A venit vremea Postului celui Mare și odată cu ea, prima săptămână a acestei perioade care se întinde până la Paște. Este unul dintre cele mai semnificative momente ale moștenirii populare și probabil cel mai frumos, cel mai profund și mai plin de înțelepciune. I se spune „Săptămâna cailor lui  Sân’ Toader”.

Fiecare zonă etnografică își marchează, este adevărat că tot mai rar, această sărbătoare, dând semnificații diferite dar toate având ca punct comun caii. În majoritatea regiunilor caii, care îl însoțeau peste tot pe Sân’ Toader, păzeau soarele, pe care îl împiedicau să fugă către miazănoapte, lăsând astfel oamenii în negură veșnică. Dincolo de paza strașnică a soarelui, caii lui Sân’ Toader marchează schimbarea, poate cea mai frumoasă și mai plină de semnificații din toată galeria etnografică românească. Galopul lor anunță terminarea iernii și renunțarea la lâncezirea din timpul ei. Abuzurile alimentare, ale sărbătorilor de iarnă, lenevirea de la gura sobei, pauza prea mare de la muncile zilnice ale anului, împiedicate de omăt, sunt alungate și înlocuite de viața care se trezește odată cu venirea primăverii. Iar peste toate astea, nechezatul hergheliei lui Sân Toader poruncește schimbarea firii fiecăruia, a naturii și a omului. Toleranța, sprijinul, iertarea, bunătatea, prietenia și iubirea înlocuiesc izolarea și răceala prilejuite de iarnă, aducând oamenii laolaltă, în bunăvoință.

Ion Ghinoiu, reputat etnolog român, spune că „în credinţa populară, caii lui Sân’ Toader sunt fiinţe mitice, cu aspect de flăcăi, cu coada ascunsă în iţari şi cu copitele ascunse în cizme, care readuc ordinea la începutul postului sau niște semizei care puneau capăt șezătorilor și petrecerilor din timpul iernii”.

Bărbații trebuie să curețe caii, să-i transforme, să-i hrănească bine și să-i împodobească cu ciucuri roșii, spre a-i feri de deochi. Femeile își încep ziua cu spălatul ritual al părului. Apoi merg la grajd, ating coama calului în credința că vor avea și ele părul mătăsos și lucitor.

 Otilia Hedeşan îi consideră pe cai „morți neliniștiți, care au eșuat în viața lor erotică, bântuind dincolo de hotarele vieţii cu moartea și care, la sfârșit de iarnă vin să-și caute iubirile pierdute, rămase în lumea reală, cu intenția de a le lua definitiv cu ei, pentru a-și găsi liniştea din lumea de dincolo”.

 Nu de puține ori, Caii lui Sân-Toader sunt asociați cu fatidicul număr 666, ei venind, întruchipați în oameni, în număr de 6, sâmbătă seara la 6 și după 6 zile primesc 6 grămezi de porumb.

Dar poate cea mai frumoasă dintre legendele cu acești cai, ne-o spune Lucia Apolzan, remarcabila figură a etnologiei românești, din epoca postbelică. Ea povestea fabulos despre „feciorii cai”  din Poiana Omului, loc magic, din apropierea Sarmizegetusei Regia.  

Acolo, demult, tare demult, trăiau niște feciori înalți, bine făcuți „mândreți de bărbați” care se iubeau cu niște fete, din partea locului, deosebit de frumoase. Era armonie, liniște, pace și iubire în Poiana Omului, de unde, departe, în zare, se zăreau trei castele, unul mai mândru decât altul. Cel de la Uroi, cel de la Deva și cel de la Colț, de la poalele muntelui cel mare. Acolo trăiau fetele de urieși, surori gemene care, auzind de minunăția de bărbați din Poiana Omului, au venit acolo și i-au ademenit. Vrăjiți de vorbele mieroase ale fetelor de urieși, chipeșii feciori cai, n-au stat mult pe gânduri și le-au urmat la castelele lor.

Fetele cele frumoase au rămas singure, îndurerate și fără nădejde. I-au blestemat pe iubiții lor, momiți de fetele de urieși, să le caute pe vecie. Apoi și-au luat zborul, jurând să se răzbune pe tot ce le iese în cale. Pe bătrâni îi ologeau, pe fete le stârpeau, la feciori le lua bărbăția iar cailor, întâlniți în goana lor nebună, le împleteau cozile și coamele. De atunci fetele trădate în dragoste bântuie prin pădurile magice care înconjoară Poiana Omului iar localnicii le numesc și astăzi, cu respect și cu teamă, Alea Frumoasele. 

Nu după mult timp, între fetele de urieși s-a iscat vrajba și pizma, răutatea și ciuda iar zâna de la Uroi, orbită de gelozie, că omul ei îi făcea ochi dulci celei de la Colț, a aruncat o mistrie către castelul surorii ei. Și atât de tare a azvârlit mistria încât a retezat vârful muntelui cel mare, care, de atunci, poartă numele de Retezat.

Sătui de atâtea necazuri și de atâta răutate, feciorii cai le-au părăsit și s-au întors la Poiana Omului.  Dar acolo nu îi mai aștepta nimeni și rătăcind pe plaiurile golașe ale poienii, întrebau, în dreapta și în stânga, dacă cineva le-a văzut pe fetele lor, pe fetele alea frumoase. Feciorii cai nu le-au mai găsit dar continuă să vină, să le caute, încrezători, în fiecare an, odată cu ivirea ghioceilor.

Caii lu Sân Toader revin în fiecare primăvară și alungă frigul și împietrirea iernii, alungă tristeți și aduc pace, alungă răutate și aduc bunătate, alungă deznădejdea și aduc speranța.

Morala:

De săptămâna Cailor lui Sân’ Toader, schimbați-vă firea și obiceiurile, primeniți-vă hainele și sufletul și nu uitați să fiți buni.  

De ceva timp trăim o comedie neagră, de un tragism cu precedent doar în vremea salamului cu soia. Suntem un popor mult prea răbdător, prea îngăduitor, gata să șteargă cu buretele ce a fost, sperând la ce li se promite de 30 de ani și mai bine.

PNL s-a pupat Piața Independenței cu PSD sub oblăduirea „patriarhului care nu cuvântă”, au luat ca martor al cununiei UDMR-ul și dă-i frate la trai bun și la căpătuială. S-au organizat pe căprării, pe promisiuni făcute cu degetele încălecate la spate și pe înțelegeri de „frăție rotativă”.  Acum e liniște. Liniștea dinaintea furtunii.  Noua „famiglia” taie, spânzură și își trimite indezirabilii la pârnaie. Mă rog, asta cu pârnaia este numai de fațadă ca să vadă poporul cum, cei noi, de pe val, fac dreptate și taie în carnea vie a propriilor înaintași. De fapt cetățeanul acela, Bădălău, care nu avea unde să micționeze decât în capul Diasporei constituie un paravan perfect.  În spatele gibonului, priponit recent, se ascund de fapt mari tunuri care se dau și se vor da odată cu revărsarea oalei cu bani a PNRR-ului.  Războiul e la ușă iar pe timp de război, știm că s-a furat cel mai mult. Așa că, în cârdășie, galbenii cu roșii își moaie degetele, pe rând sau deodată în mierea europeană și nu peste mult timp se va constata cu îngrijorare că numărul anchetatorilor este depășit de cel al infractorilor. 

Subiectul însă, nu este acesta. A venit „douăzeci-douăștrei” cu sunete de zurgălăi, cu veselie, cu urări să fii bun dar și cu zăngănit de arme.

În anul ce bate la ușă, cașcavalul ar trebui să treacă din mâna PNL în mâna PSD.  Spun ar trebui, pentru că nu cred că așa ceva se va întâmpla. Inflamarea politică după țeapa austriaco-olandeză scoate la iveală realitatea unei căsnicii compromise și făcută doar din interes pecuniar.  Convenția a fost pe rotație, cu trecerea puterii dintr-o mână în alta. Dar, după cum a decurs, mariajul nefiresc dreapta-stânga, este puțin probabil ca așa ceva să se întâmple. Ce au avut de arătat, au arătat și unii și alții. Aparițiile lor caraghioase, asemenea a doi soți în pat, „cur în cur și noapte bună, las să vină dimineața că mai vedem” sunt demne de un Caragiale modern.  Cele două partide își consolidează imaginea separat. Fiecare merge pe cont propriu, cu reproșuri de o parte și alta, cu declarați belicoase cu noi am făcut și am dres, care primesc replici cu ba noi am făcut și am dres, cu nedei și paranghelii, cu tarabe separate, cu selfie-uri care sparg Facebook-ul și cu săgeți otrăvite aruncate peste gard în tabăra colegilor de coaliție. Un singur lucru fac la unison cele două partide.  Ambele au devenit  „agenturile”  electorale pro bono pentru Șoșoacă, Simion și aurul lor de zero carate.

PNL-ul, ieșit șifonat din ultimele alegeri. Rupt în bucăți, prin izgonirea lui Orban și mazilirea lui Câțu, se pare că nu a terminat de lins rănile sângerânde și oscilează electoral în zona în care nu poți cârmui singur. Totuși PNL este încă la putere.  PSD-ul constant în preferințele electorale stă cuminte, la pândă și așteaptă momentul rotației. PNL nu ar vrea rotația și este gata să lege din nou lanțul  de iubire cu USR. Cu alți aliați mărunți  și cu eternele cocote parlamentare, de serviciu, pot face o majoritate care să țină PSD-ul în opoziție. Nu o largă majoritate cum își dorește baciul de la Cotroceni dar suficientă.  Și atunci, de ce să dea puterea? Ca să fie vioara doua într-un an preelectoral ? Ar fi asta o dovadă de necontestat a unui infantilism politic. PNL este gata să rupă convenția și gata. PSD, mai că dorește și el să rupă convenția, dar după rotire. Ar vrea să pună mâna pe ciolan și să învârtă roata în sens invers, cu posturi cheie smulse din zestrea PNL, cu piciorul în prag și cu câteva oscioare aruncate liberalilor, așa, de ochii lumii. „Dacă nu vă convine, puteți pleca”  li se va spune peneliștilor, dacă aceștia  ar cârti de după ușă. Șantajul cu anticipatele ține de minune în degringolada penelistă. La fel eșecul Schengen care este aproape în totalitate vopsit în galben albastru. Oamenii lui Iohannis și Ciucă știu cu cine au de a face. Șiretenia lui Ciolacu, susținută de cifrele din sondaje, este evidentă și plină de surprize. Așa că, ceea ce este să se întâmple, se va întâmpla.  La naiba cu binele românilor, cu stabilitatea politică, cu milogeli de moratorii deșarte și imposibile. Vin PNRR-ul și comoara lui Ali Baba strălucește în ochii lacomi ai politicienilor. Comisioanele sunt visul oricărui diriguitor, de sus sau de jos. Împărțeala dintre ei  se va lăsa cu sânge pe pereți.  Divorțul se va produce, înainte sau imediat, după rotire și din păcate formula  magică „Sesam deschide-te” este doar pentru unul dintre cele două partide. 

Rămâne de văzut doar cine și mai ales când va intenta divorțul.                                                                                                                                  

Am văzut filmul de două ori. O dată acasă și o dată la cinematograf. Prima dată am fost îndemnat de polemica tot mai acerbă, pe care o simțeam în jur, legată de film. Auzeam că se râde copios și am încercat marea cu degetul. Acasă, nu am râs deloc. La cinematograf m-am dus să văd cine râde și, mai ales, când.

La cinematograf râdea aproape toată lumea, iar comentariile, hohotite în gura mare, străpungeau întunericul sălii, asemenea unor cornete de hârtie slobozite dintr-un „tuberman”. Nefiind absolvent al școlii de dans și maniere elegante, sudui, înjur, niciodată fără rost, uneori mai încet, uneori mai tare, mai ferit sau mai în public și de multe ori de unul singur, cu voce tare. Deci nu am prejudecăți!  „Știu, puritatea nu rodește, fecioarele nu nasc copii, e marea lege-a maculării, tributul pentru a trăi” sună versuri ale Anei Blandiana. Da, suntem maculați cu toții iar de la o spovedanie la alta, păcătuim prin faptă dar și prin vorbă.

Se râdea în special când organele personajelor sau ale mamelor, invadau obsedant și de foarte multe ori nefiresc dialogurile. Se râdea când trivialitatea, până mai ieri tabu, inunda sistemul surround al cinematografului.  Bine, dar de ce râdem când auzim un limbaj „buruienos” rostit în sala de cinema?  Americanul nu râde la „fuck you” și nici francezul nu râde la „merde”, în întunericul sălii de cinema. Nici măcar italianul nu râde la „mamma putana”. Este ceva ce face parte din cotidian și folosit de mult timp. La noi se râde iar asta este foamea de a consuma ceva ce înainte era interzis. Foamea de trivial public e mare la români, atât să fie folosit cât și auzit.

Dar nu asta este problema cea mai mare a acestei creații care nu este nicidecum un film, ci un stand up comedy, transpus cinematografic, un circ pentru a face lumea să râdă. Dacă această poveste ar fi fost pe o scenă, probabil ar fi fost una perfectă. Mărturisesc faptul că nu am văzut niciodată un astfel de show, de la cap la coadă. Când m-am silit să urmăresc unul, l-am găsit pe Mihai Bobonete, un actor, în opinia personală mediocru dar cu priză la public, folosind aceeași rețetă a limbajului, cu perdeaua trasă la perete. Și mi-a ajuns. Problema este tocmai această transpunere, plină de expresii colorate și populare, dar aproape în totalitate lipsită de limbaj cinematografic. Limbajul cinematografic este altceva decât cel vorbit. Este cel care dă sens imaginii, este cel pe care s-a sprijinit cinematografia, de la începuturi până în prezent. De la frații Lumiere încoace, acest limbaj s-a dezvoltat continuu. Chaplin, Tarkovsky, Spilberg și mulți alții de dincolo de granițe, Pița, Daneliuc, Pintilie, Mungiu de la noi, au sacrificat circul folosind limbajul cinematografic.  Și pentru că tot am pomenit de Mungiu, e adevărat, al său „4,3,2,1” pune pe masă limbajul colorat al românului, dar dublat de un limbaj cinematografic impecabil. De aici și valoarea excepțională a acestui memorabil film.  Ori aici, în „Team building” se înjură, doar de dragul de a înjura și de a face spectatorul să râdă, același spectator a cărui măsură se cântărește, la finalul filmului prin kilogramele de gunoaie răvășite printre scaune.

Academicianul Răsvan Theodorescu spunea, la începutul secolului, că manelele și telenovelele sunt parte integrantă a programului de imbecilizare a românilor. Cam dur spus, dar adevărat. Timpul i-a dat dreptate.  Omul preferă să consume  simplu, deloc complicat. De ce să te străduiești să înțelegi Enescu dacă ai atât de la îndemână Țanca Uraganu. Da, acestea sunt extreme ale unei culturi mereu în transformare, ale unei bătălii în care  simplul  bate complicatul. Când nu poți folosi un limbaj nou, diferit de al clasicilor, când ți se pare prea greu să creezi ceva inedit, constructiv,  atunci înșiri pe sfoară Mu-Pu-Pi-Co și ai tras lozul câștigător care umple sălile de cinema și sparge barierele de până acum ale încasărilor. Ai dat cui trebuie pâine și circ,( scuze, pop corn și trivialitate) ai devenit celebru peste noapte.

 Nu este rău să spargi bariere și să vii cu ceva nou. Este chiar un act de curaj. În fond  ce-i aia  Eisensten și  ce-i ăla Crucișătorul Potemkin? E prea greu de pronunțat. Fuck arta cinematografică „hai să ne râdem”.

Un lucru este clar. Filmul nu face educație, ci educația cinematografică face filmul bun, ori asta nu se prea vede în această „manea cinematografică” parcă menită să împartă România în două. Că acum lumea vorbește mai mult despre „Team building” mai mult decât despre covid sau despre războiul din Ucraina, nu poate decât să bucure. La fel cum umplerea sălii de Cinema este un lucru notabil.

„Mergem la film” sună atât de frumos, de parcă ne era dor de săli pline ca la Cei 7 magnifici sau Winethou, dar cu ce preț ? Mari filme ale istoriei cinematografice nu au acces în modernele săli de cinema pentru că proiecțiile vor avea săli goale și nu-i așa, măsura unui film este dată doar de zerourile din coada unei banale cifre… 

Surprinzător, a apărut „Harta binelui” din spitalele din România. În vremurile în care unii medici sunt stigmatizați, umiliți, urmăriți, reclamați de tot felul de indivizi frustrați,  se pare că greaua moștenire a plicului strecurat în buzunarele doctorului începe să apună. Desigur, corpul medical nu este o pădure verde, fără uscături. Bubele unui sistem, el însuși bolnav, se răsfrâng asupra calității actului medical și de aici vine corul nemulțumiților.  Nu toți medicii echivalează meseria lor cu verbul a salva. Ca peste tot, există medici care sunt mai puțin pregătiți, mai superficiali sau mai degrabă interesați de plic. Tot mai puțini, ei încep să fie eclipsați de o armată de luptători cu moartea, luptători de elită, pe mâna cărora poți să te dai liniștit.

 În acest context apare Alex Nedea, jurnalist la Recorder, publicația care scormonește în măruntaiele sistemului bolnav și scoate la iveală tot ce este mai nociv în societatea românească. El are curajul să întocmească această hartă, incompletă, după cum el singur o recunoaște, o hartă bazată pe părerile a sute de oameni care îi urmăresc demersurile curajoase. Este o hartă a binelui care face cunoscut actul medical de calitate.  Este o hartă interactivă pentru fiecare județ în parte, urmată de o listă nominală cu medicii care au contribuit ca aceste spitale să devină cunoscute în lista lui Alex Nedea.  Lista este incompletă, dar este deschisă oricui care dorește să-și aducă aportul la întregirea ei scriindu-și opțiunile pe pagina autorului. 

De remarcat că, până la această oră, județul Hunedoara este singurul din țară apărând pe „Harta Binelui” cu trei unități spitalicești. Ca medici au fost nominalizați până în prezent dr. Rodica Avram – interne și dr. Constantin Blaj – cardiologie, de la Spitalul județean de Urgență Deva, dr Alina Toropu de la Spitalul de urgență Petroșani și dr. Răzvan Florea de la Spitalul Municipal Hunedoara.

Vezi întreg materialul Aici 

Demult, tare demult, un rege de la sudul Dunării le-a pus gând rău autohtonilor de la nord de marele fluviu. Râvnind la teritoriu și la bogățiile unui ținut condus de Dromihete, Lisimah a năvălit de două ori la jaf și cucerire. Numai că de fiecare dată, macedonenii au luat-o pe coajă și au căzut prizonieri regelui trac.

Dacă prima dată au fost lăsați să plece cu tot ce aveau, a doua oară, Dromihete, împăciuitor și diplomat i-a așezat la masă și le-a servit tot ce era mai bun la vremea aia, din vase prețioase din aur și argint, pe care agresorii le aduseseră cu ei. Alături s-au așezat oamenii lui Dromihete care au mâncat pită cu slană și ceapă din niște blide simple. După masă Dromihete l-a întrebat pe Lisimah de ce dacă ei au asemenea lux și belșug, au râvnit la sărăcia de peste Dunăre?  Apoi le-a dat drumul. Lecția primită de regele macedonean, a usturat rău, așa de rău încât niciodată, nici măcar în vis nu a mai trecut Dunărea cu gânduri rele, poate doar la nunta fiicei sale pe care i-a dat-o de soție lui Dromihete.

Zilele noastre ne aduc un nou și rar exemplu de diplomație autohtonă, asemănător cu cel din antichitate. Un europarlamentar din Germania, cică de extremă dreapta, sare ca ars acum când se pune problema intrării României în spațiul Schengen. Cu un discurs scurt, mânios și penibil lovește România sub centură spunând NU aderării. Germanul se declară a fi „un bun cunoscător” al României pentru că a vizitat-o de mai multe ori anul acesta, în drum spre Ucraina și a constatat că România este, folosind o nefericită comparație, vestul sălbatic al Europei. Adică o țară din estul Europei este în vest, este și coruptă și sălbatică pe deasupra. Acum este posibil ca mașina lui să fi dat prin ceva gropi de pe la Sighet sau ca opririle prin ceva benzinării, pentru golire să nu-i fi lăsat amintiri foarte plăcute. Dar de acolo până la a trimite românii alături de indienii lui Winnetou e cale lungă și presărată cu rele intenții. Imediat, inflamarea politicienilor români a apărut vehement, care de care străduindu-se să-i dea o replică mai inteligentă mai subtilă și mai usturătoare  parlamentarului german. Gargară din belșug, efect zero.

 Numai că diplomația și abilitatea lui Dromihete, cel de acum 2000 de ani și mai bine o regăsim, dibaci și fin, în județul Hunedoara, sub bagheta Nataliei Intotero. Fiind o persoană care, știe bine să întoarcă și celălalt obraz, atunci când este cazul, îl invită pe vehementul german, să facă o vizită aici, la ea în județ. Să vadă și altceva decât un drum cu gropi sau o toaletă nespălată. „Dacă nu ți-e teamă că vei fi scalpat de pieile roșii sau împușcat de vreun cowboy, te așteptăm aici, la noi acasă”. Și vizita are loc. Îl plimbă, îi arată, îl omenește, îi explică tot ce vrea și nu vrea și gata. Trebuie mai mult? Nu. Din vârful muntelui, la Straja, până în adâncul pământului, la Peștera Bolii, din biserici în școli, din castel, la mormântul Iancului, Natalia Intotero îl poartă să vadă cu ochii lui și să înțeleagă România, nu din goana mașinii, ci de acolo, de jos, de la firul ierbii. Țuica, virșli și sarmalele, alea de la noi din oală, nu din tipsii de aur au pus capacul unei vizite, realmente diplomatice, fără resentimente și atitudini revanșarde. A fost aceasta o fanfaronadă tipică politicienilor români? Eu zic că nu.  A fost aceasta o lecție de diplomație? Eu zic că da.

Jos pălăria, Natalia Intotero!