– Tu, Viorico, ce-i cu Pătru?, că am auzit că l-or dus cu salvarea?!
– Da, tu, l-o dus direct la Timișoara că nu-i bine.
– Pă’, vorbit-ai cu Dodo?
– Vorbit dară, da’ numa Dumniezo știe ce va fi…
– Tu, Dodo ăsta-i pretin cu Dumniezo și o să fie bine!…
Dodo. Un nume pomenit zilnic în toată Orăștioara de Sus.
Dodo, un om de care se leagă orice suferință de pe tărâmul de la poalele Godeanului.
Dodo, un suflet cu rădăcini uriașe, înfipte în locurile unde, odată, pășea Decebal.
Rar poți vedea un om de o simplitate și de o naturalețe ca Dorel Săndesc, un munte de profesionalism medical desăvârșit, cu o reputație care străbate lumea de la un capăt la altul. Dacă îl întâlnești pe stradă, fără să știi cine este, te cucerește cu zâmbetul lui sincer și natural, pe care îl poartă cu el tot timpul, și cu mâna scuturată sănătos într-un salut curat, asemenea unui răsărit de soare.
Mulți spun că Dorel Săndesc „a plecat” din Orăștioara de Sus. Nimic mai fals. El nu a plecat niciodată de acolo. Acolo sunt rădăcinile sale, acolo este viața sa, prietenii, rudele, vecinii și fabulosul respect față de părinții săi cei care odihnesc în pământul Orăștioarei și pe care îi divinizează asemenea unor icoane. Și nici dacă ar vrea, nu ar putea pleca din Orăștioara. Nu-l lasă brâul costumului de călușar pe care nu-l dă jos niciodată și care-l leagă de ograda părintească pe vecie. Nu-l lasă nici vârsta pe care o sfidează de câte ori se alătură ficiorilor din cetele de călușari cu care joacă la fel de vârtos, de se crapă podelele. Și nu-l lasă nici minunăția aia de colindă, unică în toată lumea: „Pi su’ dumbra merilor”, care sună copleșitor, ca dangătul unui clopot care face să vibreze geamurile bisericii în ziua de Crăciun.
Adevărat că pleacă uneori. Își ia bota de călușar și pleacă să dea piept cu moartea. Moartea se teme de bota lui și de multe ori coasa morţii este inutilă, neputincioasă… și atunci se retrage bosumflată lingându-și rănile… și iară vine… și iară apare Dodo…
Dodo cel cu bota și cu știința lui de a învinge mereu.
Acolo, în spital, îl găsesc cei suferinzi din Orăștioara și alte mii de oameni care caută zâmbet, speranță și vindecare. Și mai pleacă, uneori amărât, să o întâlnească pe „România, cea ameţită, abandonată şi murdară, fără dinţi, bând în caverna fosforescentă a barului de zi”. O duce acasă, o spală, o îngrijește și o primenește așa cum merită o țară frumoasă ca a noastră și iese cu ea la braț, să se fălească în lume cu o astfel de iubită.
Mereu vrea să schimbe lucrurile, evident cele care merg prost. Nu a obosit deloc să lupte cu un sistem medical bolnav, cu nesfârșita inerție iar ideile, dăruirea și priceperea lui fac lucrurile să se miște. Puțin câte puțin, dar Dodo are răbdare. Doctorul Dorel Săndesc merge mai departe.
La coadă, la pită caldă, la Mitică…
– No, Viorică, ce-i mai cu Pătru?
– Îi dus cu tractoru după baloți pă câmp. Îi bine, acu.
– Ț-am zâs că Dodo-i pretin cu Dumniezo! Da, tu, ai auzit că l-o făcut manajer?!
– Ce l-o făcu’?
– Manager, tu, director la tăt spitalu’ ăla de la Timișoara.
– No, că bine-or făcut!
