În decembrie 1914, din tranșeele înghețate ale Primului Război Mondial, dușmani de moarte – germani și britanici – au ieșit la suprafață fără arme. Printre cadavre, sârme ghimpate și pământ sfâșiat de obuze, soldații au colindat împreună, au împărțit vinul, ciocolata și mingea de fotbal. O pace scurtă, dar reală. O pace făcută de oameni, nu de guverne. O pace născută din credință și din decența umană, la nașterea Domnului.

Un secol mai târziu, noi – bine adăpostiți, fără tranșee, fără noroi, fără gloanțe deasupra capului – nu suntem în stare nici măcar să ne suportăm unii pe alții în luna în care pretindem că-l așteptăm pe Hristos.

Mergem la mormântul lui Arsenie Boca cu fețe cernite și cu haine bune. Cei importanți stau sub copertine. Ceilalți iau ploaia în cap. Apoi dăm fuga la Alba Iulia, unde huiduim în grup, la ordin. Nu mai contează motivul. Contează doar zgomotul. Să se audă ura.

Ne înghesuim în noua catedrală, stăm ore în frig pentru a săruta icoane și moaște, iar două zile mai târziu urlăm, fluierăm, insultăm în stânga și în dreapta, în funcție de ce candidat susținem. Din smerenia de ieri nu mai rămâne nimic. Zero !

Iar Dumnezeu – dacă ne-ar privi cu răbdare – ar ști exact că facem ce El ne-a spus să nu facem.

E decembrie, dar nu decembrie al păcii. Ci al beculețelor care țin loc de credință, al sarmalelor care țin loc de reflecție, al urii care ține loc de orice responsabilitate. Terminăm de împodobit bradul, punem scena Nașterii în mijlocul orașului și apoi alergăm la taste să mai zdrobim un adversar, să mai jignim un necunoscut, să mai câștigăm o mică bătălie în războiul prostiei.

În 1914, când adevărata apocalipsă căzuse peste lume, soldații au lăsat armele jos. Astăzi, în pace și confort, noi ridicăm arme noi: răutatea, disprețul, minciuna, fariseismul și ura.

Nu cred că am învățat ceva din noaptea aceea în care sângele a fost înlocuit cu vin, gloanțele cu ciocolată și ghiuleaua tunului cu mingea de fotbal.

Mai pâlpâie, pe ici, pe colo, o scânteie de speranță că românii ar putea înțelege cândva diferența dintre credință și ipocrizie. Că bunătatea, altruismul și cinstea pot fi reale, nu doar afișe electorale ale moralității.

Dar dacă și scânteia asta se stinge, atunci da: suntem pierduți.

 Scandalul zilei, al săptămânii, al lunii și al lunilor ce vor urma este legat de haosul din jurul barajelor golite din varii motive. E vinovată ministra? Ba nu e. E vinovată academia de sinecuri numită „Apele Române”? Ba nu e nici ea. Sunt vinovați primarii? Ba nu-s nici primarii. Toți învinovățesc pe toți, iar rezultatul este unul singur: zăpăcirea românului care nu mai înțelege nimic, dar își dă cu părerea.

Ceea ce sare însă în ochi este absența ecologiștilor din peisajul aproape apocaliptic al barajelor golite. Nici urmă de agenți de mediu, cei obișnuiți să sosească însoțiți de scandal.

Tulburarea apei din lacurile golite face ca zeci de mii de viețuitoare — pești, raci, broscuțe cu burtica galbenă — să se sufoce și să moară în chinuri. Și, surpriză: niciun ecologist nu-și rupe cămașa de pe el, nu se leagă cu lanțuri de baraj, nu întinde bannere cu „Salvați ecosistemul!”. Sunt aceiași ecologiști care au „salvat” Roșia Montană  prin transformarea ei în muzeu de pustietate, aceiași care manipulează naivii invocând cuvinte pompoase ori apocaliptice la orice amenajament silvic, aceiași care se înverșunează împotriva oricărei construcții hidrotehnice ce nu este pe placul stăpânilor care îi plătesc.

Peste tot invocă integritatea ecosistemului, ce ar trebui păstrat pentru generațiile viitoare. Dar acum, când în apa mocirloasă mor ecosisteme vechi de când au fost ridicate barajele, nu vezi țipenie de ecologist. Și, pe bună dreptate, te întrebi de ce.

Pentru că, încă o dată — și pentru a câta oară? — iese la suprafață legătura strânsă dintre USR și acești simbriași ai falselor cauze. Ironia sorții face ca tronul de la Cotroceni să fie ocupat de un fost militant ecologist, userist de sorginte, pentru care România reprezintă doar un stat corupt. Ministra, la rândul ei, un alt produs înscăunat de USR, dar manevrat la cheie de rețeaua falșilor ecologiști, nu ia nicio decizie majoră fără „lumină” de la aceștia: fie din naivitate, fie din inconștiență.

Tot acest circ, tot acest balamuc în care „ba pe-a mă-tii” devine cuvânt de ordine, este dovada unei incompetențe în care politicul primează profesionalismului. O rană deschisă care, de 36 de ani, sângerează și aduce suferință.

Culmea este că nimeni nu plânge nici de mila oamenilor bătuți de apa murdară, nici de biocenoza care dispare. Situația devine mană cerească pentru adversari, pentru colegii din coaliție, pentru băgătorii de seamă, pentru specialiștii în huiduit istoria și pentru filosofi ai turbidității (noua vedetă lexicală). Toți cer demisii, toți cer „sânge userist” pe pereți, toți se înhamă la discursuri populiste, dar nimeni nu vine cu soluții. Totul trece prin politic. Toți au polițe de plătit. Nimic pentru om, nimic pentru natură.

Toți o apă și un pământ. Niciunii mai prejos decât ceilalți. Iar pentru că din amestecul apei cu pământul rezultă noroiul, cam asta este măsura vremurilor pe care le trăim. Un noroi continuu care ne sufocă, de la o guvernare la alta, fără vreo șansă de a lua o gură de oxigen, fără posibilitatea de a respira liber și în siguranță.

Cravata galbenă, filmul regizat de Serge Ioan Celibidache despre propriul său tată, este una dintre acele producții care trebuie văzute nu pentru că ar fi impecabile, ci pentru că sunt necesare. Ele provoacă discuții – și poate că aici stă adevărata lor forță. Iar în cazul lui Sergiu Celibidache, disputele sunt aproape obligatorii.

Povestea marelui dirijor, născut în România și împlinit în „occidentul decadent”, este spusă într-un film de familie cu un buget colosal: 20 de milioane de euro. O investiție impresionantă pentru o producție care își propune să omagieze un titan al muzicii clasice, dar care nu rezistă mereu sub propria greutate.

Celibidache este prezentat ca ceea ce a fost: un nonconformist feroce, un dirijor vizionar, un om imposibil de îmblânzit. Plecat hotărât să facă muzică, nu compromisuri, ajunge la pupitrul Filarmonicii din Berlin – vârful absolut al artei dirijorale. Filmul surprinde bine această încăpățânare de geniu, dar o face într-o narațiune care uneori alunecă în schematism.

Pilda și maxima devin uneori stil, alteori scăpare. Pelicula are momente de forță autentică, replici memorabile, secvențe tensionate care te fixează în scaun. Are și o splendidă reconstrucție vizuală a României interbelice. Dar scenariul se împiedică: ritmul e uneori dezechilibrat, personajele secundare apar și dispar fără urmă, iar partea a doua comprimă evenimentele într-un galop care sacrifică logică și emoție.

Problema cea mai vizibilă rămâne însă John Malkovich, un actor imens, dar un dirijor nesigur. În timp ce interpretarea sa dramatică e solidă, gestica dirijorală este stângace, lucru vizibil chiar și pentru un nespecialist. Prin comparație, Aleksei Guskov din Concertul lui Mihăileanu pare un profesionist adevărat.

Există și detalii care ridică sprâncene: povestea fulgerătoare de dragoste dintre Celibidache și viitoarea sa soție, întâlnirea lor bruscă, lipsită de un context prealabil, dă senzația unui basm cu Făt-Frumos și Ileana Cosânzeana, ușor stropit cu sirop. Apoi engleza omniprezentă chiar între personaje românești, nemaivorbind de dialogurile dirijorului cu familia sa de români. Un pachet misterios deschis după mulți ani conține ziare occidentale aproape imposibil de obținut în anii ‘50–‘60, și o dedicație în engleză din partea tatălui lui Celibidache, împătimit  ofițer român, dominat de patriotism și țară aparent nevorbitor de limbi străine. În acest context „My son” se cerea tradus în „fiul meu” sau „băiatul meu”.

Toate acestea lasă impresia unui scenariu grăbit și insuficient verificat.  Fără aceste mici stângăcii filmul ar fi putut deveni o referință a celei de-a șaptea arte. Cu toate imperfecțiunile sale și cu toate disputele apărute în jurul lui, pelicula nu va putea, sub nicio formă, să știrbească faima, talentul și personalitatea total dominantă a celebrului Sergiu Celibidache, un rebel necontestat al muzicii clasice.

Și totuși, filmul nu se prăbușește. Dimpotrivă, se salvează spectaculos la final. Genericul – momentul ignorat de obicei de spectator – devine aici piesa de rezistență. Genericul curge ca un fluviu domol, iar în paralel apare Celibidache cel real, dirijând Ravel, Beethoven și Bruckner cu acea autoritate care nu poate fi jucată. Este un final magnetic, emoționant, care eclipsează toate imperfecțiunile anterioare.

Cravata galbenă nu este filmul definitiv despre Celibidache. Dar este un film care contează. Pentru că repune în dezbatere figura unui artist uriaș, a cărui personalitate domină tot ce atinge, inclusiv pelicula fiului său. Iar emoția pe care o lasă în urmă – mai ales în ultimele minute – justifică pe deplin vizionarea.

Toată lumea se întreba cum, naiba, două femei care au ridicat — într-un spațiu aproape imposibil de folosit — un spital uriaș, stau acolo, pe șantier, în loc să fie luate în prim planul decizional al țării. Spitalul acela, care aduce zâmbete copiilor și speranță părinților, a fost un bobârnac dat unui sistem care cheltuie banii publici pendulând între prostie și șpagă. Erau eroinele unei țări întregi; faima lor trecea dincolo de granițe.

Acum e haos. Oana Gheorghiu a acceptat invitația de a deveni viceprim-ministru, iar Carmen Uscatu a rămas să ducă mai departe visul lor — spitalul pentru copii.

Printre primele declarații ale proaspetei intrări în politică s-a strecurat una care a aprins focul: afirmația ei despre magistrați — „cu pensiile lor iau de la gura copilașilor flămânzi” — a împărțit România în două.

Doar că magistrații nu sunt decât un exemplu în pledoaria Oanei Gheorghiu. Mulți nu au avut răbdare să citească până la capăt și au sărit la beregata unei femei cu principii sănătoase, dovedite. Ea vrea să reformeze un sistem putred, nu neapărat să ia magistraților ce li s-a oferit altădată. Cuvintele ei, atât de tranșante, nu vizează doar categoria magistraților, ci spun, cu subiect și predicat, ceea ce toți știm, dar puțini îndrăznesc să rostească: orice privilegiu are în partea cealaltă o gaură. Totul seamănă cu un Caritas.

Ce greșește Oana Gheorghiu spunând aceste lucruri? Nimic. Aceste fraze despre intenția de a închide robineții risipei și jafului au provocat transpirație rece la cei care și-au construit privilegii lăsând găuri în alte locuri. Nu e vorba doar de magistrați: e vorba despre un sistem care, încet-încet, a transformat mita într-o «virtute». În țara în care milioanele de euro circulă nestingherite, sub formă de șpăgi sau comisioane, astfel de declarații dau fiori.

Unde nu există șpagă sau comision în instituțiile statului? Aproape nicăieri. De la micii „dumnezei” locali — primari aleși într-un singur tur — până la președinți de consilii județene, parlamentari și miniștri, banii circulă dintr-o parte în alta: unii prosperă, alții sărăcesc. Aceasta este legea pe care a ilustrat-o Oana Gheorghiu. Marile tunuri oprite de instituții cu girul unor arestări sunt, adesea, praf în ochii oamenilor: procesele delapidatorilor durează ani, prescripția își face apariția, iar făptașii apar zâmbitori, fără cătușe.

În acest context, decibelii aruncați pe străzile Bucureștiului de „justițiarul” Marian Ceaușescu au sens, dar, din păcate, e puțin ce se poate obține prin gesturi individuale. Fraza clasică „Dați-le, bă, borfașilor banii înapoi” surprinde însă  este esența a ceea ce vrea să facă Gheorghiu — de la sate până la vârful administrației.

Pensiile magistraților ar deveni un mizilic dacă s-ar reuși închiderea robinetelor care împrăștie bani în toată țara: de la combustibilul folosit de unii edili în scopuri personale, la proiecte generatoare de șpagă — capele mortuare, terenuri de sport sau piste de biciclete inutile. Un singur centimetru de asfalt turnat neconform generează, în lanț, sume imense, dacă ne gândim că în fiecare județ se asfaltează sute de kilometri. Luxul exorbitant în care se scaldă unii „antreprenori” din construcții are drept corespondent o gaură imensă în bugetele oamenilor creduli — mai rău decât un Caritas sau decât unele scheme financiare din trecut.

Asta a vrut să spună Oana Gheorghiu. În două fraze a zugrăvit — cu talent retoric — putregaiul unei societăți corupte din rădăcină până în vârf.

De aceea tremură mulți. Doamna cu casca de constructor pe cap s-a metamorfozat, peste noapte, din înger în demon. Un om de talia ei, cu rafinament intelectual, nu a avut intenția de a diviza societatea. Declarația nu este populistă, ci realistă. Nu este vorba de un haiduc de sus, din munte, care vrea să ia de la bogați ca să dea la săraci.

Oana Gheorghiu este o femeie cu picioarele pe pământ, care cunoaște bine ce înseamnă risipa, șpaga, mita, comisionul și șarlatania. Este gata să lupte. Ca răspuns la reproșurile unui partid și la amenințările primite, ea a replicat mai „bărbătește” decât mulți bărbați din politica românească: „Să lupte cu mine, pot să fac față, dar să lase spitalul pentru copii în pace” . Neavând nimic de pierdut, are curajul să se confrunte cu oricine.

Înger sau demon? Depinde din ce parte privești. Pentru unii, Oana Gheorghiu e amenințarea supremă: un om curat într-un sistem murdar. Pentru ceilalți — adică pentru noi, cei mulți — e poate singura dovadă că mai există speranță într-o țară care s-a obișnuit, de prea mult timp, să tacă.

Care va fi viitorul ei? Greu de spus. Lupii sunt mulți, cu bani și cu influență, gata să se unească punând ban peste ban ca să o mazilească. Depinde însă de societate dacă va face sau nu zid în jurul ei.