Trebuie să recunoaștem că niciodată nu am avut un ministru al Mediului atât de vocal precum actuala deținătoare a portofoliului, Diana Buzoianu. Urmând o strategie de comunicare impecabilă, ministra a invadat mediul online: reeluri, podcasturi, emisiuni televizate sau simple postări o aduceau constant în prim-plan, consolidându-i imaginea de politician activ, implicat și curajos.

Părea că iese soarele din nori, la câtă hotărâre afișa în lupta cu mafiile din păduri, cu poluarea, cu bișnițarii de mediu sau cu gropile de gunoi. Mulți o admirau pentru tupeul sincer afișat și pentru deschiderea la dialog.

Numai că, într-o zi, distinsa doamnă comite o gafă monumentală. Invitată la o emisiune moderată de Florin Negruțiu — un interlocutor care, de altfel, îi era favorabil —, ministra primește o întrebare simplă: poate numi trei specii protejate din România, fără să consulte telefonul?

Urmează un moment de tăcere stânjenitoare. Diana Buzoianu, vizibil descumpănită, bâiguie ceva despre „niște molii protejate” și adaugă că întrebarea e „prea tehnică”, fiind nevoie de documentare prealabilă.

Dacă ai trezi în toiul nopții un elev de clasa a VII-a și l-ai ruga să spună trei specii protejate, probabil ți-ar răspunde, somnoros: râsul, floarea de colț și zimbrul. Apoi s-ar întoarce pe partea cealaltă: „Dă-mi pace să dorm!”

Lipsa unui răspuns clar din partea ministrei, explicațiile puerile și discursul de tip „limbaj de lemn” care a urmat — presărat cu scuze și ezitări — au avut efectul unei ghiulele. Este ghiuleaua care lovește în piedestalul pe care Diana Buzoianu își construise cu grijă statuia publică.

Să fie ea, totuși, un lup cu blană de zimbru? Greu de spus, mai ales că ambele specii sunt protejate.

După gafă, pentru a estompa ecoul negativ, ministra ordonă lansarea unei noi „bombe-spectacol”. Le cere subordonaților din teritoriu să declare public că centrala de la Mintia va produce atât de mult curent încât microhidrocentralele aflate în construcție devin nesemnificative și, în plus, ar distruge mediul, provocând defrișări și dispariția unor specii rare. Care anume? Nimeni nu pare să știe.

De aici, în teritoriu, încep să curgă declarațiile. Discursuri fără conținut real, cu iz propagandistic, departe de adevăr și de o viziune pe termen lung, invadează presa. Se rostogolește un val de indignare împotriva microhidrocentralelor — aceleași care produc, paradoxal, energie verde. Jelanie mare că dispar racii, păstrăvii și broscuțele! Exagerări care, totuși, reușesc să acopere gafa cu „speciile protejate”.

Zilele trecute, am întâlnit un pădurar bătrân, om cu minte limpede și dragoste de pădure, prieten vechi. L-am întrebat ce părere are despre episodul de la „În fața ta”. A zâmbit amar și mi-a spus:
„Păi, îi clar ca lumina cerului și ca frunza ce cade în toamnă. Dacă n-or fost Păun, Goțiu și alți gorobeți acolo, în spatele ei, să-i sufle ca la școală, n-o avut de unde ști. Că fără ăia, ea, săraca, îi pe nicăiri.”

În loc să concureze prin idei, tot mai mulți politicieni aleg să lovească femeile în cel mai laș mod posibil: prin batjocură și dispreț față de înfățișarea lor.

Este tot mai evident că, în ultimul timp, misoginismul a devenit un sport de masă. Iar mediul online, transformat între timp într-o imensă latrină digitală, amplifică fenomenul: un prost aruncă o piatră în apă, iar alți cincizeci sar s-o scoată. Nimic nu poate justifica, însă, valul de atacuri la adresa femeilor – și, mai grav, la adresa înfățișării lor.

Una dintre primele lecții la un curs de fotografie este că nu există femei urâte, ci doar fotografi nepricepuți. Fiecare femeie are ceva frumos în ea, iar cel care o privește – cu aparatul sau cu ochii – trebuie să știe să descopere acel frumos. Din păcate, mulți preferă să batjocorească aspectul femeilor după bunul lor plac.

Tot mai des, printre cei care aruncă asemenea mizerii se numără și politicieni. Neputând contracara adversarele prin idei, aleg să le atace fizicul: ba că sunt „balene”, ba că au „nasul mare”, „gâtul lung” sau „nu au piept dezvoltat”. Lista e nesfârșită și, din păcate, tot mai publică.

Recent, doi politicieni din județul Hunedoara s-au remarcat prin asemenea derapaje. Probabil că, de la momentul în care George Simion îi striga Dianei Șoșoacă „te agresez sexual, scroafo!” în Parlament, s-a dat un soi de „ordin de zi pe unitate”: femeile din alte partide trebuie călcate în picioare dacă nu gândesc „corect” politic.

Consilierul județean Marius Mane afișează ostentativ o imagine trucată cu AI a Oanei Țoiu, ministrul de externe al României, întrebând ironic: „Oare cum au reușit să găsească un astfel de personaj? Cam așa arată și politica țării?”. „Desăvârșit judecător al înfățișării cuiva Marius Mane uită, desigur, un detaliu important: Oana Țoiu este o femeie.

Șeful său de partid, deputatul Claudiu Barstan, a postat o fotografie a Ralucăi Turcan lipită de cea a unui măgar. „Expresiile faciale spun totul”, a comentat el. Deci domnul deputat e specialist în expresii faciale. Numai că, jignind o adversară politică, greșește grav asemenea colegului său – pentru că Raluca Turcan este, înainte de toate, o femeie.

Iar femeia, indiferent cum o judecăm noi, este cea care dă viață și educă. Cea care duce povara grea a unei societăți care încă nu s-a desprins de reflexele primitive ale batjocurii.

Nicio victorie politică nu se va câștiga vreodată batjocorind femeia. Că mai apar sute de „comentatori” care hăhăie și distribuie aceste gunoaie online e doar dovada că un cioban deloc mioritic conduce o turmă care-l urmează orbește.

 Nu vreau să fiu bănuit de partizanat politic. Nu apreciez pozitiv ce a făcut și ce face Raluca Turcan sub conducerea căreia ne-a fost furată o mică parte din identitatea noastră. Nu apreciez limbajul ei de lemn și nici felul de a privi pe oricine, de sus.  

De Oana Țoiu mi-a plăcut cum susținea echipa de fotbal a României alături de omoloaga sa din Austria. Mi-a plăcut impecabila limbă engleză pe care a folosit-o în nenumărate rânduri dar nu-mi place că ea reprezintă un partid infestat de teroriști de mediu, un partid care dansează după cum le cântă aceștia. 

Sunt însă curios ce ar spune armata de misogini dacă o femeie cu un discurs misandric le-ar spune bărbaților că „o au mică” –  leafa, desigur, nu m-am referit la altceva.

Și mai sunt curios după ce criterii vor împărți acești domni flori pe 8 Martie. La cele cu nasul mare, nu? La cele botoxate, nici atât? Poate că, atunci, vom înțelege că misoginismul nu e o glumă de birt, ci o strategie de partid.

În concluzie, ar trebui conștientizat că respectul față de femeie nu se măsoară în flori oferite de 8 Martie, ci în tăcerea bărbaților atunci când nu mai au nimic demn de spus.

Când cultura ajunge să fie măsurată în bilete vândute și ore de program, e semn că ministerul care ar trebui s-o protejeze o tratează ca pe o marfă perisabilă. O viziune de tarabă pentru un domeniu care ar trebui să ne definească.

E greu de crezut că pe Demeter Andras îl poate duce capul la o enormitate atât de mare ca ultima veste halucinantă venită din partea Ministerului Culturii. Probabil că un conțopist i-a strecurat sub nas un comunicat, iar el a semnat ca ministrul.

Ca să strângă și culturnicii cureaua, după cum e la modă, ce s-au gândit ei? În perioadele de consum cultural redus, identificate cu celeritate de către managerii instituțiilor aflate în subordinea Ministerului Culturii, să adapteze programul de activitate al salariaților la obiceiurile de consum cultural ale comunității căreia i se adresează instituția respectivă. În perioadele cu interes scăzut poate fi luată în calcul inclusiv soluția extremă de reducere majoră a activității, recurgând la concediul fără plată.

Expresia „obicei de consum cultural redus” este ceva greu de digerat. Nu ai cum să nu te gândești la piața de legume. Dacă duminică, după-amiază, piața nu e plină ochi, mai bine o închidem. Cât de greu de înțeles este că un muzeu nu este o tarabă de la care nu se prea cumpără castraveți între 16 și 18? Muzeele, bibliotecile, teatrele nu s-au născut pentru îmbogățirea cuiva, nici măcar a bugetului.

Și atunci, cum cântărești tu, ministrule, consumul cultural? După bilete vândute? Asta este viziune managerială? Adică țara arde și tu stingi două becuri ca să faci economie?

În acest context, cuvintele lui Churchill sună dramatic. În plin război se propune tăierea masivă din bugetul Ministerului Culturii de la Londra, iar prim-ministrul își scutură calm scrumul din trabucul nelipsit și soarbe o gură de whisky, rostind acele cuvinte care au făcut istorie:
„Dacă nu există cultură, noi pentru ce mai luptăm?”

Chiar așa — dacă nu mai există cultură, noi pentru ce mai strângem cureaua? Cultura trebuie păstrată, pentru că face parte din identitatea noastră și nu trebuie să fie obiectul unei negocieri. Dacă s-a construit ceva durabil și folositor în cultură, acel lucru trebuie să devină intangibil.

Nimeni nu se atinge, însă, de eternele sinecuri din cadrul Ministerului Culturii, de la București și din teritoriu. Nimeni nu se atinge de tăietorii de frunze la câini, care produc, tocmai prin activitatea lor inutilă, găuri în buget. Avem însă tupeul să vorbim despre „consum cultural redus” — o enormitate pe plan mondial.

În loc de investiții făcute cu cap, necomisionate și neredirecționate politic, care să aducă plusvaloare, trimitem în concediu fără plată femeia de serviciu, supraveghetorii sau istoricii care sunt plătiți să studieze, să cerceteze și să scrie.

Unde nu-i cap, vai de picioare, spune un proverb înțelept. Și, ca să nu interpreteze nimeni vreo acuză etnică în cele scrise, spun cu toată sinceritatea că cel mai bun, mai eficient și mai productiv ministru al Culturii, dintre cei unsprezece pe care i-am cunoscut, a fost Kelemen Hunor.

De curând, pe ferestrele caselor au început să zboare bani. Din interior spre afară, bineînțeles – și nu puțini. Vreo 2000 de lei se evaporă lunar din bugetul familiei. E austeritate, înțelegem. Trebuie strânsă cureaua, înțelegem și asta. Trebuie salvată România de la faliment. Categoric, de acord. Este sacrificiul pe care trebuie să-l facem, chiar dacă scrâșnim din dinți. Și parcă îmi răsună în minte caragialianul „să se schimbe, primesc, dar de ce să se înceapă cu mine?”.

Da, nu e ușor pentru nimeni. E greu cu atâtea surprize care îți golesc visteria: medicamente mai scumpe, alimente și mai scumpe, impozite de tot felul, CAS-uri, taxe mărite, amenzi care cresc halucinant sau benzina care te zăpăcește de câte ori slobozi în rezervor aurul negru. Toate astea lasă la coadă micile plăceri, bucuriile mărunte: o carte, o bere cu prietenii sau vacanțele la două stele, care par să se îndepărteze tot mai mult.

Bine, renunțăm și la ele, mormăind ca ardeleanul care, în tren, se așază pe două pioneze puse de niște șmecheri ca să aibă de cine râde: „dacă trăbă, trăbă”. Trăbă, dar de ce nu pentru toți?

Este aproape imposibil să privești fără revoltă sfidarea micilor dumnezei de la țară sau de la oraș – primari ori președinți – care sunt neatinși de cutremurul schimbării fluturat în fața noastră. Ei, foștii lipitori de afișe, foștii pupători de dosuri sau foști finanțatori de partid, sunt de neatins. Ei nu se așază în pioneze, pe ei nu-i atinge nimic. Aceleași mașini la scară, proprietatea statului, cu care își plimbă amantele, își fac vacanțe prin străinătățuri, fac naveta, își duc copiii la școală sau nevestele la serviciu – cu benzina plătită de amărât. Salariile lor sunt de neatins, iar privilegiile, mai mult sau mai puțin ascunse, se înmulțesc pe măsură ce cei care i-au ales se afundă tot mai adânc în lipsuri.

Ei toți, acești mici dumnezei, și-au creat în locurile pe care le conduc adevărate armate de credincioși. Așa-zișii sinecuriști, vestiți tăietori de frunze la câini, acei agenți electorali de ocazie gata oricând să ia găleata de aracet în mână și afișele sub braț, ca să umple satul, comuna sau orașul cu chipuri false și rânjete obscene. Nici de ei nu se atinge taifunul austerității. Aripa de cloșcă sub care s-au aciuiat îi ocrotește proporțional cu promisiunile din ultima campanie.

Suferă, în schimb, omul de rând – cel care salvează vieți sau care educă generații de copii. Suferă omul cinstit, care trage opt ore zilnic pentru pâinea lui și întoarce spatele politicii. Suferă cei care au muncit o viață întreagă și care se văd cu pensia dijmuită, privind resemnați cum, strop cu strop, ceea ce li se ia se scurge în rezervoarele dumnezeilor și ale protejaților lor.

La fel de grav, de cealaltă parte, mai sunt cei care au rămas cu buza umflată după alegeri, cei de pe locul doi. Ei se înfoaie și încearcă să se înarmeze exclusiv electoral. Nu vin cu soluții. Critică, zbiară, uneori golănește. Diferența dintre ei și cei de la putere nu e alta decât culoarea cu care sunt vopsiți. Se autointitulează opoziție, dar cine crede că metehnele micilor dumnezei vor dispărea dacă vin alții la putere se înșală amarnic. Vor fi aceleași obiceiuri, iar din birourile viitorilor aleși va răzbate același dispreț față de alegători.

Și așa, încet dar sigur, țara va aluneca spre extremă – către cea dreaptă, bineînțeles – care va prinde la omul obișnuit și chinuit, cel care la sfârșit de lună își privește portofelul gol, trist și resemnat. Această alunecare va aduce cu sine și alte necazuri, pendulând – în lipsa soluțiilor – între o austeritate și mai severă și violență, verbală sau chiar fizică.

Soluția pentru a opri căderea în hău nu este una universal valabilă. Dar sancționarea clasei politice actuale, prin mijloace pașnice, obligarea legală la transparență decizională totală și, nu în ultimul rând, alegerile în două tururi la locale ar putea îmblânzi o situație care crește asemenea unui cancer – în curând imposibil de extirpat.

Parcă județul Hunedoara e urmărit de un blestem când vine vorba de patrimoniu cultural, fie că vorbim de cel mobil sau imobil. De parcă nu era suficient că Munții Orăștiei și alte situri din județ sunt vânați de căutători de comori, mai reușim și noi, prin restaurări discutabile, să dăm cu stângul în dreptul.

Cetatea Mălăiești, încărcată de betoane și kitsch. Cetatea Devei, cu igrasie, soluții neinspirate și ziduri mâzgălite de grafittiști. Iar acum, Ulpia Traiana, unde lucrările par să fi adus mai multe controverse decât beneficii.

După un travaliu de 13 ani — cifră cu iz fatidic — ideea lansată pe vremea fostului președinte al Consiliului Județean Hunedoara, Mircea Moloț, de a reabilita amfiteatrul de la Ulpia Traiana a ajuns, în sfârșit, la capăt. Trei președinți s-au perindat pe fotoliul de la „palatul cu broaște” și abia la al patrulea, Laurențiu Nistor, s-a tăiat „panglica finală”. Mai bine acum decât niciodată, ar putea spune unii.

Drumul până aici a fost presărat cu episoade de toate felurile: dispute legate de proprietate, fonduri pierdute și apoi recuperate, studii de fezabilitate costisitoare lăsate în sertar, proiecte schimbate, avize reluate, noi controverse.

Rezultatul? O combinație de fier, beton și lemn care, spun numeroși specialiști din domeniul patrimoniului, ridică semne de întrebare. Criticile vizează, printre altele, injectarea zidurilor cu beton, obturarea unor porțiuni din monument, aspectul tribunelor — asemănător mai degrabă unui stadion comunal — și decizia de a monta stâlpi metalici masivi. Se adaugă și reproșul privind lipsa de transparență pe parcursul lucrărilor.

Întrebarea care planează este de ce nu a fost respectată Legea nr. 52/2003 privind transparența decizională, care obligă autoritățile să publice proiectele de restaurare pe site-ul instituției și să organizeze dezbateri publice. În practică, se știe că astfel de anunțuri ajung adesea „ferite de ochii lumii”.

Cei care critică intervenția aleg, în mare parte, să vorbească în șoaptă. De ce? Din teamă: frica de a fi puși pe „lista neagră”, frica de șefii ierarhici, frica de restructurări. Arhitecții evită să-l contrazică pe președintele Ordinului Arhitecților care a sprijinit această soluție. Istoricii și arheologii sunt rezervați din cauza dependenței de instituțiile de la Deva sau Cluj. Iar funcționarii se tem de reacția Consiliului Județean.

Și astfel, la Ulpia Traiana avem un circ. Monumentul nu va mai arăta niciodată ca înainte. Problema e că romanii din Antichitate știau o rețetă simplă pentru a liniști mulțimea: circ și pâine. Noi avem doar circul. Pâinea — adică beneficiul real pentru comunitate și patrimoniu — încă se lasă așteptată. Iar dacă pachetul oferit oamenilor conține doar spectacol, fără substanță, istoria ne arată că finalul nu e niciodată fericit.