Am văzut filmul de două ori. O dată acasă și o dată la cinematograf. Prima dată am fost îndemnat de polemica tot mai acerbă, pe care o simțeam în jur, legată de film. Auzeam că se râde copios și am încercat marea cu degetul. Acasă, nu am râs deloc. La cinematograf m-am dus să văd cine râde și, mai ales, când.

La cinematograf râdea aproape toată lumea, iar comentariile, hohotite în gura mare, străpungeau întunericul sălii, asemenea unor cornete de hârtie slobozite dintr-un „tuberman”. Nefiind absolvent al școlii de dans și maniere elegante, sudui, înjur, niciodată fără rost, uneori mai încet, uneori mai tare, mai ferit sau mai în public și de multe ori de unul singur, cu voce tare. Deci nu am prejudecăți!  „Știu, puritatea nu rodește, fecioarele nu nasc copii, e marea lege-a maculării, tributul pentru a trăi” sună versuri ale Anei Blandiana. Da, suntem maculați cu toții iar de la o spovedanie la alta, păcătuim prin faptă dar și prin vorbă.

Se râdea în special când organele personajelor sau ale mamelor, invadau obsedant și de foarte multe ori nefiresc dialogurile. Se râdea când trivialitatea, până mai ieri tabu, inunda sistemul surround al cinematografului.  Bine, dar de ce râdem când auzim un limbaj „buruienos” rostit în sala de cinema?  Americanul nu râde la „fuck you” și nici francezul nu râde la „merde”, în întunericul sălii de cinema. Nici măcar italianul nu râde la „mamma putana”. Este ceva ce face parte din cotidian și folosit de mult timp. La noi se râde iar asta este foamea de a consuma ceva ce înainte era interzis. Foamea de trivial public e mare la români, atât să fie folosit cât și auzit.

Dar nu asta este problema cea mai mare a acestei creații care nu este nicidecum un film, ci un stand up comedy, transpus cinematografic, un circ pentru a face lumea să râdă. Dacă această poveste ar fi fost pe o scenă, probabil ar fi fost una perfectă. Mărturisesc faptul că nu am văzut niciodată un astfel de show, de la cap la coadă. Când m-am silit să urmăresc unul, l-am găsit pe Mihai Bobonete, un actor, în opinia personală mediocru dar cu priză la public, folosind aceeași rețetă a limbajului, cu perdeaua trasă la perete. Și mi-a ajuns. Problema este tocmai această transpunere, plină de expresii colorate și populare, dar aproape în totalitate lipsită de limbaj cinematografic. Limbajul cinematografic este altceva decât cel vorbit. Este cel care dă sens imaginii, este cel pe care s-a sprijinit cinematografia, de la începuturi până în prezent. De la frații Lumiere încoace, acest limbaj s-a dezvoltat continuu. Chaplin, Tarkovsky, Spilberg și mulți alții de dincolo de granițe, Pița, Daneliuc, Pintilie, Mungiu de la noi, au sacrificat circul folosind limbajul cinematografic.  Și pentru că tot am pomenit de Mungiu, e adevărat, al său „4,3,2,1” pune pe masă limbajul colorat al românului, dar dublat de un limbaj cinematografic impecabil. De aici și valoarea excepțională a acestui memorabil film.  Ori aici, în „Team building” se înjură, doar de dragul de a înjura și de a face spectatorul să râdă, același spectator a cărui măsură se cântărește, la finalul filmului prin kilogramele de gunoaie răvășite printre scaune.

Academicianul Răsvan Theodorescu spunea, la începutul secolului, că manelele și telenovelele sunt parte integrantă a programului de imbecilizare a românilor. Cam dur spus, dar adevărat. Timpul i-a dat dreptate.  Omul preferă să consume  simplu, deloc complicat. De ce să te străduiești să înțelegi Enescu dacă ai atât de la îndemână Țanca Uraganu. Da, acestea sunt extreme ale unei culturi mereu în transformare, ale unei bătălii în care  simplul  bate complicatul. Când nu poți folosi un limbaj nou, diferit de al clasicilor, când ți se pare prea greu să creezi ceva inedit, constructiv,  atunci înșiri pe sfoară Mu-Pu-Pi-Co și ai tras lozul câștigător care umple sălile de cinema și sparge barierele de până acum ale încasărilor. Ai dat cui trebuie pâine și circ,( scuze, pop corn și trivialitate) ai devenit celebru peste noapte.

 Nu este rău să spargi bariere și să vii cu ceva nou. Este chiar un act de curaj. În fond  ce-i aia  Eisensten și  ce-i ăla Crucișătorul Potemkin? E prea greu de pronunțat. Fuck arta cinematografică „hai să ne râdem”.

Un lucru este clar. Filmul nu face educație, ci educația cinematografică face filmul bun, ori asta nu se prea vede în această „manea cinematografică” parcă menită să împartă România în două. Că acum lumea vorbește mai mult despre „Team building” mai mult decât despre covid sau despre războiul din Ucraina, nu poate decât să bucure. La fel cum umplerea sălii de Cinema este un lucru notabil.

„Mergem la film” sună atât de frumos, de parcă ne era dor de săli pline ca la Cei 7 magnifici sau Winethou, dar cu ce preț ? Mari filme ale istoriei cinematografice nu au acces în modernele săli de cinema pentru că proiecțiile vor avea săli goale și nu-i așa, măsura unui film este dată doar de zerourile din coada unei banale cifre… 

Surprinzător, a apărut „Harta binelui” din spitalele din România. În vremurile în care unii medici sunt stigmatizați, umiliți, urmăriți, reclamați de tot felul de indivizi frustrați,  se pare că greaua moștenire a plicului strecurat în buzunarele doctorului începe să apună. Desigur, corpul medical nu este o pădure verde, fără uscături. Bubele unui sistem, el însuși bolnav, se răsfrâng asupra calității actului medical și de aici vine corul nemulțumiților.  Nu toți medicii echivalează meseria lor cu verbul a salva. Ca peste tot, există medici care sunt mai puțin pregătiți, mai superficiali sau mai degrabă interesați de plic. Tot mai puțini, ei încep să fie eclipsați de o armată de luptători cu moartea, luptători de elită, pe mâna cărora poți să te dai liniștit.

 În acest context apare Alex Nedea, jurnalist la Recorder, publicația care scormonește în măruntaiele sistemului bolnav și scoate la iveală tot ce este mai nociv în societatea românească. El are curajul să întocmească această hartă, incompletă, după cum el singur o recunoaște, o hartă bazată pe părerile a sute de oameni care îi urmăresc demersurile curajoase. Este o hartă a binelui care face cunoscut actul medical de calitate.  Este o hartă interactivă pentru fiecare județ în parte, urmată de o listă nominală cu medicii care au contribuit ca aceste spitale să devină cunoscute în lista lui Alex Nedea.  Lista este incompletă, dar este deschisă oricui care dorește să-și aducă aportul la întregirea ei scriindu-și opțiunile pe pagina autorului. 

De remarcat că, până la această oră, județul Hunedoara este singurul din țară apărând pe „Harta Binelui” cu trei unități spitalicești. Ca medici au fost nominalizați până în prezent dr. Rodica Avram – interne și dr. Constantin Blaj – cardiologie, de la Spitalul județean de Urgență Deva, dr Alina Toropu de la Spitalul de urgență Petroșani și dr. Răzvan Florea de la Spitalul Municipal Hunedoara.

Vezi întreg materialul Aici 

Demult, tare demult, un rege de la sudul Dunării le-a pus gând rău autohtonilor de la nord de marele fluviu. Râvnind la teritoriu și la bogățiile unui ținut condus de Dromihete, Lisimah a năvălit de două ori la jaf și cucerire. Numai că de fiecare dată, macedonenii au luat-o pe coajă și au căzut prizonieri regelui trac.

Dacă prima dată au fost lăsați să plece cu tot ce aveau, a doua oară, Dromihete, împăciuitor și diplomat i-a așezat la masă și le-a servit tot ce era mai bun la vremea aia, din vase prețioase din aur și argint, pe care agresorii le aduseseră cu ei. Alături s-au așezat oamenii lui Dromihete care au mâncat pită cu slană și ceapă din niște blide simple. După masă Dromihete l-a întrebat pe Lisimah de ce dacă ei au asemenea lux și belșug, au râvnit la sărăcia de peste Dunăre?  Apoi le-a dat drumul. Lecția primită de regele macedonean, a usturat rău, așa de rău încât niciodată, nici măcar în vis nu a mai trecut Dunărea cu gânduri rele, poate doar la nunta fiicei sale pe care i-a dat-o de soție lui Dromihete.

Zilele noastre ne aduc un nou și rar exemplu de diplomație autohtonă, asemănător cu cel din antichitate. Un europarlamentar din Germania, cică de extremă dreapta, sare ca ars acum când se pune problema intrării României în spațiul Schengen. Cu un discurs scurt, mânios și penibil lovește România sub centură spunând NU aderării. Germanul se declară a fi „un bun cunoscător” al României pentru că a vizitat-o de mai multe ori anul acesta, în drum spre Ucraina și a constatat că România este, folosind o nefericită comparație, vestul sălbatic al Europei. Adică o țară din estul Europei este în vest, este și coruptă și sălbatică pe deasupra. Acum este posibil ca mașina lui să fi dat prin ceva gropi de pe la Sighet sau ca opririle prin ceva benzinării, pentru golire să nu-i fi lăsat amintiri foarte plăcute. Dar de acolo până la a trimite românii alături de indienii lui Winnetou e cale lungă și presărată cu rele intenții. Imediat, inflamarea politicienilor români a apărut vehement, care de care străduindu-se să-i dea o replică mai inteligentă mai subtilă și mai usturătoare  parlamentarului german. Gargară din belșug, efect zero.

 Numai că diplomația și abilitatea lui Dromihete, cel de acum 2000 de ani și mai bine o regăsim, dibaci și fin, în județul Hunedoara, sub bagheta Nataliei Intotero. Fiind o persoană care, știe bine să întoarcă și celălalt obraz, atunci când este cazul, îl invită pe vehementul german, să facă o vizită aici, la ea în județ. Să vadă și altceva decât un drum cu gropi sau o toaletă nespălată. „Dacă nu ți-e teamă că vei fi scalpat de pieile roșii sau împușcat de vreun cowboy, te așteptăm aici, la noi acasă”. Și vizita are loc. Îl plimbă, îi arată, îl omenește, îi explică tot ce vrea și nu vrea și gata. Trebuie mai mult? Nu. Din vârful muntelui, la Straja, până în adâncul pământului, la Peștera Bolii, din biserici în școli, din castel, la mormântul Iancului, Natalia Intotero îl poartă să vadă cu ochii lui și să înțeleagă România, nu din goana mașinii, ci de acolo, de jos, de la firul ierbii. Țuica, virșli și sarmalele, alea de la noi din oală, nu din tipsii de aur au pus capacul unei vizite, realmente diplomatice, fără resentimente și atitudini revanșarde. A fost aceasta o fanfaronadă tipică politicienilor români? Eu zic că nu.  A fost aceasta o lecție de diplomație? Eu zic că da.

Jos pălăria, Natalia Intotero!                                                                                                   

S-a bătut palma. Mintia cea născută pe locul unui castru roman, renaște. Sau, mă rog, poate avea o perspectivă, ca  o luminiță de la capătul  tunelului. Consensul coaliției a fost mai tare decât orgoliile și reprezentanții s-au așezat la masă, alături de investitorul arab. Și la poza de final, evident. Conferință de presă și dă-i cu lămuririle. Toată lumea sprijină demersurile însă fără să-și asume răspunderi și fără să se calce pe bombeu unul pe celălalt. Declarațiile părților sunt mai degrabă prudente. Lipsesc certitudinile cu „viitor de aur Mintia are”. Doar investitorul are obligații clare. Drumul Mintiei este pavat cu intenții bune,  doar că dubiile și îndoielile apar cu carul. Nu poți să nu fii Toma Necredinciosul într-o țară în care se minte tot la a doua respirație.                                                       

Termocentrala nu se va dezmembra, până nu va începe construirea uneia noi și performante. Construirea nu va începe decât după obținerea avizelor. Obținerea avizelor nu este o certitudine. Toată lumea îl folosește, ca măsură de siguranță pe „dacă”. Dacă primim, dacă vom găsi înțelegere, dacă ministerul, dacă primăria, dacă investitorul, dacă se va realiza conducta.  Centrala va funcționa pe gaz. Niet cărbune ! Criza globală de gaz este departe de a se stinge și urcă derdelușul, în loc să-l coboare. Gazul, dacă vine, trebuie să vină printr-o conductă nouă care trebuie montată țeavă în țeavă și abia după aia încep cele 27 de luni la care s-au angajat reprezentanții arabi că vor da primul pui de megawatt. Bătălia dintre timp și fier o va câștiga timpul. Aliatul timpului este iarna. Fierul va rugini și un sfert din Mintia de astăzi nu va mai putea fi folosită după trei ani. Așa spun și cei în cunoștință de cauză.  

La conferința de presă s-a vorbit în română, (mă rog, aia pe care o știm) în engleză, iar bossul cumpărător a grăit în arabă. Adică din arabă se traducea în engleză, din engleză în română și viceversa.  Din CV-ul său, al bossului, reiese că a avut de a face cu Oxford, o universitate la care nu s-a vorbit niciodată o altă limbă decât engleza. Aici, însă, a fost nevoie de un translator pentru a se face înțeles. Cam cusută cu ață albă atitudinea.  

Primele contacte în România, la începuturile democrației, afaceristul arab le-a avut în domeniul agriculturii. România este pentru el singura țară din Europa unde face investiții în energie. Curios, nu ? De la agricultură la energie, sau invers, e doar un pas.

 În consecință, glonțul este pregătit în butoiaș, ca la ruleta rusească și cu atâtea suspiciuni, nu este exclus ca peste o perioadă, nu prea îndelungată, alianța dintre timp, interese și neputință să aducă Mintia, în cel mai fericit caz,  la stadiul de ogor mănos.

Fie să greșim !

Ieri am asistat, mut de uimire și incapabil de vreo reacție, la o scenă desprinsă parcă din filmele neorealismului italian. În fața unui post de poliție, un tuciuriu, îmbrăcat la 4 ace, după o modă de prost gust cu lanțuri atârnând ostentativ, flutura un teanc de hârtii către un polițist care ieșise la ușă chemat de zbieretele insistente ale clientului.

    – Na mă fraiere, m-ai amendat de două ori cu covidul ăla al tău și acu mi-or anulat amenda. Hai să-ți bag pe gât hârtiile că mi-a venit sentința că îi gata, că voi sunteți niște proști, habar n-aveți de lege. Hai, n-ai curajul să te apropii, tuz’ morții mă-tii de handicapat. Mâncă hârtiile astea, că m-ai purtat pe drumuri pentru nimic.

Ploaia de înjurături care a urmat, nu poate fi reprodusă din motive de bun simț, dar a ținut mult, suficient de mult ca alți gură cască să se oprească și să privească. Divinități, organe, părinți, morminte, toate cădeau ca o ploaie torențială în curtea postului.  Neîndrăznind să deschidă poarta spre polițist scandalagiul le aruncă peste gard.

-Na mă, șterge-te cu ele la cur și dacă apari în fața mea de acum încolo te execut mă, te curentez, ai înțeles?

Și o ia agale, cu pieptul în față, tot boscorodind, mândru de fapta sa și privind triumfător către cei adunați.

Am rememorat, privind polițistul care aduna hârtiile împrăștiate, nenumăratele situații penibile la care erau supuși oamenii legii în timpul pandemiei, situații pe care le-am studiat și am luat poziție, nu odată, împotriva lor.

Trimiși astăzi în stradă, să aplice o hotărâre de guvern, mâine pe alta, făcută pe genunchi, poimâine pe prima dar modificată peste noapte, nici polițiștii nu mai înțelegeau ceva coerent din acest bâlci și totuși ieșeau pentru că așa le ordonau șefii de sus. Aplicau legea, știind că e una strâmbă, chioară și șchioapă, se  expuneau la tot felul de atitudini, care de care mai periculoase, supunându-se umilinței zilnice din partea celor certați cu legea. Și mergeau înainte, strângând din dinți, sperând că odată și odată se va încheia pandemia și odată cu ea umilințele cotidiene la care erau supuși. Ghinionul lor nemăsurat a fost acela de a fi conduși în perioada pandemiei, la început, de un ministru de interne care poate fi bănuit de analfabetism, iar apoi de către cel mai insipid, inodor și incolor ministru din ultimele două decenii, personaje meteoritice, incapabile să coboare jos, în linia întâi, pentru a vedea cu ce se confruntă oamenii lor și nu în ultimul rând pentru a le proteja interesele și drepturile. Niciunul nu a fost în stare de așa ceva. Gomoșenia, infatuarea, iluzoria speranță că sunt acolo pe vecie, nu le-a adus acestora decât disprețul celor de la firul ierbii care privesc spre ziua ieșirii din sistem ca spre o izbăvire.

Zăpăciți de ordine contradictorii, purtați prin instanțe de către răufăcători, cu veniturile ba cu sporuri, ba fără sporuri, cu bani de haine, fără bani de haine, încercând să meargă drept, cu sentimentul datoriei împlinite, polițiștii se trezesc cu o nouă sabie a lui Damocles deasupra capului.

Pensiile vor fi acordate după contributivitate. Pentru că așa vrea coana mare, de la Bruxelles. Perspectiva unei pensii de 1.500 de lei sau 2.000 de lei îi cutremură, le inoculează, lehamite față de superiorii lor decidenți, dispreț față de jurământul pe care l-au depus, și peste toate, gândurile despre o nouă perspectivă.  

Variantele sunt două, plec din sistem, cât mai repede sau rămân și mă descurc. Acest „mă descurc” are și el două variante. Mă descurc strângând din dinți, pentru că eu mi-am ales această meserie sau mă las pradă tentațiilor. Tentațiile sunt multe, cu multe fețe, dincolo de limita legalității, periculoase, și înjositoare. Filmele americane cu polițiști care își asigură o bătrânețe liniștită prin corupție nu sunt fantezii. Ce mai ești după ieșirea la pensie? Un nimic și un nimeni, de care statul se descotorosește ca de o măsea stricată și îți mai și taie după bunul lui plac ce vrea, cum vrea și când vrea. Nicio urmă de recunoștință pentru riscurile la care ai fost supus sau pericolele pe care le-ai înfruntat, nemaivorbind de viețile salvate.

De aici, până la corupție mai este un singur pas. Dacă îl fac, risc, dar am o perspectivă de viitor. Dacă nu îl fac, alții, mai puțin cinstiți ca mine, îmi vor râde în nas, că ei s-au descurcat.

Vladimir Brilinsky