nu va distruge agricultura românească. Agricultura românească este deja fragilă, iar acordul doar accelerează o competiție care există oricum. Totul depinde de cât de bine ne vom pregăti pentru această competiție, deloc ușoară.