Cravata galbenă, filmul regizat de Serge Ioan Celibidache despre propriul său tată, este una dintre acele producții care trebuie văzute nu pentru că ar fi impecabile, ci pentru că sunt necesare. Ele provoacă discuții – și poate că aici stă adevărata lor forță. Iar în cazul lui Sergiu Celibidache, disputele sunt aproape obligatorii.

Povestea marelui dirijor, născut în România și împlinit în „occidentul decadent”, este spusă într-un film de familie cu un buget colosal: 20 de milioane de euro. O investiție impresionantă pentru o producție care își propune să omagieze un titan al muzicii clasice, dar care nu rezistă mereu sub propria greutate.

Celibidache este prezentat ca ceea ce a fost: un nonconformist feroce, un dirijor vizionar, un om imposibil de îmblânzit. Plecat hotărât să facă muzică, nu compromisuri, ajunge la pupitrul Filarmonicii din Berlin – vârful absolut al artei dirijorale. Filmul surprinde bine această încăpățânare de geniu, dar o face într-o narațiune care uneori alunecă în schematism.

Pilda și maxima devin uneori stil, alteori scăpare. Pelicula are momente de forță autentică, replici memorabile, secvențe tensionate care te fixează în scaun. Are și o splendidă reconstrucție vizuală a României interbelice. Dar scenariul se împiedică: ritmul e uneori dezechilibrat, personajele secundare apar și dispar fără urmă, iar partea a doua comprimă evenimentele într-un galop care sacrifică logică și emoție.

Problema cea mai vizibilă rămâne însă John Malkovich, un actor imens, dar un dirijor nesigur. În timp ce interpretarea sa dramatică e solidă, gestica dirijorală este stângace, lucru vizibil chiar și pentru un nespecialist. Prin comparație, Aleksei Guskov din Concertul lui Mihăileanu pare un profesionist adevărat.

Există și detalii care ridică sprâncene: povestea fulgerătoare de dragoste dintre Celibidache și viitoarea sa soție, întâlnirea lor bruscă, lipsită de un context prealabil, dă senzația unui basm cu Făt-Frumos și Ileana Cosânzeana, ușor stropit cu sirop. Apoi engleza omniprezentă chiar între personaje românești, nemaivorbind de dialogurile dirijorului cu familia sa de români. Un pachet misterios deschis după mulți ani conține ziare occidentale aproape imposibil de obținut în anii ‘50–‘60, și o dedicație în engleză din partea tatălui lui Celibidache, împătimit  ofițer român, dominat de patriotism și țară aparent nevorbitor de limbi străine. În acest context „My son” se cerea tradus în „fiul meu” sau „băiatul meu”.

Toate acestea lasă impresia unui scenariu grăbit și insuficient verificat.  Fără aceste mici stângăcii filmul ar fi putut deveni o referință a celei de-a șaptea arte. Cu toate imperfecțiunile sale și cu toate disputele apărute în jurul lui, pelicula nu va putea, sub nicio formă, să știrbească faima, talentul și personalitatea total dominantă a celebrului Sergiu Celibidache, un rebel necontestat al muzicii clasice.

Și totuși, filmul nu se prăbușește. Dimpotrivă, se salvează spectaculos la final. Genericul – momentul ignorat de obicei de spectator – devine aici piesa de rezistență. Genericul curge ca un fluviu domol, iar în paralel apare Celibidache cel real, dirijând Ravel, Beethoven și Bruckner cu acea autoritate care nu poate fi jucată. Este un final magnetic, emoționant, care eclipsează toate imperfecțiunile anterioare.

Cravata galbenă nu este filmul definitiv despre Celibidache. Dar este un film care contează. Pentru că repune în dezbatere figura unui artist uriaș, a cărui personalitate domină tot ce atinge, inclusiv pelicula fiului său. Iar emoția pe care o lasă în urmă – mai ales în ultimele minute – justifică pe deplin vizionarea.

Toată lumea se întreba cum, naiba, două femei care au ridicat — într-un spațiu aproape imposibil de folosit — un spital uriaș, stau acolo, pe șantier, în loc să fie luate în prim planul decizional al țării. Spitalul acela, care aduce zâmbete copiilor și speranță părinților, a fost un bobârnac dat unui sistem care cheltuie banii publici pendulând între prostie și șpagă. Erau eroinele unei țări întregi; faima lor trecea dincolo de granițe.

Acum e haos. Oana Gheorghiu a acceptat invitația de a deveni viceprim-ministru, iar Carmen Uscatu a rămas să ducă mai departe visul lor — spitalul pentru copii.

Printre primele declarații ale proaspetei intrări în politică s-a strecurat una care a aprins focul: afirmația ei despre magistrați — „cu pensiile lor iau de la gura copilașilor flămânzi” — a împărțit România în două.

Doar că magistrații nu sunt decât un exemplu în pledoaria Oanei Gheorghiu. Mulți nu au avut răbdare să citească până la capăt și au sărit la beregata unei femei cu principii sănătoase, dovedite. Ea vrea să reformeze un sistem putred, nu neapărat să ia magistraților ce li s-a oferit altădată. Cuvintele ei, atât de tranșante, nu vizează doar categoria magistraților, ci spun, cu subiect și predicat, ceea ce toți știm, dar puțini îndrăznesc să rostească: orice privilegiu are în partea cealaltă o gaură. Totul seamănă cu un Caritas.

Ce greșește Oana Gheorghiu spunând aceste lucruri? Nimic. Aceste fraze despre intenția de a închide robineții risipei și jafului au provocat transpirație rece la cei care și-au construit privilegii lăsând găuri în alte locuri. Nu e vorba doar de magistrați: e vorba despre un sistem care, încet-încet, a transformat mita într-o «virtute». În țara în care milioanele de euro circulă nestingherite, sub formă de șpăgi sau comisioane, astfel de declarații dau fiori.

Unde nu există șpagă sau comision în instituțiile statului? Aproape nicăieri. De la micii „dumnezei” locali — primari aleși într-un singur tur — până la președinți de consilii județene, parlamentari și miniștri, banii circulă dintr-o parte în alta: unii prosperă, alții sărăcesc. Aceasta este legea pe care a ilustrat-o Oana Gheorghiu. Marile tunuri oprite de instituții cu girul unor arestări sunt, adesea, praf în ochii oamenilor: procesele delapidatorilor durează ani, prescripția își face apariția, iar făptașii apar zâmbitori, fără cătușe.

În acest context, decibelii aruncați pe străzile Bucureștiului de „justițiarul” Marian Ceaușescu au sens, dar, din păcate, e puțin ce se poate obține prin gesturi individuale. Fraza clasică „Dați-le, bă, borfașilor banii înapoi” surprinde însă  este esența a ceea ce vrea să facă Gheorghiu — de la sate până la vârful administrației.

Pensiile magistraților ar deveni un mizilic dacă s-ar reuși închiderea robinetelor care împrăștie bani în toată țara: de la combustibilul folosit de unii edili în scopuri personale, la proiecte generatoare de șpagă — capele mortuare, terenuri de sport sau piste de biciclete inutile. Un singur centimetru de asfalt turnat neconform generează, în lanț, sume imense, dacă ne gândim că în fiecare județ se asfaltează sute de kilometri. Luxul exorbitant în care se scaldă unii „antreprenori” din construcții are drept corespondent o gaură imensă în bugetele oamenilor creduli — mai rău decât un Caritas sau decât unele scheme financiare din trecut.

Asta a vrut să spună Oana Gheorghiu. În două fraze a zugrăvit — cu talent retoric — putregaiul unei societăți corupte din rădăcină până în vârf.

De aceea tremură mulți. Doamna cu casca de constructor pe cap s-a metamorfozat, peste noapte, din înger în demon. Un om de talia ei, cu rafinament intelectual, nu a avut intenția de a diviza societatea. Declarația nu este populistă, ci realistă. Nu este vorba de un haiduc de sus, din munte, care vrea să ia de la bogați ca să dea la săraci.

Oana Gheorghiu este o femeie cu picioarele pe pământ, care cunoaște bine ce înseamnă risipa, șpaga, mita, comisionul și șarlatania. Este gata să lupte. Ca răspuns la reproșurile unui partid și la amenințările primite, ea a replicat mai „bărbătește” decât mulți bărbați din politica românească: „Să lupte cu mine, pot să fac față, dar să lase spitalul pentru copii în pace” . Neavând nimic de pierdut, are curajul să se confrunte cu oricine.

Înger sau demon? Depinde din ce parte privești. Pentru unii, Oana Gheorghiu e amenințarea supremă: un om curat într-un sistem murdar. Pentru ceilalți — adică pentru noi, cei mulți — e poate singura dovadă că mai există speranță într-o țară care s-a obișnuit, de prea mult timp, să tacă.

Care va fi viitorul ei? Greu de spus. Lupii sunt mulți, cu bani și cu influență, gata să se unească punând ban peste ban ca să o mazilească. Depinde însă de societate dacă va face sau nu zid în jurul ei.

Trebuie să recunoaștem că niciodată nu am avut un ministru al Mediului atât de vocal precum actuala deținătoare a portofoliului, Diana Buzoianu. Urmând o strategie de comunicare impecabilă, ministra a invadat mediul online: reeluri, podcasturi, emisiuni televizate sau simple postări o aduceau constant în prim-plan, consolidându-i imaginea de politician activ, implicat și curajos.

Părea că iese soarele din nori, la câtă hotărâre afișa în lupta cu mafiile din păduri, cu poluarea, cu bișnițarii de mediu sau cu gropile de gunoi. Mulți o admirau pentru tupeul sincer afișat și pentru deschiderea la dialog.

Numai că, într-o zi, distinsa doamnă comite o gafă monumentală. Invitată la o emisiune moderată de Florin Negruțiu — un interlocutor care, de altfel, îi era favorabil —, ministra primește o întrebare simplă: poate numi trei specii protejate din România, fără să consulte telefonul?

Urmează un moment de tăcere stânjenitoare. Diana Buzoianu, vizibil descumpănită, bâiguie ceva despre „niște molii protejate” și adaugă că întrebarea e „prea tehnică”, fiind nevoie de documentare prealabilă.

Dacă ai trezi în toiul nopții un elev de clasa a VII-a și l-ai ruga să spună trei specii protejate, probabil ți-ar răspunde, somnoros: râsul, floarea de colț și zimbrul. Apoi s-ar întoarce pe partea cealaltă: „Dă-mi pace să dorm!”

Lipsa unui răspuns clar din partea ministrei, explicațiile puerile și discursul de tip „limbaj de lemn” care a urmat — presărat cu scuze și ezitări — au avut efectul unei ghiulele. Este ghiuleaua care lovește în piedestalul pe care Diana Buzoianu își construise cu grijă statuia publică.

Să fie ea, totuși, un lup cu blană de zimbru? Greu de spus, mai ales că ambele specii sunt protejate.

După gafă, pentru a estompa ecoul negativ, ministra ordonă lansarea unei noi „bombe-spectacol”. Le cere subordonaților din teritoriu să declare public că centrala de la Mintia va produce atât de mult curent încât microhidrocentralele aflate în construcție devin nesemnificative și, în plus, ar distruge mediul, provocând defrișări și dispariția unor specii rare. Care anume? Nimeni nu pare să știe.

De aici, în teritoriu, încep să curgă declarațiile. Discursuri fără conținut real, cu iz propagandistic, departe de adevăr și de o viziune pe termen lung, invadează presa. Se rostogolește un val de indignare împotriva microhidrocentralelor — aceleași care produc, paradoxal, energie verde. Jelanie mare că dispar racii, păstrăvii și broscuțele! Exagerări care, totuși, reușesc să acopere gafa cu „speciile protejate”.

Zilele trecute, am întâlnit un pădurar bătrân, om cu minte limpede și dragoste de pădure, prieten vechi. L-am întrebat ce părere are despre episodul de la „În fața ta”. A zâmbit amar și mi-a spus:
„Păi, îi clar ca lumina cerului și ca frunza ce cade în toamnă. Dacă n-or fost Păun, Goțiu și alți gorobeți acolo, în spatele ei, să-i sufle ca la școală, n-o avut de unde ști. Că fără ăia, ea, săraca, îi pe nicăiri.”

În loc să concureze prin idei, tot mai mulți politicieni aleg să lovească femeile în cel mai laș mod posibil: prin batjocură și dispreț față de înfățișarea lor.

Este tot mai evident că, în ultimul timp, misoginismul a devenit un sport de masă. Iar mediul online, transformat între timp într-o imensă latrină digitală, amplifică fenomenul: un prost aruncă o piatră în apă, iar alți cincizeci sar s-o scoată. Nimic nu poate justifica, însă, valul de atacuri la adresa femeilor – și, mai grav, la adresa înfățișării lor.

Una dintre primele lecții la un curs de fotografie este că nu există femei urâte, ci doar fotografi nepricepuți. Fiecare femeie are ceva frumos în ea, iar cel care o privește – cu aparatul sau cu ochii – trebuie să știe să descopere acel frumos. Din păcate, mulți preferă să batjocorească aspectul femeilor după bunul lor plac.

Tot mai des, printre cei care aruncă asemenea mizerii se numără și politicieni. Neputând contracara adversarele prin idei, aleg să le atace fizicul: ba că sunt „balene”, ba că au „nasul mare”, „gâtul lung” sau „nu au piept dezvoltat”. Lista e nesfârșită și, din păcate, tot mai publică.

Recent, doi politicieni din județul Hunedoara s-au remarcat prin asemenea derapaje. Probabil că, de la momentul în care George Simion îi striga Dianei Șoșoacă „te agresez sexual, scroafo!” în Parlament, s-a dat un soi de „ordin de zi pe unitate”: femeile din alte partide trebuie călcate în picioare dacă nu gândesc „corect” politic.

Consilierul județean Marius Mane afișează ostentativ o imagine trucată cu AI a Oanei Țoiu, ministrul de externe al României, întrebând ironic: „Oare cum au reușit să găsească un astfel de personaj? Cam așa arată și politica țării?”. „Desăvârșit judecător al înfățișării cuiva Marius Mane uită, desigur, un detaliu important: Oana Țoiu este o femeie.

Șeful său de partid, deputatul Claudiu Barstan, a postat o fotografie a Ralucăi Turcan lipită de cea a unui măgar. „Expresiile faciale spun totul”, a comentat el. Deci domnul deputat e specialist în expresii faciale. Numai că, jignind o adversară politică, greșește grav asemenea colegului său – pentru că Raluca Turcan este, înainte de toate, o femeie.

Iar femeia, indiferent cum o judecăm noi, este cea care dă viață și educă. Cea care duce povara grea a unei societăți care încă nu s-a desprins de reflexele primitive ale batjocurii.

Nicio victorie politică nu se va câștiga vreodată batjocorind femeia. Că mai apar sute de „comentatori” care hăhăie și distribuie aceste gunoaie online e doar dovada că un cioban deloc mioritic conduce o turmă care-l urmează orbește.

 Nu vreau să fiu bănuit de partizanat politic. Nu apreciez pozitiv ce a făcut și ce face Raluca Turcan sub conducerea căreia ne-a fost furată o mică parte din identitatea noastră. Nu apreciez limbajul ei de lemn și nici felul de a privi pe oricine, de sus.  

De Oana Țoiu mi-a plăcut cum susținea echipa de fotbal a României alături de omoloaga sa din Austria. Mi-a plăcut impecabila limbă engleză pe care a folosit-o în nenumărate rânduri dar nu-mi place că ea reprezintă un partid infestat de teroriști de mediu, un partid care dansează după cum le cântă aceștia. 

Sunt însă curios ce ar spune armata de misogini dacă o femeie cu un discurs misandric le-ar spune bărbaților că „o au mică” –  leafa, desigur, nu m-am referit la altceva.

Și mai sunt curios după ce criterii vor împărți acești domni flori pe 8 Martie. La cele cu nasul mare, nu? La cele botoxate, nici atât? Poate că, atunci, vom înțelege că misoginismul nu e o glumă de birt, ci o strategie de partid.

În concluzie, ar trebui conștientizat că respectul față de femeie nu se măsoară în flori oferite de 8 Martie, ci în tăcerea bărbaților atunci când nu mai au nimic demn de spus.

Când cultura ajunge să fie măsurată în bilete vândute și ore de program, e semn că ministerul care ar trebui s-o protejeze o tratează ca pe o marfă perisabilă. O viziune de tarabă pentru un domeniu care ar trebui să ne definească.

E greu de crezut că pe Demeter Andras îl poate duce capul la o enormitate atât de mare ca ultima veste halucinantă venită din partea Ministerului Culturii. Probabil că un conțopist i-a strecurat sub nas un comunicat, iar el a semnat ca ministrul.

Ca să strângă și culturnicii cureaua, după cum e la modă, ce s-au gândit ei? În perioadele de consum cultural redus, identificate cu celeritate de către managerii instituțiilor aflate în subordinea Ministerului Culturii, să adapteze programul de activitate al salariaților la obiceiurile de consum cultural ale comunității căreia i se adresează instituția respectivă. În perioadele cu interes scăzut poate fi luată în calcul inclusiv soluția extremă de reducere majoră a activității, recurgând la concediul fără plată.

Expresia „obicei de consum cultural redus” este ceva greu de digerat. Nu ai cum să nu te gândești la piața de legume. Dacă duminică, după-amiază, piața nu e plină ochi, mai bine o închidem. Cât de greu de înțeles este că un muzeu nu este o tarabă de la care nu se prea cumpără castraveți între 16 și 18? Muzeele, bibliotecile, teatrele nu s-au născut pentru îmbogățirea cuiva, nici măcar a bugetului.

Și atunci, cum cântărești tu, ministrule, consumul cultural? După bilete vândute? Asta este viziune managerială? Adică țara arde și tu stingi două becuri ca să faci economie?

În acest context, cuvintele lui Churchill sună dramatic. În plin război se propune tăierea masivă din bugetul Ministerului Culturii de la Londra, iar prim-ministrul își scutură calm scrumul din trabucul nelipsit și soarbe o gură de whisky, rostind acele cuvinte care au făcut istorie:
„Dacă nu există cultură, noi pentru ce mai luptăm?”

Chiar așa — dacă nu mai există cultură, noi pentru ce mai strângem cureaua? Cultura trebuie păstrată, pentru că face parte din identitatea noastră și nu trebuie să fie obiectul unei negocieri. Dacă s-a construit ceva durabil și folositor în cultură, acel lucru trebuie să devină intangibil.

Nimeni nu se atinge, însă, de eternele sinecuri din cadrul Ministerului Culturii, de la București și din teritoriu. Nimeni nu se atinge de tăietorii de frunze la câini, care produc, tocmai prin activitatea lor inutilă, găuri în buget. Avem însă tupeul să vorbim despre „consum cultural redus” — o enormitate pe plan mondial.

În loc de investiții făcute cu cap, necomisionate și neredirecționate politic, care să aducă plusvaloare, trimitem în concediu fără plată femeia de serviciu, supraveghetorii sau istoricii care sunt plătiți să studieze, să cerceteze și să scrie.

Unde nu-i cap, vai de picioare, spune un proverb înțelept. Și, ca să nu interpreteze nimeni vreo acuză etnică în cele scrise, spun cu toată sinceritatea că cel mai bun, mai eficient și mai productiv ministru al Culturii, dintre cei unsprezece pe care i-am cunoscut, a fost Kelemen Hunor.