Parcă județul Hunedoara e urmărit de un blestem când vine vorba de patrimoniu cultural, fie că vorbim de cel mobil sau imobil. De parcă nu era suficient că Munții Orăștiei și alte situri din județ sunt vânați de căutători de comori, mai reușim și noi, prin restaurări discutabile, să dăm cu stângul în dreptul.

Cetatea Mălăiești, încărcată de betoane și kitsch. Cetatea Devei, cu igrasie, soluții neinspirate și ziduri mâzgălite de grafittiști. Iar acum, Ulpia Traiana, unde lucrările par să fi adus mai multe controverse decât beneficii.

După un travaliu de 13 ani — cifră cu iz fatidic — ideea lansată pe vremea fostului președinte al Consiliului Județean Hunedoara, Mircea Moloț, de a reabilita amfiteatrul de la Ulpia Traiana a ajuns, în sfârșit, la capăt. Trei președinți s-au perindat pe fotoliul de la „palatul cu broaște” și abia la al patrulea, Laurențiu Nistor, s-a tăiat „panglica finală”. Mai bine acum decât niciodată, ar putea spune unii.

Drumul până aici a fost presărat cu episoade de toate felurile: dispute legate de proprietate, fonduri pierdute și apoi recuperate, studii de fezabilitate costisitoare lăsate în sertar, proiecte schimbate, avize reluate, noi controverse.

Rezultatul? O combinație de fier, beton și lemn care, spun numeroși specialiști din domeniul patrimoniului, ridică semne de întrebare. Criticile vizează, printre altele, injectarea zidurilor cu beton, obturarea unor porțiuni din monument, aspectul tribunelor — asemănător mai degrabă unui stadion comunal — și decizia de a monta stâlpi metalici masivi. Se adaugă și reproșul privind lipsa de transparență pe parcursul lucrărilor.

Întrebarea care planează este de ce nu a fost respectată Legea nr. 52/2003 privind transparența decizională, care obligă autoritățile să publice proiectele de restaurare pe site-ul instituției și să organizeze dezbateri publice. În practică, se știe că astfel de anunțuri ajung adesea „ferite de ochii lumii”.

Cei care critică intervenția aleg, în mare parte, să vorbească în șoaptă. De ce? Din teamă: frica de a fi puși pe „lista neagră”, frica de șefii ierarhici, frica de restructurări. Arhitecții evită să-l contrazică pe președintele Ordinului Arhitecților care a sprijinit această soluție. Istoricii și arheologii sunt rezervați din cauza dependenței de instituțiile de la Deva sau Cluj. Iar funcționarii se tem de reacția Consiliului Județean.

Și astfel, la Ulpia Traiana avem un circ. Monumentul nu va mai arăta niciodată ca înainte. Problema e că romanii din Antichitate știau o rețetă simplă pentru a liniști mulțimea: circ și pâine. Noi avem doar circul. Pâinea — adică beneficiul real pentru comunitate și patrimoniu — încă se lasă așteptată. Iar dacă pachetul oferit oamenilor conține doar spectacol, fără substanță, istoria ne arată că finalul nu e niciodată fericit.

Meseria mea este să întreb. În dreapta și în stânga, în sus sau în jos și fac asta de 35 de ani. Întrebam de toate, de la fotbal la agricultură și cu cât întrebam mai mult, cred că mă apropiam de adevărul pe care îl transmiteam, mai departe, telespectatorului, ascultătorului sau, după caz,  cititorului.

 În județul Hunedoara se pare că este la modă mutilatul monumentelor istorice. Sub pompoasa titulatură de punere în valoare apar, nereguli, compromisuri și hidoșenii. Am întrebat aproape 100 de specialiști, în arheologie, în inginerie, în arhitectură sau istorie, despre restaurările care s-au făcut în județul Hunedoara, la Ulpia Traiana, la Cetatea Mălăiești, la Cetatea Devei și la Sarmizegetusa Regia, ce părere au, despre cum au fost proiectate, construite și puse în valoare aceste monumente, deosebit de importante. Aproape 80 % dintre cei întrebați, erau revoltați de soluțiile alese în proiectare, de aspectul actual al monumentului și de maniera în care au fost executate lucrările. Doar că, după fiecare răspuns pe care l-am primit, urma o frază mai mult șoptită. „Da’ nu mă băga pe mine la înaintare, nu vreau să am necazuri, să-mi pierd serviciul, eu ți-am spus dar nu pomeni numele meu”. De ce atitudinea asta?

Am întrebat mai bine de 100 de turiști și de localnici, din satele de pe Valea Grădiștei, ce cred despre starea drumului care leagă Costești de Sarmizegetusa Regia. Rar mi-a fost dat să aud un cor de înjurături și blesteme ca atunci. Un proprietar de pensiune s-a apucat să scrie o petiție către Consiliul Județean, administratorul drumului respectiv. Și să umble din casă în casă pentru semnături. L-am însoțit, în câteva rânduri, și, spre stupefacția mea, majoritatea celor care zilnic dau în gropile drumului, refuzau să semneze. „Dă-i mă’ în aia mă-si, da’ io nu semnez, că după aia”…. și începeau să înșire temerile lor legate de răzbunarea care ar putea veni în cauza semnăturii. Ba, că nu mai primesc nu știu ce autorizații, ba, că nu-i lasă să-și intabuleze un teren, ba, că nu mai primesc lemne de foc și câte și mai câte… Le înșirau pe toate, ca și când nu ar știi că acestea sunt drepturile lor pe care nu le poate lua nimeni și oricât încerca petiționarul să-i convingă mai slobozeau câte o suduială și nu puneau mâna pe pix. De ce atitudinea asta?

La Spitalul Județean, laptele a dat în clocot. A fiert el cât a fiert, fără să fie supravegheat și acum este pe dinafară. Mai pe românește, acolo este scandal. Am întrebat câteva zeci de cadre medicale, doctori, asistente, infirmiere și funcționari ai administrației, încercând să aflu de ce laptele s-a revărsat din oală. Am primit multe răspunsuri, care pendulau între vina conducerii până la vina medicilor care s-au revoltat, dar toate aceste răspunsuri erau însoțite de invariabilul „da’ nu știi de la mine, nu mă pomenești în niciun caz, că nu vreau probleme pe cap”.

Răspunsurile veneau în șoaptă, de parcă erau secrete militare.

De ce atitudinea asta? Ce au toate cele trei cazuri în comun? Aparent nimic, dar dincolo de aparențe rânjește hidos frica aia bolnăvicioasă care s-a cronicizat de atâta amar de timp și la care nimeni nu-i dă de leac.

La revoluție au murit oameni tocmai pentru a ne scăpa de frică și, pentru un timp scurt, ea chiar a stat ascunsă aducând liniște calm și speranță. Numai că, la câțiva ani după decembrie 89, frica s-a reinstalat și ne-a îmbolnăvit. Au reapărut vechilii pe moșie și au învățat repede să-și umple buzunarele din banul public, au reapărut glanetașii care câștigă, și ei, o pâine și nu vor nici în ruptul capului să o piardă. Vechilii au devenit tot mai puternici, au grade politice pe umeri, inoculând frica în cei care își păzesc poziția, slujba sau pâinea cea de toate zilele.

De ce trebuie să ne temem de niște muritori cu o putere efemeră?

De ce refuzăm să spunem adevărul cu voce tare?

De ce ne ferim să punem degetul pe rană?

De ce ne ascundem de cei care și-au umplut birourile cu tablouri și cu icoane, la care cică se închină zilnic, fără să aibă teamă de Dumnezeu?

Pentru că ei au puterea? În fața puterii lor de moment există dreptatea celorlalți, a tuturor celor care s-au obișnuit să-i privească cu teamă ca pe niște zei dintr-un turn de fildeș.

În realitate, turnul nu e de fildeș, ci din plastilină sau din smoală, poleită cu un alb murdar cu nuanțe de galben.

Și să nu uităm că mai este ceva alături de adevăr. Este dreptul la liberă exprimare, care, folosit în limitele bunei cuviințe, nu poate fi confiscat și nici înăbușit prin băgarea pumnului în gură.

Doar când frica de himere va dispărea, când atitudinea demnă va înlocui lașitatea, când ne vom da seama că minciuna doare mai tare ca adevărul, abia atunci vom fi cu adevărat liberi.

P.S. –  Grăitor sună explicația cuvântului himeră în dicționarul explicativ al limbii române: Monstru în mitologia antică greacă, cu cap de leu, cu corp de capră, cu aripi de pasăre de pradă și cu coadă de șarpe.     

Este din ce în ce mai evident că on line-ul a intrat cu bocancii, vrând-nevrând, în viața noastră de zi cu zi. E drept că, uneori, bocancii sunt curați și nu fac decât să ne apropie unii de alții, chiar și în păreri divergente. Comunicăm și asta este important. Era telefonului cu disc sau cu manivelă este de mult timp istorie. Comunicarea e rapidă, eficientă, și de cele mai multe ori de bun augur.

Doar că, în iureșul acesta de informație, în ploaia de noutăți care ne inundă zilnic, au apărut, cum e de altfel firesc, șarlatanismul, fariseismul, minciuna și dezinformarea. E greu să unești niște tabere care s-au format doar înghițind informația, dintr-o sursă sau alta, fără o minimă documentare. Dacă „Ăla” a zis ceva, păi așa este!  Ăla este Mafalda care le știe pe toate și vorbește din surse sigure. El are dreptate. Și nici ăsta nu este cel mai rău lucru, în comunicarea între oameni. Din păcate, sutele de milioane de utilizatori de informație din „sursă sigură” au devenit vulnerabili și aici, șarlatanii au găsit ogor propice pentru a însămânța și ulterior a culege.

Pe lângă acea comunicare, uneori îndoielnică, ei au început negoțul la vedere. De la mașini ruginite vopsite ca cioara, la haine „de firmă” care se rup la prima purtare; de la proteze dentare „perfecte”, din silicon, la „adidași originali”; de la ustensile de grădină care se defectează la prima folosire, la creme care îți aduc tinerețea veșnică; de la ceasuri goale pe dinăuntru, la săndăluțe de plastic vopsite auriu; de la bijuterii false la parfumuri și mai false și mii de astfel de lucruri formează un veritabil talcioc, unde șarlatanul vinde și fraierul cumpără. De fapt ideea cu ”nu e prost ăla care cere, ci ăla care cumpără”, nu e veche, este de când lumea…

Cel mai periculos lucru care se întâmplă în acest bazar al naivității este oferirea spre vânzare a leacurilor și metodelor de vindecare miraculoasă, panacee universale, perfecte pentru cei aflați în suferință. Apar doctori falși care recomandă un produs sau altul, sub morga unui „guru” atotștiutor, cu „un papagal” care zăpăcește cu ușurință pe cei care așteaptă temători vindecarea. Vitamine din apă de ploaie, cu prospecte mincinoase, creme pentru varice, total nefolositoare dar scumpe, produse periculoase care îți fac partenerul fericit în pat, plasturi de adormit care în afară de eczeme nu produc nimic, pastile de slăbit cu riscuri mortale, aparate de glicemie neinvazive care, de fapt, nu există, rețete de poțiuni, de pe vremea vrăjitorului Merlin, programe de exerciții, care făcute fără supraveghere medicală pot produce rău, îndemnuri de a se renunța la medicamente esențiale în favoarea unui extract inventat și nebrevetat, toate astea și alte câteva sute de produse nu fac decât să agraveze și mai mult suferința.

Da, este adevărat, suferindul se agață și de firul de pai, pentru a supraviețui și pentru a se vindeca. Mai mult, ipohondria, tot mai răspândită în rândurile populației, devine un soi de burete care absoarbe speranțe. Tik Tok, cel mai nociv și mai manipulator instrument de socializare al secolului XXI este la putere și nu are discernământ. Pe bani buni, el vinde iluzii, vinde speranțe. Doar că, aceste speranțe sunt deșarte. Nimeni nu neagă puterea vindecătoare a unei vitamine sau a unui medicament dar una este ca acest produs să fie prescris de un medic și alta ca el să fie promovat de un păcălici cu ecuson de doctor la gât. Automedicația și naivitatea agravează suferința. Știți câți oameni mor luându-se după imbecilitățile de pe Tik Tok? Mulți ! Nu există o statistică dar se cunosc cazuri cu duiumul.

Nu există un medicament universal valabil. Patologiile diferă de la o persoană la alta și nu există doi pacienți la care maladiile să se manifeste la fel. Aici intervine doctorul adevărat, cel care gândește fiecare caz în parte și nu pune pacienții pe o bandă rulantă, așa cum o fac cei plătiți de fabricanții de iluzii.

Internetul este invadat de pseudo-vindecători și de sfătuitori, cu adevărul absolut în buzunar, care prin prostiile debitate amplifică, de cele mai multe ori, suferința celor care speră. Nimeni nu face nimic. Nici autoritățile și nici medicii care nu vor să se coboare la un nivel al promiscuității, nu iau atitudine categorică. CNA-ul interzice clipuri electorale defăimătoare dar nu se uită către flagelul care devine tot mai răspândit și mai periculos. Protecția consumatorului, cu un măscărici în frunte, face show prin măcelării și sex-shop-uri dar stă cu mâinile încrucișate la mișto când în jur negustori de iluzii otrăvesc oameni.

Pe nimeni nu interesează că aici, la intersecția dintre știința medicală și șarlatania ipohondrică, dintre iluzie și profesionalism se face, de fapt, diferența dintre sănătate și boală, dintre viață și moarte.

Am răsuflat, oarecum ușurat, la ora la care s-a bătut în cuie rezultatul dar sunt incapabil să mă și bucur. Sunt incapabil, într-un astfel de moment, din cauza unei traume care durează de 10 ani.

Atunci, pe vremea când Băsescu îi preda timona lui Iohannis, m-am bucurat asemenea unui copil care primește o jucărie visată. Venea în fruntea țării, un om cu prestanță fizică, intelectual de marcă, profesor și primar destoinic, marea nu era așa agitată ca acum iar corabia plutea relativ liniștit.

 Atâta propagandă i-am făcut și așa de mult m-am bucurat, încât am intrat în vizorul celor ce pierduseră alegerile. Post bucurie, toată euforia mi-a explodat în față,  Am fost umilit, mi-am pierdut slujba, dintr-o semnătură disperată de pix și mi-a fost dărâmat cel mai frumos castel pe care l-am ridicat din copilărie până atunci, am pierdut tot ce iubeam mai mult, mi-am pierdut iremediabil sănătatea, mi-am pierdut liniștea, am pierdut prieteni și am câștigat dușmani. Și în schimb, ce am primit? Un palton aruncat pe capota mașinii, o aglomerație de infatuare, ipocrizie și muțenie, o sfidare nemaiîntâlnită, față de presă, o viață de lux ostentativă, toate încununate de un dispreț evident față de o țară întreagă. De aia nu mă bucur.

Deocamdată, diferența dintre Iohannis și Nicușor este doar că unul preda fizica iar celălalt de matematică. Depinde de președintele ales, cât de adânc și cât de larg va săpa în prăpastia dintre el și „baronul de Brukenthal”, depinde de cum își va gestiona puterile și de ce atitudine va avea față de majoritățile parlamentare. Cel mai mult, soarta lui Nicușor Dan va depinde de atitudinea pe care o va avea față de presa care este interfața între președinte și oameni.

Nu fac predicții dar abia atunci când Nicușor Dan va putea stârpi, pentru totdeauna, cuibul cucuvelei de la Cotroceni o să mă pot bucura deplin.    

Am considerat-o pe Anamaria Gavrilă o performeră a alegerilor, atât a celor locale cât și la parlamentare. Un partid de care foarte mulți nu auziseră, decât în cabina de vot, reușește o surpriză electorală de proporții, probabil chiar cea mai mare. Dintr-un partid de familie și de cartier ea l-a adus la rang de competitor deloc de neglijat atât la nivel local, cât și la nivel național. Nu intrăm în supoziții nefondate și în teorii ale conspirației despre această totuși bizară surpriză. Cert este că, acum, pe holurile Parlamentului răsună ritmic ecoul tocurilor doamnei POT.

Dacă ar fi doar acest ecou ar fi bine. Ca și când urletele Dianei Șoșoacă nu erau suficiente să spargă liniștea de pe holurile Parlamentului, o altă voce a început să împrăștie decibeli în stânga și în dreapta, doar că, spre deosebire de rivala SOS, care vorbește o limbă română neaoșă cu suduieli şi blesteme, madam Gavrilă folosește limba „romgleză” care zgârie, în mod neplăcut, urechile oricărei persoane întregi  la cap. Ar fi de râs dacă nu ar fi de plâns să auzi țipetele ei în română înțesate de cuvinte englezești, rostite pe un ton comico-isteric.

Ultima ispravă lingvistică a distinsei șefe de partid a fost legată de „presarii” care își fac meseria și datoria de a pune întrebări. E deranjată de ziariști, de insistența lor, de informațiile pe care ei le au și mai ales de întrebările prea incomode pentru o persoană ca ea, cocoțată pe un piedestal pe care nu mai are dreptul să urce nimeni. Lângă ea nu are loc niciun muritor cu microfon sau cu pix. Îi privește pe toți de sus, cu dispreț, cu ochi dați peste cap, aruncând în dreapta și în stânga un venin cum rar se poate găsi.

Sunteți o specie pe cale de dispariție și abia aștept să vă văd „goooon” striga deunăzi presei, peste umăr, cu dispreț și ură. E vorba de gone, în engleză sau „plecați” în română. Acum nu prea știm ce a vrut  să spună „juna de la Deva” folosind acest gone care se poate traduce și prin mort, dispărut sau pierdut. E greu de deslușit dar cum știm că presa nu va dispărea niciodată, mai ales cea liberă, că nu se va pierde în  neant și că nu va pleca de la datorie, ne rămâne să gândim că „duamna” vrea să vadă presa moartă.

E drept că se zvonește că în tabăra suveranistă umblă tot felul de liste cu oameni pe cale a deveni „persona non grata” pentru că le strică ploile și stau de o altă parte a baricadei. Seamănă aceste liste cu cele din anii 30 când, îmbrăcați în haine negre din piele, niște derbedei legitimați de un popor aflat în derivă, ca și acum, le făceau și pe care bifau fiecare glonț înfipt în capul incomozilor încondeiați.

Poate că la un astfel de moment nefericit al istoriei făcea aluzie doamna deputată. Certitudinea cu care i-a categorisit pe presari drept specie pe cale de dispariție, apropie și mai mult traducerea lui gone de morți.

Greu de spus ce a provocat o astfel de istericală gravă. I-au cedat nervii? A spus cu voce tare ce gândea de mult sau asta este linia pe care s-a înscris partidul scos din jobenul politicii dâmbovițene? 

Oricare dintre variante este la fel de gravă mai ales când vine de la o persoană ca Anamaria Gavrilă, care, în aparență, respiră a bunătate și sinceritate, împrăștiind în jur lapte și miere dar, în realitate, respirând a ură, împrăștiind dispreț și venin.

Nu am îmbrăcat hainele de dac, așa, dintr-o dată! În timp, prieteni sau gazetari m-au numit, exagerat, „ultimul dac din Munții Orăștiei”, pentru ce făceam pe vremea aia.

Erau anii ‘90 iar Sarmizegetusa era năpădită de gunoaie și de vegetație, era pângărită de tot felul de indivizi care își consumau urina pe altarul de andezit și îl stropeau cu același lichid, pentru a-i conserva energia și era jefuită de căutătorii de comori și mâzgălită cu grafitti.

Nu puteam să văd așa ceva și să-mi beau cafeaua de dimineață liniștit, fără grija a ceea ce trebuia să fac în ziua respectivă. Nu dormeam cu nopțile, făcând planuri pentru a doua zi, cum să car gunoaiele sau cum să gonesc pe cei care profanau monumentele. Mă prindea, dimineața treaz, scriind autorităților să facă ceva pentru protejarea Sarmizegetusei și plecam pe calea „Orașului din Munte”.

Drumul era rău de tot, cu pietroaie și gropi și în zece ani, am „schilodit” patru mașini, bune de dat la fier vechi. La singura cârciumă de pe vale, matinalii, cu țoiul în față, spuneau „Io, iar să duce nebunul ăsta sus. Iar vine cu mașina plină de gunoaie”. Erau obișnuiți oamenii iar vestea s-a dus prin țară, că, acolo sus, în „Raiul Regilor Daci” este unul, cu o bâtă încovoiată, care cară gunoaie și se bate cu profanatorii de monumente sau este în conflict cu scormonitorii de comori.

Au tot venit televiziuni și ziariști să-mi ia interviuri. Nu voiam să vorbesc cu nimeni, jos în sat sau la Deva, ci doar acolo sus, ca să vadă și ei, cu ochii lor, în ce situație disperată era Sarmizegetusa Regia. Și așa am ajuns „mare dac” Apoi mi-am încropit niște țoale, așa cum vedeam pe columnă și le purtam la diferite sărbători sau paranghelii organizate de oficialități. Consideram că nu era o ostentație apariția mea, îmbrăcat în dac. Așa mă simțeam în largul meu,   împlinit, cu truda mea în munții dacilor.

 Apoi au apărut cei din Terra Dacica Aeterna, primul grup de reconstituire istorică și ei purtători de costume de epocă, dacice și romane, concepute de specialiști ai istoriei, arheologi sau creatori de artă profesioniști. La ei nu exista rabat de la felul în care trebuiau confecționate și purtate veșmintele antice. Era un fel de poliție a exigenței științifice care aproba numele purtat, ținuta și armamentul. Fără trei recomandări nu puteai intra în rândurile lor. Le-am obținut și am fost primit în armata dacilor, plătitor de cotizație și camarad de arme cu niște oameni minunați. Mergeam prin școli și prezentam ore de istorie vie elevilor. Daos, Arcia, Asella, sau Marcius Turbo arătau copiilor istoria adevărată a războaielor dintre daci și romani. Pe mine mă chema Diegis, eram frate cu Decebal și aveam rol de prezentator. Era frumos pe vremea aia, când împreună îi învățam pe copii să tragă cu arcul, să mânuiască falxul și felul în care se îmbrăcau dacii și romanii. Copii erau fascinați. Simțeam cu toții că îndeplinim o datorie față de generațiile tinere, zăpăcite de un sistem de învățământ aberant, în care istoria era cel mult „Cenușăreasa” materiilor predate în școli.

Rând pe rând, au început să apară și alte grupuri de reconstituire istorică, în mai toată țara. Fiecare cu oamenii săi, cu idei noi, dar cu o costumație care începea să se degradeze din punct de vedere a originalității. Unele grupuri ajunseseră să semene a veritabile turme de saltimbanci. Terra Dacica Aeterna  și mai apoi Garda Apulum din Alba Iulia mergeau înainte, la fel cum se născuseră, cu exigențe nenegociabile în ceea ce privește recuzita și adevărul istoric.

 Din păcate, ideile de Dacia și de dac s-au răspândit și printre cei certați cu istoria adevărată, clienți ai ostentației, clovni sau șarlatani, care inventau tot felul de istorii cu dacul Iisus, cu vrăjitoare sau cu preotese dace, cu energii bune, smulse din templele Sarmizegetusei, cu teorii halucinante pe care le predau enoriașilor ce scoteau din buzunar bani grei, pentru a învăța tâmpenii. Denumirea de dac începea să-și piardă din farmec, din originalitate și nu a fost mult până să se afunde în banalitate păguboasă.

Adevăratele trupe de reenactment nu au reacționat în niciun fel, nu au intervenit atunci, deși ar fi fost bine să o facă, iar primele semne ale alunecării istoriei dacilor în penibil, au început să apară. Decăderea unei idei, frumoase la început, a continuat cu tot mai multe apariții ale unor daci de carton care populează îndeosebi adunăturile extremiste, naționaliste sau cum li se mai spun. Îmbrăcați în jenante costume, cu iz de circ, intonând cântece cu texte idioate, fluturând drapele mâzgălite, încălcând legea, cu lupi dacici sau cu săbii încovoiate, saltimbancii fără crez  dau o culoare maronie acestor  mitinguri.

Peste toți, tronează un stegar dac, o caricatură modernă, care fascinează naivitatea populară prin originalitatea lui grotescă. Un pilaeus, o barbă, un cămeșoi asortat cu sandale chinezești și un drapel tricolor nu au nimic de a face cu ideea de dac dar în jurul lui istericalele fac zid, în numele libertății de exprimare. Urletele lui venite parcă din junglă, vocabularul său primitiv, gesturile lui neprevăzute și necontrolate sunt deopotrivă adulate de naivi și condamnate de lege. Aparițiile lui nu au legătură cu istoria, ci cu manipularea, nu au legătură cu autenticul, ci cu kitsch-ul, așa cum atitudinea lui nu are nimic a face cu normele unei conviețuiri sociale normale și curate.

Ultima legănare a acestui maimuțoi într-un copac, din care răcnea un cântec al copilăriei, în care un elefant se legăna pe o pânză de păianjen, m-a făcut să-mi aranjez, cu grijă, costumul de dac, să-l așez cu infinită tristețe într-o sacoșă și să-l pun bine, acolo de unde îl vor lua cei care  mă vor îmbrăca în drumul meu în pământ.

Nu mai pot purta acel costum drag ca lumina ochilor când, în mintea naivilor și a inculților, imaginea unui dac este întruchipată bezmetic de un șarlatan, care, ostentativ, se leagă de o istorie pe care nu o cunoaște, nu o iubește și pentru care nu a făcut nimic adevărat.