Galeriile de artă „Forma” din Deva găzduiesc în aceste zile un regal fotografic în alb și negru, care impresionează nu numai prin originalitate, dar și prin expunerea care inundă unitar întregul spațiu expozițional. „Zona fără semnal” este producția unui împătimit al artei fotografice care știe să spună povești cum puțini dintre noi o fac.

Horea Preja este un artist fotograf plin de surprize. De fapt el este IT-ist dar, vizitând expoziția, se poate spune că meseria sa, pentru care este plătit, este pe locul 2, în dorința sa de exprimare.

Horea Preja face fotografii de mai bine de 30 de ani, dar de fiecare dată, înainte de a declanșa aparatul fotografic, el se gândește la povestea pe care o va spune odată cu imortalizarea momentului.

Horea Preja este un nonconformist al fotografiei, sfidând legile geometriei în fotografie. El nu are timp să calculeze unghiuri sau să-și plaseze subiectul pe liniile de aur. Nu are timp nici să se ferească de a plasa subiectul pe liniile moarte. Știe asta dar nu-l interesează. El vrea să spună povestea cu orice preț, uneori intrând cu bocancii în regulile încadrării în fotografie.

În contra partidă, artistul se dovedește a fi maestru în a se juca între lumini și umbre, cum puțini o pot face. Fotografia lui nu este una deloc simplă. Dacă numele de fotografie vine dintr-o alăturare de cuvinte grecești, „photos” care înseamnă lumină și „graphos” care înseamnă scriere sau desen, atunci Horea Preja dă sens acestui termen. Sacrificând reguli, fotografia lui respiră deopotrivă a viață dar și a moarte. El scrie cu lumina, cum puțini o pot face.  Și mai scrie ceva, acest curajos al artei fotografice. El scrie o veritabilă istorie. Subiectul principal al expoziției este „omul”. Omul acela izolat, dintr-un motiv sau altul, departe de tehnologie și de bunăstare, omul acela dintr-un habitat care dispare puțin câte puțin, de la an la an, omul acela care, în curând,  va fi istorie. Ipostazele, în care Horea Preja surprinde subiectul, fac parte din viața oamenilor depărtați de civilizația urbană, plină de o tehnologie mereu în evoluție și de o viață cotidiană inundată de beneficiile secolului XXI.

Un lucru frapează la fiecare fotografie care decorează impunător și solemn „Galeriile Forma” din Deva. În fiecare lucrare expusă îl vezi pe autor cu stilul său inconfundabil și cu povestea mai tristă, mai veselă sau mai sobră pe care o spune. Dacă îți lași imaginația să zboare îl vezi acolo, ascuns în dosul unui copac, sub un șopron, în zăpadă până la genunchi, într-un colț de casă insalubră sau în fața morții, discret fără să aranjeze, fără să deranjeze, fără să regizeze, doar dornic să spună o poveste. Cui? Tuturor celor care au curiozitatea să privească opera unui nonconformist clasic, plin de dragoste față de fotografie, a unui narator de excepție care folosește desenul și lumina.

Horea Preja nu se sfiește să recunoască realitatea actului său artistic, asumându-și riscul de a fi criticat, deopotrivă bucurându-se de aprecierile celor ce se încumetă să-i privească și să-i înțeleagă opera:

„Zona fără semnal” este un proiect personal pe care l-am dezvoltat în ultimii câțiva ani, pornind de la un gând mai vechi și stăruitor de-al meu…

Un gând firav, ce insista să se concretizeze cu fiecare experiență pe care eu o trăiam, în medii mai aparte. Acele medii care încă frizează dogmele contemporane legate de normalitate: cu oameni mai puțin dependenți de telefon, televizor sau calculator, de gadget-uri și de internet.

Cu alte cuvinte, „Zona fără semnal” este o poveste vizuală care mi-a fost, încă de la început, foarte evidentă cu ochiul liber. De aceea am și ales să scriu această poveste cu lumină, adică fotografic.

În acele medii mai aparte, în care pașii m-au purtat – fie că e vorba de comunități monahale sau bisericești, de zone locuite de rromi sau de sate izolate și sărace – am simțit că există subiecte mai interesante și fotografic, mult mai atractive decât în zonele în care device-urile sunt omniprezente, în viața de zi cu zi.

„Zona fără semnal” reprezintă astfel normalitatea unei lumi care apune.”

Horea Preja

Se poate spune fără nicio exagerare că furtul din Olanda al artefactelor reprezintă unul dintre cele mai negre momente pentru patrimoniul României, poate cel mai negru de la pierderea tezaurului de la Moscova. O adevărată zi de doliu pentru cultura și moștenirea noastră.

Fără a avea puterea și intensitatea valului politic actual, jaful din Olanda stârnește totuși controverse pe cât de logice – unele, pe atât de puerile – altele.

Patrioți de conjunctură, saltimbanci care-și pun o căciulă dacică pe cap și răcnesc lozinci pro sau contra, bătători de taste, părerologi-doctori în toate – de la fotbal la agricultură, de la politică la patrimoniu, gospodine revoltate, cu poalele în cap și nu în ultimul rând specialiștii care emit pe bună dreptate adevăruri de valoare, toate aceste categorii clocotesc în cazanul furiei stârnite de mișelia fără seamăn.

Alarmiștii care se tem de topirea lor grabnică și care îndeamnă autoritățile să acționeze (ei formează cel mai mare grup) ar trebui să știe că așa ceva nu se va întâmpla niciodată.

Citând-o pe Barbara Deppert Lipitz, părintele științific al brățărilor dacice, aflăm că „Niciun traficant de artefacte de patrimoniu nu este prost. Niciunul nu ar topi o piesă de o valoare istorică uriașă pentru a face două sau trei mai mici pentru că toate la un loc nu ar valora cât originalul”.

Furtul nu a fost făcut de țigani căldărari, dornici de „haur„ pentru confecționat ghiuluri și lănțișoare, ci de hoți specializați care lucrează la comandă, punctual, la comanda unor colecționari extravaganți dornici să se le admire, acolo, în turnurile lor de fildeș, departe de ochii muritorilor de rând.

Pe de altă parte, cei revoltați de trimiterea lor în afara țării, trebuie să știe că astfel de expoziții temporare în afara țării au mai fost și poate că vor mai fi, dacă învățăm ceva din ce am pătimit. Legăturile României cu exteriorul nu sunt doar în târguri și spectacole folclorice, ci și în expunerea culturii patrimoniale. Fără aceste acțiuni, publicul larg din afara granițelor ar rămâne cu viziunea asupra unui popor balcanic, rupt în fund, plin de țigani, de vânzători de copii, de mineri și de hoți. Cultura nu are granițe. Ea trebuie să circule. Și România a găzduit, la rândul ei, expoziții internaționale mult mai valoroase din punct de vedere pecuniar și rezultatele au fost pe măsură. Nu s-a întâmplat nimic rău. Aceasta nu este prima ieșire a aurului antic din țară. Au fost remarcabile expoziții în Italia sau Spania, bine organizate, securizate la maxim care au adus numai bine României și culturii ei.

Rămâne de văzut cum s-a ajuns ca expunerea din Olanda să fie găzduită de un muzeu oarecare, dintr-un orășel, cu un public relativ redus. Rămâne de văzut cine au fost curatorii expoziției și câte dintre prevederile legale au fost încălcate sau ignorate. Reglementări există prin legi și ordonanțe dar uneori se lucrează după ureche.

Rămâne să fie puse întrebări de către cine trebuie și să se afle răspunsuri de la cine este obligat să le dea dar dincolo de toate acestea jaful din Olanda este o colosală tragedie.

Acest jaf este suma prostiilor și a bâjbâielilor unui stat care se dovedește, tot mai mult, impotent în privința patrimoniului.

După succesul repatrierii artefactelor de aur din Munții Orăștiei, din anii 2000, statul român s-a culcat pe o ureche. Echipa din jurul procurorului Augustin Lazăr și-a făcut datoria, echipa poate să dispară pentru că începuse să deranjeze persoane și interese. Așa au dictat diriguitorii vremii.

Efemeri politruci, ultimii opt miniștri de interne, înconjurați și consiliați de trepăduși și birocrați incapabili, au făcut ce au făcut și au trecut pe linia a doua poliția de patrimoniu. Apoi, încet dar ritmic, a urmat linia a treia, linia a patra iar acum o găsim pe linia moartă asemenea unei locomotive ruginite care nici măcar nu mai pufăie.

Statul român nu a învățat nimic din ce s-a întâmplat în Munții Orăștiei și în alte locuri din țară, în anii 90 -2000. Cei în drept, aflați la conducere, s-au mulțumit să combată efectul și nu cauza. Au recuperat sau au răscumpărat, după caz, artefactele furate, și-au făcut poze lângă ele, au tăiat panglici, au făcut filme și gata. Dar cauza a rămas, asemenea unui cancer incipient, care, rapid și necontrolat, s-a transformat într-o tumoare malignă aproape imposibil de extirpat, așa cum se constată în Munții Orăștiei, acolo unde fenomenul braconajului arheologic a căpătat dimensiuni însutite față de anii de tristă amintire. Mai mult, statul român nu a reușit să învețe că un sistem mafiot nu se poate dezvolta decât cu complicitate cu habarnism sau cu nepăsare. Consecințele se văd acum.

Acum ne dăm cu capul de pereți, că nenorocire s-a abătut asupra noastră dar nu vedem tumoarea care crește ritmic.

Protocoalele, bine chibzuite la vremea respectivă, dintre Ministerul Culturii și cel de Interne, au fost ignorate și abandonate. Ele puteau reprezenta scut solid în fața acestui jaf, dacă erau puse în aplicare. Codul patrimoniului este un depozit de praf într-un sertar.

• Căutătorii de comori zburdă liberi în situri.
• Reglementarea clară a detecției de metale este un vis prea îndepărtat.
• Granițele sunt deschise, traficul de patrimoniu nesupravegheat, deci trăiască Schengenul!
• Direcțiile de cultură au devenit, în marea lor majoritate, depozite de sinecuri și de politruci de diferite naționalități.
• Politicienii sunt preocupați de voturi și de promisiuni deșarte, nicidecum de soarta patrimoniului. Ba mai mult, sunt unii tembeli care spun că muzeele și patrimoniul nu sunt o prioritate.

Să ne gândim numai că suratele brățărilor stau cuminți în vitrinele Muzeului Național de Istorie, o clădire cu risc seismic ridicat, la care se lucrează de decenii și nu se mai sfârșește. Oare nimeni nu se gândește că un seism, ar putea face din întreg patrimoniul un morman de moloz? Nu, pentru că asta nu reprezintă o prioritate.

Oameni de bună credință, arheologi, muzeografi, istorici, restauratori atrag mereu atenția asupra pericolelor dar ei strigă, ei aud. Nimeni nu-i bagă în seamă. Ei nu sunt o prioritate pentru guvernanți care nu înțeleg că din poziția pe care ar trebui să o aibă față de patrimoniu ei ar trebui să fie guvernați de specialiști de bună credință, nu să guverneze haotic într-o lume tot mai haotică.

În concluzie, desființarea poliției de patrimoniu reprezintă un atentat la siguranța națională și este principalul factor favorizant al acestui dezastru. Probabil că această lovitură de ciocan în moalele capului, primită de către România, va reuși să îndrepte prostiile, nedreptățile, mișeliile și greșelile, aducând acea primenire mult așteptată, în protejarea patrimoniului.

Atunci când între coperțile unei cărți se strâng laolaltă, sensibilitatea Doamnei, dascăl cu har, franchețea și noblețea unui tată mucalit și duioșia fără seamă a unei mângâieri de mamă,  pentru a răspândi în lume născute priveliști ale unui copil care pășește în primăvara vieții emoția te copleșește.

Darius Avram Barbu este un adevărat pui de dac, unul real, netrucat și nevopsit care calcă pe urmele tatălui său, asemenea unui pui de urs ce-și urmează fără abatere părinții, prin pădurile vieții.

Marius Barbu este probabil cel mai dedicat renactor din câți există la noi chiar și în această perioadă de inflație dacică. Când tot felul de saltimbanci schimonosesc în manifestări politice portul și obiceiurile dacilor, când un pilaeus (căciulă dacică) a devenit certificarea dacică pentru tot felul de exaltați, de vrăjitori, de guru sau derbedei, Marius Barbu își vede de ale lui, cu autenticitate, punând istoria dacilor sub migăloasa lupă a arheologiei experimentale. De aici și „micul dac” titulatură „pe bune” acordată urmașului acestui om dintr-o bucată.

Darius Barbu este fruct al iubirii dintre Mihaela și Marius sau, mai pe înțeles, dintre Asella și Daos, două personaje din lumea dacilor care au prins viață datorită voinței și priceperii celor doi. Pe lângă faptul că e tobă de istorie, sorbind cu ochii și furând cu mintea din cunoștințele tatălui său, Darius are o calitate uriașă. Este un cugetător mucalit, cum rar se poate întâlni, la vârsta lui. El este producător de perle. Nu le caută pentru că ele izvorăsc, fără încetare, din sufletul său neîntinat și din mintea sa strălucită.

Și atunci, părinții s-au gândit că e păcat ca perlele scoase la lumină de Darius să se prelingă nebăgate în seamă pe valea Vulcezului și s-au hotărât să le strângă între coperțile unei cărți.

„Perlele copilăriei” apare la editura Argonaut ca un uriaș cadou făcut celor care mai știu încă să râdă, care mai știu să cugete și care mai știu să verse lacrimi de emoție profundă.

Cartea nu este o înșiruire de poante sau de filozofii copilărești, cum pare la prima vedere, ea putând fi citită într-o oră căci nu o lași din mână până nu dai ultima filă, doar că, a doua zi, te repezi din nou la ea ca la o prăjitură apetisantă și o deschizi și o recitești, literă cu literă, încercând să pătrunzi în tainele vorbelor sale, să le înțelegi și să te minunezi cum un copil de numai 11 ani a acumulat atât.

La sfârșit nu mai ai nicio nedumerire. Înțelegi tot. Înțelegi, în primul rând, că Darius este vlăstar dintr-o familie fericită, o familie care i-a permis și l-a încurajat să gândească liber. Înțelegi că un copil care nu are ca prioritate tableta sau telefonul poate gândi liber. Și mai înțelegi că acolo unde sălășuiește dragostea e tot timpul primăvară și ți-e bine sub soarele care mângâie oamenii care se iubesc.

Una peste alta, această cărticică îți alungă foamea, plictisul, sughițul, dorul de ducă, visele negre și tristețea. Darius are 11 ani. Peste alți 3 va fi adolescent dar perlele lui vor continua să răsară și vor rămâne pentru totdeauna în sufletele celor ce-l înconjoară cu dragoste și a celor care s-au încumetat să deschidă paginile unei astfel de comori.

Și de ce nu, putem spera că o nouă carte va fi zămislită, cu alte și alte perle ale unei copilării fericite.

Dobondi Art a devenit fără îndoială o adevărată instituție de cultură care surprinde tot mai mult și tot mai valoros publicul dornic de un act artistic de calitate. A devenit deja tradiție ca, la fiecare început de an, Dobondi Art să organizeze câte un concert de excepție.

Anul acesta publicul devean va fi răsfățat cu un adevărat regal muzical în care vor performa două laureate ale concursului George Enescu. Sub denumirea „Stradivarius New Year’s Concert” publicul devean este invitat să asiste la un eveniment remarcabil.

„Asociația Dobondi Art vă invită să păstrați tradiția și să începeți anul cu un concert extraordinar, într-o atmosferă plină de eleganță, emoție și rafinament cultural. Cu fiecare ediție, acest eveniment a devenit o celebrare a artei autentice, iar anul acesta, în premieră absolută, vom surprinde publicul meloman prin prezența a două artiste excepționale: violonista Mayumi Kanagawa, cântând pe o vioară Stradivarius din 1725, și pianista Diana Ionescu vor oferi publicului o seară de neuitat” spune Simona Dobondi, organizatoarea evenimentului.

Violonista japonezo-americană, în vârstă de 31 de ani, Mayumi Kanagawa, a câștigat Concursul Internațional „George Enescu” la secțiunea Vioară – ediția 2024, dar și Premiul special „Ștefan și Valentin Gheorghiu” pentru cea mai bună interpretare a unei Sonate de George Enescu.

Este laureată a Concursului Ceaikovski, din 2019, de la Moscova, și medaliată cu argint la concursul Long-Thibaud Crespin, din 2018, de la Paris, afirmându-se ca o solistă și interpretă de muzică de cameră versatilă și rafinată. CD-ul său de debut, „Recital”, cu pianistul Giuseppe Guarrera, a fost lansat în Japonia, în februarie 2023, fiind aclamat de critici, iar în 2024 a primit premiul „Fresh Artist” din partea Nippon Steel. În același timp, Mayumi Kanagawa este ambasadoarea noului proiect „Ribbon” al El Sistema Japonia, care oferă instrumente și educație muzicală copiilor din sistemul de plasament. Din octombrie 2023, predă și la Hochschule für Künste din Bremen.

În prezent, Mayumi cântă pe vioara „Wilhelmj” Antonio Stradivari din 1725, pusă la dispoziție cu generozitate de Nippon Music Foundation. Sunetul inconfundabil al unei viori Stradivarius și profunzimea muzicii clasice vor adăuga o notă de noblețe acestui concert, amintindu-ne că frumusețea și excelența pot deveni repere pentru anul ce urmează.

Pianista Diana Ionescu este câștigătoarea Marelui Premiu al Concursului Internațional ”George Enescu” la secțiunea Pian-ediția 2001 și ultimul pianist român care a reușit această performanță.

A fost distinsă cu Premiul Alexis Weissenberg și Premiul EWLE al Radioului Elvețian pentru Mozart Best Live Recording, Premiul II la Missouri Southern International Piano Competition SUA și Concursul Internațional Lory Wallfisch, Glass Sellers Trophy și Premiul I la Romantic Piano Competition Londra, cât și cu Diploma Ambasadorului pentru servicii aduse culturii românești în străinătate.

Născută la Câmpina într-o familie de muzicieni, Diana a fost crescută în filozofia sunetului unic al Corului Madrigal, fondat și condus de unchiul său, Marin Constantin. Artista se bucură de o activitate internațională intensă ca solistă, muzician de cameră, pedagog și director de festival.

“…sclipiri de virtuozitate și temperament à la Martha Argerich… momente magice care aduc aminte de Maria Joao Pires în momentele ei cele mai intense. (…) A fost un raport cameral între solistă și orchestră care ne-a amintit de Nigel Kennedy, în momentele lui cele mai bune” –  sunt aprecieri ale Classical Source pentru Diana Ionescu.

Evenimentul va avea loc în data de 19 ianuarie, orele 18, la Teatrul de Artă Deva, fiind  organizat de către Asociația Dobondi Art cu sprijinul generos al sponsorilor:

AVIS 3000, Asociația DEPA, Jos Pălăria – Cafenea dependentă de cultură.
Partener media: Glasul Hudedoarei
Partener locație: Teatrul de Artă Deva