A venit vremea Postului celui Mare și odată cu ea, prima săptămână a acestei perioade care se întinde până la Paște. Este unul dintre cele mai semnificative momente ale moștenirii populare și probabil cel mai frumos, cel mai profund și mai plin de înțelepciune. I se spune „Săptămâna cailor lui Sân’ Toader”.
Fiecare zonă etnografică își marchează, este adevărat că tot mai rar, această sărbătoare, dând semnificații diferite dar toate având ca punct comun caii. În majoritatea regiunilor caii, care îl însoțeau peste tot pe Sân’ Toader, păzeau soarele, pe care îl împiedicau să fugă către miazănoapte, lăsând astfel oamenii în negură veșnică. Dincolo de paza strașnică a soarelui, caii lui Sân’ Toader marchează schimbarea, poate cea mai frumoasă și mai plină de semnificații din toată galeria etnografică românească. Galopul lor anunță terminarea iernii și renunțarea la lâncezirea din timpul ei. Abuzurile alimentare, ale sărbătorilor de iarnă, lenevirea de la gura sobei, pauza prea mare de la muncile zilnice ale anului, împiedicate de omăt, sunt alungate și înlocuite de viața care se trezește odată cu venirea primăverii. Iar peste toate astea, nechezatul hergheliei lui Sân Toader poruncește schimbarea firii fiecăruia, a naturii și a omului. Toleranța, sprijinul, iertarea, bunătatea, prietenia și iubirea înlocuiesc izolarea și răceala prilejuite de iarnă, aducând oamenii laolaltă, în bunăvoință.
Ion Ghinoiu, reputat etnolog român, spune că „în credinţa populară, caii lui Sân’ Toader sunt fiinţe mitice, cu aspect de flăcăi, cu coada ascunsă în iţari şi cu copitele ascunse în cizme, care readuc ordinea la începutul postului sau niște semizei care puneau capăt șezătorilor și petrecerilor din timpul iernii”.
Bărbații trebuie să curețe caii, să-i transforme, să-i hrănească bine și să-i împodobească cu ciucuri roșii, spre a-i feri de deochi. Femeile își încep ziua cu spălatul ritual al părului. Apoi merg la grajd, ating coama calului în credința că vor avea și ele părul mătăsos și lucitor.
Otilia Hedeşan îi consideră pe cai „morți neliniștiți, care au eșuat în viața lor erotică, bântuind dincolo de hotarele vieţii cu moartea și care, la sfârșit de iarnă vin să-și caute iubirile pierdute, rămase în lumea reală, cu intenția de a le lua definitiv cu ei, pentru a-și găsi liniştea din lumea de dincolo”.
Nu de puține ori, Caii lui Sân-Toader sunt asociați cu fatidicul număr 666, ei venind, întruchipați în oameni, în număr de 6, sâmbătă seara la 6 și după 6 zile primesc 6 grămezi de porumb.
Dar poate cea mai frumoasă dintre legendele cu acești cai, ne-o spune Lucia Apolzan, remarcabila figură a etnologiei românești, din epoca postbelică. Ea povestea fabulos despre „feciorii cai” din Poiana Omului, loc magic, din apropierea Sarmizegetusei Regia.
Acolo, demult, tare demult, trăiau niște feciori înalți, bine făcuți „mândreți de bărbați” care se iubeau cu niște fete, din partea locului, deosebit de frumoase. Era armonie, liniște, pace și iubire în Poiana Omului, de unde, departe, în zare, se zăreau trei castele, unul mai mândru decât altul. Cel de la Uroi, cel de la Deva și cel de la Colț, de la poalele muntelui cel mare. Acolo trăiau fetele de urieși, surori gemene care, auzind de minunăția de bărbați din Poiana Omului, au venit acolo și i-au ademenit. Vrăjiți de vorbele mieroase ale fetelor de urieși, chipeșii feciori cai, n-au stat mult pe gânduri și le-au urmat la castelele lor.
Fetele cele frumoase au rămas singure, îndurerate și fără nădejde. I-au blestemat pe iubiții lor, momiți de fetele de urieși, să le caute pe vecie. Apoi și-au luat zborul, jurând să se răzbune pe tot ce le iese în cale. Pe bătrâni îi ologeau, pe fete le stârpeau, la feciori le lua bărbăția iar cailor, întâlniți în goana lor nebună, le împleteau cozile și coamele. De atunci fetele trădate în dragoste bântuie prin pădurile magice care înconjoară Poiana Omului iar localnicii le numesc și astăzi, cu respect și cu teamă, Alea Frumoasele.
Nu după mult timp, între fetele de urieși s-a iscat vrajba și pizma, răutatea și ciuda iar zâna de la Uroi, orbită de gelozie, că omul ei îi făcea ochi dulci celei de la Colț, a aruncat o mistrie către castelul surorii ei. Și atât de tare a azvârlit mistria încât a retezat vârful muntelui cel mare, care, de atunci, poartă numele de Retezat.
Sătui de atâtea necazuri și de atâta răutate, feciorii cai le-au părăsit și s-au întors la Poiana Omului. Dar acolo nu îi mai aștepta nimeni și rătăcind pe plaiurile golașe ale poienii, întrebau, în dreapta și în stânga, dacă cineva le-a văzut pe fetele lor, pe fetele alea frumoase. Feciorii cai nu le-au mai găsit dar continuă să vină, să le caute, încrezători, în fiecare an, odată cu ivirea ghioceilor.
Caii lu Sân Toader revin în fiecare primăvară și alungă frigul și împietrirea iernii, alungă tristeți și aduc pace, alungă răutate și aduc bunătate, alungă deznădejdea și aduc speranța.
Morala:
De săptămâna Cailor lui Sân’ Toader, schimbați-vă firea și obiceiurile, primeniți-vă hainele și sufletul și nu uitați să fiți buni.
