De curând, pe ferestrele caselor au început să zboare bani. Din interior spre afară, bineînțeles – și nu puțini. Vreo 2000 de lei se evaporă lunar din bugetul familiei. E austeritate, înțelegem. Trebuie strânsă cureaua, înțelegem și asta. Trebuie salvată România de la faliment. Categoric, de acord. Este sacrificiul pe care trebuie să-l facem, chiar dacă scrâșnim din dinți. Și parcă îmi răsună în minte caragialianul „să se schimbe, primesc, dar de ce să se înceapă cu mine?”.

Da, nu e ușor pentru nimeni. E greu cu atâtea surprize care îți golesc visteria: medicamente mai scumpe, alimente și mai scumpe, impozite de tot felul, CAS-uri, taxe mărite, amenzi care cresc halucinant sau benzina care te zăpăcește de câte ori slobozi în rezervor aurul negru. Toate astea lasă la coadă micile plăceri, bucuriile mărunte: o carte, o bere cu prietenii sau vacanțele la două stele, care par să se îndepărteze tot mai mult.

Bine, renunțăm și la ele, mormăind ca ardeleanul care, în tren, se așază pe două pioneze puse de niște șmecheri ca să aibă de cine râde: „dacă trăbă, trăbă”. Trăbă, dar de ce nu pentru toți?

Este aproape imposibil să privești fără revoltă sfidarea micilor dumnezei de la țară sau de la oraș – primari ori președinți – care sunt neatinși de cutremurul schimbării fluturat în fața noastră. Ei, foștii lipitori de afișe, foștii pupători de dosuri sau foști finanțatori de partid, sunt de neatins. Ei nu se așază în pioneze, pe ei nu-i atinge nimic. Aceleași mașini la scară, proprietatea statului, cu care își plimbă amantele, își fac vacanțe prin străinătățuri, fac naveta, își duc copiii la școală sau nevestele la serviciu – cu benzina plătită de amărât. Salariile lor sunt de neatins, iar privilegiile, mai mult sau mai puțin ascunse, se înmulțesc pe măsură ce cei care i-au ales se afundă tot mai adânc în lipsuri.

Ei toți, acești mici dumnezei, și-au creat în locurile pe care le conduc adevărate armate de credincioși. Așa-zișii sinecuriști, vestiți tăietori de frunze la câini, acei agenți electorali de ocazie gata oricând să ia găleata de aracet în mână și afișele sub braț, ca să umple satul, comuna sau orașul cu chipuri false și rânjete obscene. Nici de ei nu se atinge taifunul austerității. Aripa de cloșcă sub care s-au aciuiat îi ocrotește proporțional cu promisiunile din ultima campanie.

Suferă, în schimb, omul de rând – cel care salvează vieți sau care educă generații de copii. Suferă omul cinstit, care trage opt ore zilnic pentru pâinea lui și întoarce spatele politicii. Suferă cei care au muncit o viață întreagă și care se văd cu pensia dijmuită, privind resemnați cum, strop cu strop, ceea ce li se ia se scurge în rezervoarele dumnezeilor și ale protejaților lor.

La fel de grav, de cealaltă parte, mai sunt cei care au rămas cu buza umflată după alegeri, cei de pe locul doi. Ei se înfoaie și încearcă să se înarmeze exclusiv electoral. Nu vin cu soluții. Critică, zbiară, uneori golănește. Diferența dintre ei și cei de la putere nu e alta decât culoarea cu care sunt vopsiți. Se autointitulează opoziție, dar cine crede că metehnele micilor dumnezei vor dispărea dacă vin alții la putere se înșală amarnic. Vor fi aceleași obiceiuri, iar din birourile viitorilor aleși va răzbate același dispreț față de alegători.

Și așa, încet dar sigur, țara va aluneca spre extremă – către cea dreaptă, bineînțeles – care va prinde la omul obișnuit și chinuit, cel care la sfârșit de lună își privește portofelul gol, trist și resemnat. Această alunecare va aduce cu sine și alte necazuri, pendulând – în lipsa soluțiilor – între o austeritate și mai severă și violență, verbală sau chiar fizică.

Soluția pentru a opri căderea în hău nu este una universal valabilă. Dar sancționarea clasei politice actuale, prin mijloace pașnice, obligarea legală la transparență decizională totală și, nu în ultimul rând, alegerile în două tururi la locale ar putea îmblânzi o situație care crește asemenea unui cancer – în curând imposibil de extirpat.

Parcă județul Hunedoara e urmărit de un blestem când vine vorba de patrimoniu cultural, fie că vorbim de cel mobil sau imobil. De parcă nu era suficient că Munții Orăștiei și alte situri din județ sunt vânați de căutători de comori, mai reușim și noi, prin restaurări discutabile, să dăm cu stângul în dreptul.

Cetatea Mălăiești, încărcată de betoane și kitsch. Cetatea Devei, cu igrasie, soluții neinspirate și ziduri mâzgălite de grafittiști. Iar acum, Ulpia Traiana, unde lucrările par să fi adus mai multe controverse decât beneficii.

După un travaliu de 13 ani — cifră cu iz fatidic — ideea lansată pe vremea fostului președinte al Consiliului Județean Hunedoara, Mircea Moloț, de a reabilita amfiteatrul de la Ulpia Traiana a ajuns, în sfârșit, la capăt. Trei președinți s-au perindat pe fotoliul de la „palatul cu broaște” și abia la al patrulea, Laurențiu Nistor, s-a tăiat „panglica finală”. Mai bine acum decât niciodată, ar putea spune unii.

Drumul până aici a fost presărat cu episoade de toate felurile: dispute legate de proprietate, fonduri pierdute și apoi recuperate, studii de fezabilitate costisitoare lăsate în sertar, proiecte schimbate, avize reluate, noi controverse.

Rezultatul? O combinație de fier, beton și lemn care, spun numeroși specialiști din domeniul patrimoniului, ridică semne de întrebare. Criticile vizează, printre altele, injectarea zidurilor cu beton, obturarea unor porțiuni din monument, aspectul tribunelor — asemănător mai degrabă unui stadion comunal — și decizia de a monta stâlpi metalici masivi. Se adaugă și reproșul privind lipsa de transparență pe parcursul lucrărilor.

Întrebarea care planează este de ce nu a fost respectată Legea nr. 52/2003 privind transparența decizională, care obligă autoritățile să publice proiectele de restaurare pe site-ul instituției și să organizeze dezbateri publice. În practică, se știe că astfel de anunțuri ajung adesea „ferite de ochii lumii”.

Cei care critică intervenția aleg, în mare parte, să vorbească în șoaptă. De ce? Din teamă: frica de a fi puși pe „lista neagră”, frica de șefii ierarhici, frica de restructurări. Arhitecții evită să-l contrazică pe președintele Ordinului Arhitecților care a sprijinit această soluție. Istoricii și arheologii sunt rezervați din cauza dependenței de instituțiile de la Deva sau Cluj. Iar funcționarii se tem de reacția Consiliului Județean.

Și astfel, la Ulpia Traiana avem un circ. Monumentul nu va mai arăta niciodată ca înainte. Problema e că romanii din Antichitate știau o rețetă simplă pentru a liniști mulțimea: circ și pâine. Noi avem doar circul. Pâinea — adică beneficiul real pentru comunitate și patrimoniu — încă se lasă așteptată. Iar dacă pachetul oferit oamenilor conține doar spectacol, fără substanță, istoria ne arată că finalul nu e niciodată fericit.

Meseria mea este să întreb. În dreapta și în stânga, în sus sau în jos și fac asta de 35 de ani. Întrebam de toate, de la fotbal la agricultură și cu cât întrebam mai mult, cred că mă apropiam de adevărul pe care îl transmiteam, mai departe, telespectatorului, ascultătorului sau, după caz,  cititorului.

 În județul Hunedoara se pare că este la modă mutilatul monumentelor istorice. Sub pompoasa titulatură de punere în valoare apar, nereguli, compromisuri și hidoșenii. Am întrebat aproape 100 de specialiști, în arheologie, în inginerie, în arhitectură sau istorie, despre restaurările care s-au făcut în județul Hunedoara, la Ulpia Traiana, la Cetatea Mălăiești, la Cetatea Devei și la Sarmizegetusa Regia, ce părere au, despre cum au fost proiectate, construite și puse în valoare aceste monumente, deosebit de importante. Aproape 80 % dintre cei întrebați, erau revoltați de soluțiile alese în proiectare, de aspectul actual al monumentului și de maniera în care au fost executate lucrările. Doar că, după fiecare răspuns pe care l-am primit, urma o frază mai mult șoptită. „Da’ nu mă băga pe mine la înaintare, nu vreau să am necazuri, să-mi pierd serviciul, eu ți-am spus dar nu pomeni numele meu”. De ce atitudinea asta?

Am întrebat mai bine de 100 de turiști și de localnici, din satele de pe Valea Grădiștei, ce cred despre starea drumului care leagă Costești de Sarmizegetusa Regia. Rar mi-a fost dat să aud un cor de înjurături și blesteme ca atunci. Un proprietar de pensiune s-a apucat să scrie o petiție către Consiliul Județean, administratorul drumului respectiv. Și să umble din casă în casă pentru semnături. L-am însoțit, în câteva rânduri, și, spre stupefacția mea, majoritatea celor care zilnic dau în gropile drumului, refuzau să semneze. „Dă-i mă’ în aia mă-si, da’ io nu semnez, că după aia”…. și începeau să înșire temerile lor legate de răzbunarea care ar putea veni în cauza semnăturii. Ba, că nu mai primesc nu știu ce autorizații, ba, că nu-i lasă să-și intabuleze un teren, ba, că nu mai primesc lemne de foc și câte și mai câte… Le înșirau pe toate, ca și când nu ar știi că acestea sunt drepturile lor pe care nu le poate lua nimeni și oricât încerca petiționarul să-i convingă mai slobozeau câte o suduială și nu puneau mâna pe pix. De ce atitudinea asta?

La Spitalul Județean, laptele a dat în clocot. A fiert el cât a fiert, fără să fie supravegheat și acum este pe dinafară. Mai pe românește, acolo este scandal. Am întrebat câteva zeci de cadre medicale, doctori, asistente, infirmiere și funcționari ai administrației, încercând să aflu de ce laptele s-a revărsat din oală. Am primit multe răspunsuri, care pendulau între vina conducerii până la vina medicilor care s-au revoltat, dar toate aceste răspunsuri erau însoțite de invariabilul „da’ nu știi de la mine, nu mă pomenești în niciun caz, că nu vreau probleme pe cap”.

Răspunsurile veneau în șoaptă, de parcă erau secrete militare.

De ce atitudinea asta? Ce au toate cele trei cazuri în comun? Aparent nimic, dar dincolo de aparențe rânjește hidos frica aia bolnăvicioasă care s-a cronicizat de atâta amar de timp și la care nimeni nu-i dă de leac.

La revoluție au murit oameni tocmai pentru a ne scăpa de frică și, pentru un timp scurt, ea chiar a stat ascunsă aducând liniște calm și speranță. Numai că, la câțiva ani după decembrie 89, frica s-a reinstalat și ne-a îmbolnăvit. Au reapărut vechilii pe moșie și au învățat repede să-și umple buzunarele din banul public, au reapărut glanetașii care câștigă, și ei, o pâine și nu vor nici în ruptul capului să o piardă. Vechilii au devenit tot mai puternici, au grade politice pe umeri, inoculând frica în cei care își păzesc poziția, slujba sau pâinea cea de toate zilele.

De ce trebuie să ne temem de niște muritori cu o putere efemeră?

De ce refuzăm să spunem adevărul cu voce tare?

De ce ne ferim să punem degetul pe rană?

De ce ne ascundem de cei care și-au umplut birourile cu tablouri și cu icoane, la care cică se închină zilnic, fără să aibă teamă de Dumnezeu?

Pentru că ei au puterea? În fața puterii lor de moment există dreptatea celorlalți, a tuturor celor care s-au obișnuit să-i privească cu teamă ca pe niște zei dintr-un turn de fildeș.

În realitate, turnul nu e de fildeș, ci din plastilină sau din smoală, poleită cu un alb murdar cu nuanțe de galben.

Și să nu uităm că mai este ceva alături de adevăr. Este dreptul la liberă exprimare, care, folosit în limitele bunei cuviințe, nu poate fi confiscat și nici înăbușit prin băgarea pumnului în gură.

Doar când frica de himere va dispărea, când atitudinea demnă va înlocui lașitatea, când ne vom da seama că minciuna doare mai tare ca adevărul, abia atunci vom fi cu adevărat liberi.

P.S. –  Grăitor sună explicația cuvântului himeră în dicționarul explicativ al limbii române: Monstru în mitologia antică greacă, cu cap de leu, cu corp de capră, cu aripi de pasăre de pradă și cu coadă de șarpe.     

Este din ce în ce mai evident că on line-ul a intrat cu bocancii, vrând-nevrând, în viața noastră de zi cu zi. E drept că, uneori, bocancii sunt curați și nu fac decât să ne apropie unii de alții, chiar și în păreri divergente. Comunicăm și asta este important. Era telefonului cu disc sau cu manivelă este de mult timp istorie. Comunicarea e rapidă, eficientă, și de cele mai multe ori de bun augur.

Doar că, în iureșul acesta de informație, în ploaia de noutăți care ne inundă zilnic, au apărut, cum e de altfel firesc, șarlatanismul, fariseismul, minciuna și dezinformarea. E greu să unești niște tabere care s-au format doar înghițind informația, dintr-o sursă sau alta, fără o minimă documentare. Dacă „Ăla” a zis ceva, păi așa este!  Ăla este Mafalda care le știe pe toate și vorbește din surse sigure. El are dreptate. Și nici ăsta nu este cel mai rău lucru, în comunicarea între oameni. Din păcate, sutele de milioane de utilizatori de informație din „sursă sigură” au devenit vulnerabili și aici, șarlatanii au găsit ogor propice pentru a însămânța și ulterior a culege.

Pe lângă acea comunicare, uneori îndoielnică, ei au început negoțul la vedere. De la mașini ruginite vopsite ca cioara, la haine „de firmă” care se rup la prima purtare; de la proteze dentare „perfecte”, din silicon, la „adidași originali”; de la ustensile de grădină care se defectează la prima folosire, la creme care îți aduc tinerețea veșnică; de la ceasuri goale pe dinăuntru, la săndăluțe de plastic vopsite auriu; de la bijuterii false la parfumuri și mai false și mii de astfel de lucruri formează un veritabil talcioc, unde șarlatanul vinde și fraierul cumpără. De fapt ideea cu ”nu e prost ăla care cere, ci ăla care cumpără”, nu e veche, este de când lumea…

Cel mai periculos lucru care se întâmplă în acest bazar al naivității este oferirea spre vânzare a leacurilor și metodelor de vindecare miraculoasă, panacee universale, perfecte pentru cei aflați în suferință. Apar doctori falși care recomandă un produs sau altul, sub morga unui „guru” atotștiutor, cu „un papagal” care zăpăcește cu ușurință pe cei care așteaptă temători vindecarea. Vitamine din apă de ploaie, cu prospecte mincinoase, creme pentru varice, total nefolositoare dar scumpe, produse periculoase care îți fac partenerul fericit în pat, plasturi de adormit care în afară de eczeme nu produc nimic, pastile de slăbit cu riscuri mortale, aparate de glicemie neinvazive care, de fapt, nu există, rețete de poțiuni, de pe vremea vrăjitorului Merlin, programe de exerciții, care făcute fără supraveghere medicală pot produce rău, îndemnuri de a se renunța la medicamente esențiale în favoarea unui extract inventat și nebrevetat, toate astea și alte câteva sute de produse nu fac decât să agraveze și mai mult suferința.

Da, este adevărat, suferindul se agață și de firul de pai, pentru a supraviețui și pentru a se vindeca. Mai mult, ipohondria, tot mai răspândită în rândurile populației, devine un soi de burete care absoarbe speranțe. Tik Tok, cel mai nociv și mai manipulator instrument de socializare al secolului XXI este la putere și nu are discernământ. Pe bani buni, el vinde iluzii, vinde speranțe. Doar că, aceste speranțe sunt deșarte. Nimeni nu neagă puterea vindecătoare a unei vitamine sau a unui medicament dar una este ca acest produs să fie prescris de un medic și alta ca el să fie promovat de un păcălici cu ecuson de doctor la gât. Automedicația și naivitatea agravează suferința. Știți câți oameni mor luându-se după imbecilitățile de pe Tik Tok? Mulți ! Nu există o statistică dar se cunosc cazuri cu duiumul.

Nu există un medicament universal valabil. Patologiile diferă de la o persoană la alta și nu există doi pacienți la care maladiile să se manifeste la fel. Aici intervine doctorul adevărat, cel care gândește fiecare caz în parte și nu pune pacienții pe o bandă rulantă, așa cum o fac cei plătiți de fabricanții de iluzii.

Internetul este invadat de pseudo-vindecători și de sfătuitori, cu adevărul absolut în buzunar, care prin prostiile debitate amplifică, de cele mai multe ori, suferința celor care speră. Nimeni nu face nimic. Nici autoritățile și nici medicii care nu vor să se coboare la un nivel al promiscuității, nu iau atitudine categorică. CNA-ul interzice clipuri electorale defăimătoare dar nu se uită către flagelul care devine tot mai răspândit și mai periculos. Protecția consumatorului, cu un măscărici în frunte, face show prin măcelării și sex-shop-uri dar stă cu mâinile încrucișate la mișto când în jur negustori de iluzii otrăvesc oameni.

Pe nimeni nu interesează că aici, la intersecția dintre știința medicală și șarlatania ipohondrică, dintre iluzie și profesionalism se face, de fapt, diferența dintre sănătate și boală, dintre viață și moarte.

Am răsuflat, oarecum ușurat, la ora la care s-a bătut în cuie rezultatul dar sunt incapabil să mă și bucur. Sunt incapabil, într-un astfel de moment, din cauza unei traume care durează de 10 ani.

Atunci, pe vremea când Băsescu îi preda timona lui Iohannis, m-am bucurat asemenea unui copil care primește o jucărie visată. Venea în fruntea țării, un om cu prestanță fizică, intelectual de marcă, profesor și primar destoinic, marea nu era așa agitată ca acum iar corabia plutea relativ liniștit.

 Atâta propagandă i-am făcut și așa de mult m-am bucurat, încât am intrat în vizorul celor ce pierduseră alegerile. Post bucurie, toată euforia mi-a explodat în față,  Am fost umilit, mi-am pierdut slujba, dintr-o semnătură disperată de pix și mi-a fost dărâmat cel mai frumos castel pe care l-am ridicat din copilărie până atunci, am pierdut tot ce iubeam mai mult, mi-am pierdut iremediabil sănătatea, mi-am pierdut liniștea, am pierdut prieteni și am câștigat dușmani. Și în schimb, ce am primit? Un palton aruncat pe capota mașinii, o aglomerație de infatuare, ipocrizie și muțenie, o sfidare nemaiîntâlnită, față de presă, o viață de lux ostentativă, toate încununate de un dispreț evident față de o țară întreagă. De aia nu mă bucur.

Deocamdată, diferența dintre Iohannis și Nicușor este doar că unul preda fizica iar celălalt de matematică. Depinde de președintele ales, cât de adânc și cât de larg va săpa în prăpastia dintre el și „baronul de Brukenthal”, depinde de cum își va gestiona puterile și de ce atitudine va avea față de majoritățile parlamentare. Cel mai mult, soarta lui Nicușor Dan va depinde de atitudinea pe care o va avea față de presa care este interfața între președinte și oameni.

Nu fac predicții dar abia atunci când Nicușor Dan va putea stârpi, pentru totdeauna, cuibul cucuvelei de la Cotroceni o să mă pot bucura deplin.