Am văzut filmul de două ori. O dată acasă și o dată la cinematograf. Prima dată am fost îndemnat de polemica tot mai acerbă, pe care o simțeam în jur, legată de film. Auzeam că se râde copios și am încercat marea cu degetul. Acasă, nu am râs deloc. La cinematograf m-am dus să văd cine râde și, mai ales, când.
La cinematograf râdea aproape toată lumea, iar comentariile, hohotite în gura mare, străpungeau întunericul sălii, asemenea unor cornete de hârtie slobozite dintr-un „tuberman”. Nefiind absolvent al școlii de dans și maniere elegante, sudui, înjur, niciodată fără rost, uneori mai încet, uneori mai tare, mai ferit sau mai în public și de multe ori de unul singur, cu voce tare. Deci nu am prejudecăți! „Știu, puritatea nu rodește, fecioarele nu nasc copii, e marea lege-a maculării, tributul pentru a trăi” sună versuri ale Anei Blandiana. Da, suntem maculați cu toții iar de la o spovedanie la alta, păcătuim prin faptă dar și prin vorbă.
Se râdea în special când organele personajelor sau ale mamelor, invadau obsedant și de foarte multe ori nefiresc dialogurile. Se râdea când trivialitatea, până mai ieri tabu, inunda sistemul surround al cinematografului. Bine, dar de ce râdem când auzim un limbaj „buruienos” rostit în sala de cinema? Americanul nu râde la „fuck you” și nici francezul nu râde la „merde”, în întunericul sălii de cinema. Nici măcar italianul nu râde la „mamma putana”. Este ceva ce face parte din cotidian și folosit de mult timp. La noi se râde iar asta este foamea de a consuma ceva ce înainte era interzis. Foamea de trivial public e mare la români, atât să fie folosit cât și auzit.
Dar nu asta este problema cea mai mare a acestei creații care nu este nicidecum un film, ci un stand up comedy, transpus cinematografic, un circ pentru a face lumea să râdă. Dacă această poveste ar fi fost pe o scenă, probabil ar fi fost una perfectă. Mărturisesc faptul că nu am văzut niciodată un astfel de show, de la cap la coadă. Când m-am silit să urmăresc unul, l-am găsit pe Mihai Bobonete, un actor, în opinia personală mediocru dar cu priză la public, folosind aceeași rețetă a limbajului, cu perdeaua trasă la perete. Și mi-a ajuns. Problema este tocmai această transpunere, plină de expresii colorate și populare, dar aproape în totalitate lipsită de limbaj cinematografic. Limbajul cinematografic este altceva decât cel vorbit. Este cel care dă sens imaginii, este cel pe care s-a sprijinit cinematografia, de la începuturi până în prezent. De la frații Lumiere încoace, acest limbaj s-a dezvoltat continuu. Chaplin, Tarkovsky, Spilberg și mulți alții de dincolo de granițe, Pița, Daneliuc, Pintilie, Mungiu de la noi, au sacrificat circul folosind limbajul cinematografic. Și pentru că tot am pomenit de Mungiu, e adevărat, al său „4,3,2,1” pune pe masă limbajul colorat al românului, dar dublat de un limbaj cinematografic impecabil. De aici și valoarea excepțională a acestui memorabil film. Ori aici, în „Team building” se înjură, doar de dragul de a înjura și de a face spectatorul să râdă, același spectator a cărui măsură se cântărește, la finalul filmului prin kilogramele de gunoaie răvășite printre scaune.
Academicianul Răsvan Theodorescu spunea, la începutul secolului, că manelele și telenovelele sunt parte integrantă a programului de imbecilizare a românilor. Cam dur spus, dar adevărat. Timpul i-a dat dreptate. Omul preferă să consume simplu, deloc complicat. De ce să te străduiești să înțelegi Enescu dacă ai atât de la îndemână Țanca Uraganu. Da, acestea sunt extreme ale unei culturi mereu în transformare, ale unei bătălii în care simplul bate complicatul. Când nu poți folosi un limbaj nou, diferit de al clasicilor, când ți se pare prea greu să creezi ceva inedit, constructiv, atunci înșiri pe sfoară Mu-Pu-Pi-Co și ai tras lozul câștigător care umple sălile de cinema și sparge barierele de până acum ale încasărilor. Ai dat cui trebuie pâine și circ,( scuze, pop corn și trivialitate) ai devenit celebru peste noapte.
Nu este rău să spargi bariere și să vii cu ceva nou. Este chiar un act de curaj. În fond ce-i aia Eisensten și ce-i ăla Crucișătorul Potemkin? E prea greu de pronunțat. Fuck arta cinematografică „hai să ne râdem”.
Un lucru este clar. Filmul nu face educație, ci educația cinematografică face filmul bun, ori asta nu se prea vede în această „manea cinematografică” parcă menită să împartă România în două. Că acum lumea vorbește mai mult despre „Team building” mai mult decât despre covid sau despre războiul din Ucraina, nu poate decât să bucure. La fel cum umplerea sălii de Cinema este un lucru notabil.
„Mergem la film” sună atât de frumos, de parcă ne era dor de săli pline ca la Cei 7 magnifici sau Winethou, dar cu ce preț ? Mari filme ale istoriei cinematografice nu au acces în modernele săli de cinema pentru că proiecțiile vor avea săli goale și nu-i așa, măsura unui film este dată doar de zerourile din coada unei banale cifre…
