Ești cea care prima ai certificat autenticitatea brățărilor de aur. Ești cea care în ciuda unei opoziții înverșunate a unor arheologi a spus răspicat că brățările sunt ale dacilor. Ești cea care, prin argumente solide, a convins o somitate a arheologiei românești, regretata Lucia Marinescu de existența în „niște munți de lângă Deva” a unor brățări spiralice de aur.

Ești cea care a deschis drumul spre aurul dacilor, subiect tabu în arheologia autohtonă. Ești cea care nu te-ai temut de amenințările interlopilor, când, în fața judecătorului ai vorbit, deschis, documentat, despre autenticitatea acestor artefacte care zdruncinau istoria și blazarea arheologiei românești. Ea, Barbara, nu s-a lăsat intimidată nici de ironiile, uneori deplasate și duse dincolo de limita bunului simț, ale unor figuri academice și a susținut cu perseverență că reprezentarea zoomorfă a brățărilor este de fapt stilizarea unor dragoni. Înainte de apariția brățărilor dacice, lumea științifică susținea, sus și tare, că dacii nu prelucrau aur și că povestea unor șerpișori de aur, care apar tot mai des în peisajul munților Orăștiei este doar o gogoriță și că așa ceva este exclus să existe. Odată ieșită din năuceala evidenței brățărilor de aur, breasla arheologilor preocupată în a studia ceea ce a negat de decenii, s-a împărțit în două, referitor la animalul enigmatic din capetele brățărilor. Unii ziceau lup, alții ziceau șarpe. Și atunci ea, Barbara elegant, cu argumente și demonstrații, a adus la lumină mitologicul dragon înaripat. Instantaneu, lumea științifică, divizată de lup și de șarpe, s-a unit arătând disprețuitor, cu degetul, către „o neștiutoare și o persoană dornică doar de lumina reflectoarelor”. Ea este cea care, urcând cărările neștiute ale Căprăreții, ca pe o Golgotă a cunoașterii, povestea fabulos despre groapa cu cele zece brățări care nu fuseseră îngropate de frica romanilor, ci ca ofrandă adusă zeilor daci. Ea este cea care a identificat stânca din preajma gropii cu zece brățări, drept un posibil altar, sacru și valoros, al unei istorii nescrise încă. Ea este cea care „a îndrăznit” să stea dreaptă în fața celor care o acuzau de exagerări și de protocronism. Firesc și demn, cu un zâmbet fermecător și senin, ea spunea un adevăr pe care și acum mulți îl disprețuiesc și totodată se tem de el:     

„Aveți peste 6000 de ani de istorie a aurului! Este istoria voastră și numai cine nu vrea nu o privește la adevărată ei valoare. După părerea mea, sunteți singura țară din Europa care are istoria scrisă în propriul ei aur și ar trebui să fiți mândrii de asta. ”

Ea a fost Barbara Deppert Lippiz .

La Deva, într-o vitrină, dintr-o încăpere excepțional organizată de Muzeul Civilizației Dacice și Romane, așteptând privitorii, tronează Matrița de bronz de la Sarmizegetusa Regia, o piesă de o excepțională valoare a cărei poveste întreagă va fi spusă în timp, după multe alte cercetări științifice, o poveste care va confirma că Sarmizegetusa Regia această metropolă antică, blestemat de frumoasă, rămâne mereu surprinzătoare.                    

A trecut un deceniu de când Matrița de bronz de la Sarmizegetusa e ieșit la lumină. Am privit-o de sute de ori, în fotografii sau în vitrina muzeului din Deva. E frumoasă, spectaculoasă, misterioasă, plină de surprize care apar la fiecare dintre întâlnirile noastre.

Dincolo de toate astea, sentimentul care mă domină nu este unul al bucuriei, al împlinirii sau al mândriei. Mă despart, de fiecare dată de prețiosul artefact cu un gust amar. Suferințele care au urmat furtunii dintr-o noapte a Sânzienelor și care au lăsat urme și răni adânci nu s-au stins. Au rămas aici, ca un blestem care refuză să se risipească. Pe zi ce trece, ele sunt tot mai agresive fizic și produc tot mai mult rău, bătătorind drumul către sfârșit. Printre arheologi circulă vorba că Sarmizegetusa este mereu surprinzătoare dar de data asta nu leii și dragonii matriței au fost cei care au surprins. Surprinzător a fost omul, singura ființă de pe pământ care are capacitatea de a se autodistruge, omul care și-a însușit cam tot ce a zburat din cutia Pandorei și care stă la originea acestor suferințe. Și ce este mai trist, este că, pe lângă puzderia de chibiți de pe margine, care au devenit peste noapte (ca tot românul) specialiști în arheologie sau în ale braconajului arheologic, s-au ivit voci și nu puține, din interiorul lumii academice, care nu puteau admite, sub nicio formă, că în inima regatului dac au apărut, așa, din senin, lei, dragoni, elefanți sau hipopotami. Rinocerii, pumele, grifonii reprezentau pentru ei ceva incompatibil cu „sărăcăcioasa” și „primitiva” civilizație a dacilor. Nedumeririle lor și în unele cazuri precara și obtuza lor expertiză  profesională, s-au transformat brusc în ură, în ciudă, invidie și mai mult, în dorința de a face rău iar pasul spre rău a fost surprinzător de ușor de făcut. Și l-au făcut. Au început să scrie. Unii, cu demnitate, au făcut-o public și asumat, chiar dacă părerea lor legată de apariția matriței era presărată de inexactități și logici fanteziste. Alții cu demnitatea rătăcită printre infatuări, frustrări și orgolii deșarte, au scris pe ascuns, pe conturi false, confirmând spusele lui Umberto Eco. „Pe internet idiotul satului devine formator de opinie și judecător de valoare”. Aceștia au stârnind cele mai mari valuri, împărțind chibiții în două, pe un subiect pe cât de necunoscut, pe atât de complicat. Dar ultima categorie de „scriitori” a fost cea care a scris acolo unde credeau ei că trebuie să scrie, alegând cea mai josnică specie literară, delațiunea. Blindați de titluri academice și de poziții profesionale recunoscute, ei erau o sursă credibilă, deloc de neglijat, în fața polițiștilor, a procurorilor și a judecătorilor care și-au făcut datoria, fiecare cum a crezut de cuviință.   Au urmat ani de umilințe, de procese, de percheziții, de oprobiu public, de chinuri și de suferințe greu de descris, ani în care așa-zis ziariști, tocmiți cu ziua, arheologi deveniți doctori la apelul de seară, istorici nebăgați în seamă, profesori, foști polițiști, cu grade grele, au scris acolo unde credeau ei că e bine să scrie. Anii aceia s-au sfârșit odată cu o propoziție de la sfârșitul unui dosar voluminos care spunea că niciuna dintre aceste reclamații nu se confirmă. Anii s-au sfârșit dar rănile nu s-au cicatrizat. Și acum, după atâția ani, de chin și incertitudini, îmi este greu să înțeleg resorturile care au împins așa- zisele somități academice, să inventeze și să răstălmăcească, după bunul plac, fapte care nu aveau nicio legătură cu realitatea și să producă atâta rău. Și nu cred că voi înțelege vreodată. 

A venit vremea Postului celui Mare și odată cu ea, prima săptămână a acestei perioade care se întinde până la Paște. Este unul dintre cele mai semnificative momente ale moștenirii populare și probabil cel mai frumos, cel mai profund și mai plin de înțelepciune. I se spune „Săptămâna cailor lui  Sân’ Toader”.

Fiecare zonă etnografică își marchează, este adevărat că tot mai rar, această sărbătoare, dând semnificații diferite dar toate având ca punct comun caii. În majoritatea regiunilor caii, care îl însoțeau peste tot pe Sân’ Toader, păzeau soarele, pe care îl împiedicau să fugă către miazănoapte, lăsând astfel oamenii în negură veșnică. Dincolo de paza strașnică a soarelui, caii lui Sân’ Toader marchează schimbarea, poate cea mai frumoasă și mai plină de semnificații din toată galeria etnografică românească. Galopul lor anunță terminarea iernii și renunțarea la lâncezirea din timpul ei. Abuzurile alimentare, ale sărbătorilor de iarnă, lenevirea de la gura sobei, pauza prea mare de la muncile zilnice ale anului, împiedicate de omăt, sunt alungate și înlocuite de viața care se trezește odată cu venirea primăverii. Iar peste toate astea, nechezatul hergheliei lui Sân Toader poruncește schimbarea firii fiecăruia, a naturii și a omului. Toleranța, sprijinul, iertarea, bunătatea, prietenia și iubirea înlocuiesc izolarea și răceala prilejuite de iarnă, aducând oamenii laolaltă, în bunăvoință.

Ion Ghinoiu, reputat etnolog român, spune că „în credinţa populară, caii lui Sân’ Toader sunt fiinţe mitice, cu aspect de flăcăi, cu coada ascunsă în iţari şi cu copitele ascunse în cizme, care readuc ordinea la începutul postului sau niște semizei care puneau capăt șezătorilor și petrecerilor din timpul iernii”.

Bărbații trebuie să curețe caii, să-i transforme, să-i hrănească bine și să-i împodobească cu ciucuri roșii, spre a-i feri de deochi. Femeile își încep ziua cu spălatul ritual al părului. Apoi merg la grajd, ating coama calului în credința că vor avea și ele părul mătăsos și lucitor.

 Otilia Hedeşan îi consideră pe cai „morți neliniștiți, care au eșuat în viața lor erotică, bântuind dincolo de hotarele vieţii cu moartea și care, la sfârșit de iarnă vin să-și caute iubirile pierdute, rămase în lumea reală, cu intenția de a le lua definitiv cu ei, pentru a-și găsi liniştea din lumea de dincolo”.

 Nu de puține ori, Caii lui Sân-Toader sunt asociați cu fatidicul număr 666, ei venind, întruchipați în oameni, în număr de 6, sâmbătă seara la 6 și după 6 zile primesc 6 grămezi de porumb.

Dar poate cea mai frumoasă dintre legendele cu acești cai, ne-o spune Lucia Apolzan, remarcabila figură a etnologiei românești, din epoca postbelică. Ea povestea fabulos despre „feciorii cai”  din Poiana Omului, loc magic, din apropierea Sarmizegetusei Regia.  

Acolo, demult, tare demult, trăiau niște feciori înalți, bine făcuți „mândreți de bărbați” care se iubeau cu niște fete, din partea locului, deosebit de frumoase. Era armonie, liniște, pace și iubire în Poiana Omului, de unde, departe, în zare, se zăreau trei castele, unul mai mândru decât altul. Cel de la Uroi, cel de la Deva și cel de la Colț, de la poalele muntelui cel mare. Acolo trăiau fetele de urieși, surori gemene care, auzind de minunăția de bărbați din Poiana Omului, au venit acolo și i-au ademenit. Vrăjiți de vorbele mieroase ale fetelor de urieși, chipeșii feciori cai, n-au stat mult pe gânduri și le-au urmat la castelele lor.

Fetele cele frumoase au rămas singure, îndurerate și fără nădejde. I-au blestemat pe iubiții lor, momiți de fetele de urieși, să le caute pe vecie. Apoi și-au luat zborul, jurând să se răzbune pe tot ce le iese în cale. Pe bătrâni îi ologeau, pe fete le stârpeau, la feciori le lua bărbăția iar cailor, întâlniți în goana lor nebună, le împleteau cozile și coamele. De atunci fetele trădate în dragoste bântuie prin pădurile magice care înconjoară Poiana Omului iar localnicii le numesc și astăzi, cu respect și cu teamă, Alea Frumoasele. 

Nu după mult timp, între fetele de urieși s-a iscat vrajba și pizma, răutatea și ciuda iar zâna de la Uroi, orbită de gelozie, că omul ei îi făcea ochi dulci celei de la Colț, a aruncat o mistrie către castelul surorii ei. Și atât de tare a azvârlit mistria încât a retezat vârful muntelui cel mare, care, de atunci, poartă numele de Retezat.

Sătui de atâtea necazuri și de atâta răutate, feciorii cai le-au părăsit și s-au întors la Poiana Omului.  Dar acolo nu îi mai aștepta nimeni și rătăcind pe plaiurile golașe ale poienii, întrebau, în dreapta și în stânga, dacă cineva le-a văzut pe fetele lor, pe fetele alea frumoase. Feciorii cai nu le-au mai găsit dar continuă să vină, să le caute, încrezători, în fiecare an, odată cu ivirea ghioceilor.

Caii lu Sân Toader revin în fiecare primăvară și alungă frigul și împietrirea iernii, alungă tristeți și aduc pace, alungă răutate și aduc bunătate, alungă deznădejdea și aduc speranța.

Morala:

De săptămâna Cailor lui Sân’ Toader, schimbați-vă firea și obiceiurile, primeniți-vă hainele și sufletul și nu uitați să fiți buni.  

De ceva timp trăim o comedie neagră, de un tragism cu precedent doar în vremea salamului cu soia. Suntem un popor mult prea răbdător, prea îngăduitor, gata să șteargă cu buretele ce a fost, sperând la ce li se promite de 30 de ani și mai bine.

PNL s-a pupat Piața Independenței cu PSD sub oblăduirea „patriarhului care nu cuvântă”, au luat ca martor al cununiei UDMR-ul și dă-i frate la trai bun și la căpătuială. S-au organizat pe căprării, pe promisiuni făcute cu degetele încălecate la spate și pe înțelegeri de „frăție rotativă”.  Acum e liniște. Liniștea dinaintea furtunii.  Noua „famiglia” taie, spânzură și își trimite indezirabilii la pârnaie. Mă rog, asta cu pârnaia este numai de fațadă ca să vadă poporul cum, cei noi, de pe val, fac dreptate și taie în carnea vie a propriilor înaintași. De fapt cetățeanul acela, Bădălău, care nu avea unde să micționeze decât în capul Diasporei constituie un paravan perfect.  În spatele gibonului, priponit recent, se ascund de fapt mari tunuri care se dau și se vor da odată cu revărsarea oalei cu bani a PNRR-ului.  Războiul e la ușă iar pe timp de război, știm că s-a furat cel mai mult. Așa că, în cârdășie, galbenii cu roșii își moaie degetele, pe rând sau deodată în mierea europeană și nu peste mult timp se va constata cu îngrijorare că numărul anchetatorilor este depășit de cel al infractorilor. 

Subiectul însă, nu este acesta. A venit „douăzeci-douăștrei” cu sunete de zurgălăi, cu veselie, cu urări să fii bun dar și cu zăngănit de arme.

În anul ce bate la ușă, cașcavalul ar trebui să treacă din mâna PNL în mâna PSD.  Spun ar trebui, pentru că nu cred că așa ceva se va întâmpla. Inflamarea politică după țeapa austriaco-olandeză scoate la iveală realitatea unei căsnicii compromise și făcută doar din interes pecuniar.  Convenția a fost pe rotație, cu trecerea puterii dintr-o mână în alta. Dar, după cum a decurs, mariajul nefiresc dreapta-stânga, este puțin probabil ca așa ceva să se întâmple. Ce au avut de arătat, au arătat și unii și alții. Aparițiile lor caraghioase, asemenea a doi soți în pat, „cur în cur și noapte bună, las să vină dimineața că mai vedem” sunt demne de un Caragiale modern.  Cele două partide își consolidează imaginea separat. Fiecare merge pe cont propriu, cu reproșuri de o parte și alta, cu declarați belicoase cu noi am făcut și am dres, care primesc replici cu ba noi am făcut și am dres, cu nedei și paranghelii, cu tarabe separate, cu selfie-uri care sparg Facebook-ul și cu săgeți otrăvite aruncate peste gard în tabăra colegilor de coaliție. Un singur lucru fac la unison cele două partide.  Ambele au devenit  „agenturile”  electorale pro bono pentru Șoșoacă, Simion și aurul lor de zero carate.

PNL-ul, ieșit șifonat din ultimele alegeri. Rupt în bucăți, prin izgonirea lui Orban și mazilirea lui Câțu, se pare că nu a terminat de lins rănile sângerânde și oscilează electoral în zona în care nu poți cârmui singur. Totuși PNL este încă la putere.  PSD-ul constant în preferințele electorale stă cuminte, la pândă și așteaptă momentul rotației. PNL nu ar vrea rotația și este gata să lege din nou lanțul  de iubire cu USR. Cu alți aliați mărunți  și cu eternele cocote parlamentare, de serviciu, pot face o majoritate care să țină PSD-ul în opoziție. Nu o largă majoritate cum își dorește baciul de la Cotroceni dar suficientă.  Și atunci, de ce să dea puterea? Ca să fie vioara doua într-un an preelectoral ? Ar fi asta o dovadă de necontestat a unui infantilism politic. PNL este gata să rupă convenția și gata. PSD, mai că dorește și el să rupă convenția, dar după rotire. Ar vrea să pună mâna pe ciolan și să învârtă roata în sens invers, cu posturi cheie smulse din zestrea PNL, cu piciorul în prag și cu câteva oscioare aruncate liberalilor, așa, de ochii lumii. „Dacă nu vă convine, puteți pleca”  li se va spune peneliștilor, dacă aceștia  ar cârti de după ușă. Șantajul cu anticipatele ține de minune în degringolada penelistă. La fel eșecul Schengen care este aproape în totalitate vopsit în galben albastru. Oamenii lui Iohannis și Ciucă știu cu cine au de a face. Șiretenia lui Ciolacu, susținută de cifrele din sondaje, este evidentă și plină de surprize. Așa că, ceea ce este să se întâmple, se va întâmpla.  La naiba cu binele românilor, cu stabilitatea politică, cu milogeli de moratorii deșarte și imposibile. Vin PNRR-ul și comoara lui Ali Baba strălucește în ochii lacomi ai politicienilor. Comisioanele sunt visul oricărui diriguitor, de sus sau de jos. Împărțeala dintre ei  se va lăsa cu sânge pe pereți.  Divorțul se va produce, înainte sau imediat, după rotire și din păcate formula  magică „Sesam deschide-te” este doar pentru unul dintre cele două partide. 

Rămâne de văzut doar cine și mai ales când va intenta divorțul.