Ieri am asistat, mut de uimire și incapabil de vreo reacție, la o scenă desprinsă parcă din filmele neorealismului italian. În fața unui post de poliție, un tuciuriu, îmbrăcat la 4 ace, după o modă de prost gust cu lanțuri atârnând ostentativ, flutura un teanc de hârtii către un polițist care ieșise la ușă chemat de zbieretele insistente ale clientului.

    – Na mă fraiere, m-ai amendat de două ori cu covidul ăla al tău și acu mi-or anulat amenda. Hai să-ți bag pe gât hârtiile că mi-a venit sentința că îi gata, că voi sunteți niște proști, habar n-aveți de lege. Hai, n-ai curajul să te apropii, tuz’ morții mă-tii de handicapat. Mâncă hârtiile astea, că m-ai purtat pe drumuri pentru nimic.

Ploaia de înjurături care a urmat, nu poate fi reprodusă din motive de bun simț, dar a ținut mult, suficient de mult ca alți gură cască să se oprească și să privească. Divinități, organe, părinți, morminte, toate cădeau ca o ploaie torențială în curtea postului.  Neîndrăznind să deschidă poarta spre polițist scandalagiul le aruncă peste gard.

-Na mă, șterge-te cu ele la cur și dacă apari în fața mea de acum încolo te execut mă, te curentez, ai înțeles?

Și o ia agale, cu pieptul în față, tot boscorodind, mândru de fapta sa și privind triumfător către cei adunați.

Am rememorat, privind polițistul care aduna hârtiile împrăștiate, nenumăratele situații penibile la care erau supuși oamenii legii în timpul pandemiei, situații pe care le-am studiat și am luat poziție, nu odată, împotriva lor.

Trimiși astăzi în stradă, să aplice o hotărâre de guvern, mâine pe alta, făcută pe genunchi, poimâine pe prima dar modificată peste noapte, nici polițiștii nu mai înțelegeau ceva coerent din acest bâlci și totuși ieșeau pentru că așa le ordonau șefii de sus. Aplicau legea, știind că e una strâmbă, chioară și șchioapă, se  expuneau la tot felul de atitudini, care de care mai periculoase, supunându-se umilinței zilnice din partea celor certați cu legea. Și mergeau înainte, strângând din dinți, sperând că odată și odată se va încheia pandemia și odată cu ea umilințele cotidiene la care erau supuși. Ghinionul lor nemăsurat a fost acela de a fi conduși în perioada pandemiei, la început, de un ministru de interne care poate fi bănuit de analfabetism, iar apoi de către cel mai insipid, inodor și incolor ministru din ultimele două decenii, personaje meteoritice, incapabile să coboare jos, în linia întâi, pentru a vedea cu ce se confruntă oamenii lor și nu în ultimul rând pentru a le proteja interesele și drepturile. Niciunul nu a fost în stare de așa ceva. Gomoșenia, infatuarea, iluzoria speranță că sunt acolo pe vecie, nu le-a adus acestora decât disprețul celor de la firul ierbii care privesc spre ziua ieșirii din sistem ca spre o izbăvire.

Zăpăciți de ordine contradictorii, purtați prin instanțe de către răufăcători, cu veniturile ba cu sporuri, ba fără sporuri, cu bani de haine, fără bani de haine, încercând să meargă drept, cu sentimentul datoriei împlinite, polițiștii se trezesc cu o nouă sabie a lui Damocles deasupra capului.

Pensiile vor fi acordate după contributivitate. Pentru că așa vrea coana mare, de la Bruxelles. Perspectiva unei pensii de 1.500 de lei sau 2.000 de lei îi cutremură, le inoculează, lehamite față de superiorii lor decidenți, dispreț față de jurământul pe care l-au depus, și peste toate, gândurile despre o nouă perspectivă.  

Variantele sunt două, plec din sistem, cât mai repede sau rămân și mă descurc. Acest „mă descurc” are și el două variante. Mă descurc strângând din dinți, pentru că eu mi-am ales această meserie sau mă las pradă tentațiilor. Tentațiile sunt multe, cu multe fețe, dincolo de limita legalității, periculoase, și înjositoare. Filmele americane cu polițiști care își asigură o bătrânețe liniștită prin corupție nu sunt fantezii. Ce mai ești după ieșirea la pensie? Un nimic și un nimeni, de care statul se descotorosește ca de o măsea stricată și îți mai și taie după bunul lui plac ce vrea, cum vrea și când vrea. Nicio urmă de recunoștință pentru riscurile la care ai fost supus sau pericolele pe care le-ai înfruntat, nemaivorbind de viețile salvate.

De aici, până la corupție mai este un singur pas. Dacă îl fac, risc, dar am o perspectivă de viitor. Dacă nu îl fac, alții, mai puțin cinstiți ca mine, îmi vor râde în nas, că ei s-au descurcat.

Vladimir Brilinsky