Este greu de crezut că, în lunga și scurta sa carieră de matematician, actualul președinte al României, ales în mod democratic, a fost vreodată scos la tablă pentru a rezolva o ecuație mai complicată decât cea a zilelor pe care ne chinuim să le trăim.
Nicușor Dan este acum la tablă. Are creta în mână. În fața sa se află o comisie formată dintr-un popor întreg. Elevul Dan se teme să pună semnul egal — poate cel mai firesc semn posibil — în această ecuație. Comisia așteaptă rezultatul. Numai că el nu știe ce să facă. Nu știe cum să scoată radicalul corect. Nu știe să înmulțească, iar cel mai grav este că nu știe să împartă.
Și chiar așa: cum să împarți și, mai ales, cui?
Dacă îl alege pe Grindeanu, rezultatul dă cu virgulă și își ridică în cap vechii ortaci ONG-iști. Dacă îl alege pe Bolojan, ecuația vine cu prea multe necunoscute. Dacă îl alege pe Simion, operația e cu minus și Europa îi pune nota patru, lăsându-l corigent. Dacă vine cu un tehnocrat, înseamnă că a tras un bilețel al naibii de complicat. Dacă vine cu Kelemen, ecuația devine și mai greu de rezolvat. Iar dacă se uită spre cei de sub pragul de 5%, fie că vorbim despre Șoșoacă, Gavrilă sau vreun personaj din menajeria neafiliată, dusă cu grădinița în vizită la Cotroceni, atunci blocajul devine total.
Și dacă îl pune Sfântul să încerce vreo fostă colegă useristă, ecuația se complică atât de tare încât va fi obligat să-și scrie singur, cu creta, pe frunte, cuvântul fatidic: suspendare.
Pentru doctorul de la Sorbona, ecuația devine indecidabilă — acea problemă de decizie pentru care este demonstrat matematic că nu poate exista un algoritm capabil să ofere un răspuns clar, „da” sau „nu”, într-un timp finit.
În consecință, matematicianul Dan rămâne cu creta într-o mână, iar cu cealaltă se sprijină de tablă ca să nu cadă, exact cum se sprijină de pupitru la conferințele de presă.
Nicușor Dan nu este Iohannis. Predecesorul său era profesor, iar ceea ce spunea el devenea literă de lege. La el nu contau nici creta, nici paltonul. Nu conta nici dacă lua nota patru și nici dacă își folosea tradiționalul mesaj, când limbut, când absurd de scurt și inconsistent. Conta doar imaginea lui — omul venit de pe Cibin ca o speranță.
Și președintele Dan s-a instalat la Cotroceni tot ca o speranță. Numai că, asemenea unei lumânări, pâlpâie din ce în ce mai des, până când riscă să se stingă definitiv într-o grămadă inertă de ceară.
Președintele este acum în postura elevului obligat să dea răspunsul.
Dacă nu-l dă, rămâne corigent. Și așa va rămâne.
Repetent nu poate fi. Un nou mandat, în care să fie mai sârguincios și mai aproape de așteptările unei majorități, pare pentru Nicușor Dan un pod mult prea îndepărtat.
Numai că, pentru întreg poporul român, acest pod al speranței pare și mai departe.
Tot mai dezbinat, tot mai infestat de ipocrizia politicienilor, de hienele care mint, fură și batjocoresc, poporul român pare să îngenuncheze.
Numai că lumea politică ar trebui să înțeleagă un lucru: ridicarea din genunchi poate deveni fatală pentru o orânduire strâmbă care, astăzi, doar mimează conducerea unei țări întregi.
