Roșia Montană este din nou cap de afiș în presa românească și cea internațională. Mai sunt puține zile până se va hotărî dacă România este bună de plată sau nu. Istoria acestei aventuri este lungă, încâlcită și nu poate fi rezumată ușor.

Există, însă, trei componente ale acestei afaceri. Corupția, incompetența și heirupismul. Rând pe rând, ele s-au confruntat în istoria de aproape un sfert de secol a acestei afaceri, producând haosul care acum se materializează într-o Românie bună de plată a două miliarde de dolari.

Corupția a fost vizibilă de la începutul afacerii și se derula sub ochii autorităților care fie nu înțelegeau ce se întâmplă, fie chiar făceau parte din sistemul corupt  Politicieni, de diferite ranguri, jurnaliști, oameni de afaceri, arheologi sau arhitecți au fost cooptați într-o horă din care ieșeau bani, bunuri sau avantaje de altă natură. Mai transparenți sau mai ascunși, banii circulau cu plecare din statul major al companiei, fără ca cineva să se sesizeze de ilegalitățile care se petreceau acolo, în satul pierdut printre munți. Avize, autorizații, descărcări arheologice, aprobări de tot felul, ieșeau pe bandă rulantă mirosind a corupție. E drept că mulți dintre cei atrași în această horă s-au retras când au dat nas în nas cu această corupție sau au continuat să-și facă meseria eliberați de povara șpăgii. Dar majoritatea au rămas, cu degetele înfipte în borcanul cu miere care era destulă pentru toți și de cea mai bună calitate. Acum, gurile rele spun că, de dosarul judecat. stau ștate de plată pe care, nume sonore, au cam semnat când au ridicat peșcheșul. Și bine nu le va fi.

Incompetența este a autorităților, a celor locale și cele centrale. Niciunele nu au reușit, să găsească soluțiile cele mai potrivite pentru a împăca și capra și varza. Perspectiva unei exploatări care ar fi adus locuri de muncă și prosperitate, nu numai în Roșia, s-a ciocnit cu perspectiva distrugerii unor componente de mediu și a unor vestigii istorice. Aici trebuia să intervină mintea limpede a celor care aveau datoria să găsească cele mai bune soluții. Dar, cum ducem lipsă de minți limpezi, totul s-a făcut pe genunchi și după ureche. Graba cu care a fost întocmit dosarul pentru includerea locului în Patrimoniul Mondial UNESCO și depunerea lui înainte ca procesul, aflat în derulare, să se termine este o dovadă clară de incompetență. Heirupismul este al ONG-iștilor, a celor care fluturând drapele inscripționate cu „Nu ne vindem țara” au fost mânați în luptă de  interesele altora. Toate manifestațiile și acțiunile, concertele, chetele, protestele, uneori violente, aveau în spate dibaci păpușari care dirijau ce trebuia dirijat. Mulți tineri au căzut în plasa întinsă de aceștia, fără să mai gândească la un dialog în care să caute împreună soluții. FânFest-urile miroseau de la o poștă, nu numai la fel ca pe străzile din Amsterdam, ci și a manipulare a unor tineri care nu doreau altceva decât să gândească și să se exprime liber. Emanații lideri ai acestor proteste au fost recompensați de angajator, devenind politicieni vestiți care au transformat parlamentul în dormitor, ceea ce tot corupție s-ar putea numi.

Ar fi de dorit ca verdictul Tribunalului de Arbitraj să nu producă implozie în România, așa cum ar fi nedrept ca Guvernul Ciolacu să scoată castanele din foc, castane aruncate de Ciorbea, Vasile, Năstase, Ponta sau Cioloș. Două miliarde de dolari este o povară prea mare, dar, din păcate, corupția, incompetența și heirupismul laolaltă, nu sunt altceva decât o sumă din care rezultă o Românie eșuată pe o plajă a pierzaniei, amenajată de înaintașii de ieri și întreținută de cei care conduc astăzi.              

Am intrat, de câteva zile, urmărind zodiacul chinezesc în anul dragonului de lemn. După cel românesc, am intrat în anul limbii de lemn. Acest an „superelectoral” este anul în care vom auzi tot felul de lozinci rostite într-un limbaj de lemn, implantat în cultura politică românească, de mai bine de 30 de ani. A rămas neschimbat de la Iliescu și Roman, de la Berceanu, Stoica, Flutur sau Ciorbea.

Cum era de așteptat, anul electoral, cel mai fierbinte din istorie, trebuia să debuteze într-un fel și în Hunedoara. Trebuia să existe acea scânteie care să aprindă fitilul bombei. Și iată că scânteia a scăpărat și bomba a explodat. Timpul tatonării, al calmului și al rațiunii a expirat și a început marea păruială. Respectând proverbul „Un nebun aruncă o piatră în baltă și zece sănătoși sar să o scoată”, PSD și PNL se încaieră pe tema pseudo- scandalului de la spitalul din Deva, de care a auzit toată lumea. Iau atitudine, fiecare în felul său, dar păstrînd, în ambele tabere, aceeași limbă de lemn cu care suntem obișnuiți. În timpul ăsta, AUR și-a cumpărat pop corn și bilete în rândul întâi de unde privește satisfăcut valurile pe care le-a produs pe spinarea unei suferinde și a unui medic, amândoi victime ale unui scenariu prost și grotesc. Lupta a început violent. „A șaptea zi de la Scriptură” Prefectura dispune un control la spital. Casa de Asigurări de Sănătate aplică o amendă spitalului. Prefectul condamnă ferm și nu permite încălcarea legilor, pune întrebări și nu este dispus să negocieze valori morale sau legi în vigoare și dă-i cu clasa muncitoare : „Nu putem să tratăm cu superficialitate anumite situații și cu atât mai mult cele care țin de sănătatea oamenilor. Este datoria și, totodată, obligația instituțiilor publice să identifice fiecare aspect al problemelor, să stabilească care este starea de fapt reală și să aplice sancțiuni clare în cazul în care lucrurile nu corespund, fără să încerce să ascundă sau să cosmetizeze vreunul dintre elementele problemei în ansamblul ei” spune prefectul. Consiliul Județean sare ca ars. Portavocea, în persoana administratorului public al județului, persoană umblată politic prin mai multe partide, ia foc și ripostează dur. Care morgă ? S-a stabilit, cu documente clare, că episodul respectiv este doar o fabulație. Nimic nu poate dovedi că spusele pacientei sunt reale. Nici faptic, nici scriptic. Ba mai mult, cutezător din fire, administratorul public neglijează prevederile „legii 487 din iulie 2002, sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice”. Nefiind medic sau judecător, el se întreabă, încălcând legea, dacă „nu cumva se impune o expertiză psihologică și psihiatrică a persoanei în cauză, referitoare la o parte din afirmații”.
Și meciul continuă. Până acum nimeni nu a punctat. Scorul este nimica la nimica, dar la mijlocul ringului stau cele două victime, pacienta și medicul. Bărbătește ar fi ca cei doi să părăsească ringul, să-și rezolve problemele pe orice cale aleasă.Între corzi ar trebui să rămână PSD și PNL care să lupte până la ultima picătură de sânge, aplaudate sau huiduite, după caz, de către strategii de la AUR, vrednici învățăcei și urmași ai comportamentului politic românesc din ultimii 30 de ani. Ei vor fi adevărații câștigători, dacă, înainte de gongul final, cei doi competitori nu se vor dezmetici și nu vor privi la fel de bărbătește pericolul care îi pândește din tribunele înțesate de ultrași și de drapele în galben-negru pe care flutură liberi lupii dacici.
În marea păruială care tocmai a început vom auzi de toate, amanți și amante, despre tractoriști și gospodine, despre interlopi și extremiști, rugbiști și semidocți, șpăgari și chiulangii, sinecuri și incompetenți, grași și slabi, frumoși și urâți, uteciști bătrâni și piloși nevrednici, de parcă de asta avem nevoie.
Românul s-a săturat de expiratele jigniri și discursuri fără sens. El vrea adevăruri și promisiuni realiste de care, după cum a început campania, va fi cam văduvit. Plictisit de atâtea clișee va întoarce spatele la vot iar rezultatul va fi cel pe care nu-l dorește nimeni.

Un nou episod din seria „Vin alegerile, ne arătăm mușchii” a început în orașul de la poalele cetății. Despre cetatea Devei  este vorba și despre tot felul de „părerologi” mai mult sau mai puțin angajați în bătălia pentru fotoliul de primar, care cred că datul gratuit, la picioare, ajută.

La fel ca și isterizantul termen de „defrișare”, folosit în mod defectuos de unii așa-ziși ecologiști doar pentru că dă bine,  acum avem de a face cu termenul de „restaurare”. Toată lumea, inclusiv ziariști de profesie sau amatori, folosește acest termen însoțit de aceleași isterizante cuvinte, terifiant, monstruos, inacceptabil. „Restaurare!”  Chiar dacă acest termen a fost folosit la întocmirea proiectului, restaurarea a încetat odată cu primele lucrări care s-au efectuat. Această transformare, dacă este scoasă din contextul istoric, nu arată rău dar cu toate compromisurile, nu poate fi numită „restaurare”. Amenajare turistică, punere în valoare, construire de infrastructură pentru activități culturale sau turistice, oricare termen se poate potrivi, dar termenul de restaurare, nu. 

Toată lumea arată cu degetul către actualul primar al Devei, Nicolae Oancea. Au apărut primele imagini cu lucrările din incinta unu și repede au sărit băgătorii de seamă să-i arunce în cârcă „restaurarea defectuoasă”. Din păcate, băgătorii de seamă, de astăzi, nu sunt cei de ieri. Care ieri? Acel „ieri” care a început odată cu injectarea tonelor  de ciment în ziduri, ca soluție de consolidare, soluție contestată la momentul respectiv, atât de istorici și arheologi, cât și de societatea civilă. S-a mers mai departe, întorcându-se spatele oricărei păreri avizate. Și asta nu era pe vremea lui Oancea. Pe vremea aia trona și decidea un primar cu patru roți cuplate, amator de șpăgi și învârteli, iubitor de patrupede și de alcool la volan. Deși pedeapsa pe care a primit-o este încă neispășită, el a devenit între timp, după stagiul la Bârcea, vârful de lance și salvatorul unui partid aflat în derivă. Pe vremea lui s-au făcut primele lucrări, toate în ritm de kitsch.                                                                                                                  I-a urmat un alt primar, Petru Mărginean care inaugura alte zone ale vârfului cetății, cârpite după modelul predecesorului, ignorând monumentul, istoria, originalul și normalitatea. Odată cu încheierea cercetării arheologice, obligatorie înaintea începerii lucrărilor, dispar din peisaj istoricii și arheologii, dispare ideea de monument istoric și apar tot mai multe elemente curioase care tocmai desființează termenul de „restaurare”. Și vine Florin Oancea care dă față în față cu răul deja făcut. Incinta 1 aștepta să fie și ea deschisă turiștilor, de prea mult timp. Ce trebuia să facă noul primar, să demoleze „ticăloasa moștenire” să o ia de la capăt sau să ducă la rău sfârșit ce au început predecesorii? A ales varianta a doua și a ieșit ce a ieșit, deloc mai urât decât betoanele lui Muntean sau termopanele lui Mărginean. Soluțiile sale nu au fost decise la un șpriț cu prietenii și sfătuitorii. Ele au fost propuse de specialiști, avizate, în comitete și comisii și ca o ultimă parafă a incapacității unui stat eșuat, a fost avizarea de către Ministerul Culturii, prin aceeași incompetentă, prăfuită și impotentă instituție, numită mult prea pompos Direcție de Cultură, aceeași direcție, cu aceiași slujbași pripășiți și cu aceeași conducere murată în naftalină, ca acum 15 ani, când au început lucrările la cetate. Cu ce a greșit Nicolae Oancea? Cu nimic. Doar că, nu-i așa, intrăm în anul de foc al alegerilor și toate trebuie să se spargă în capul lui.

Acum e gata! Nimic nu se mai poate întoarce la origini. Incompetența a tronat iar istoria a devenit istorie. Un singur lucru mai poate face Nicolae Oancea. Odată cu terminarea lucrărilor, să propună consiliului local înființarea unei administrații a cetății, coerente, independente de alte servicii, o administrație care să asigure pază, să creeze spații expoziționale și evenimente, întreținere, un regulament și un program de vizitare, și un consiliu științific în care să atragă specialiștii care au fost ignorați și izgoniți de predecesori.

Un loc turistic pe o asemenea întindere, construit pe un munte de bani, are nevoie de toate astea pentru a mai păstra măcar o fărâmă din singura cetate necucerită în toată istoria ei. 

Ce știm și vedem acum este că e cutremur. Nu se știe la ce adâncime sau de la ce înălțime s-a produs, dar pe scara Richter este mare, peste 7. Urmările lui nu au fost contabilizate încă. Nici pagubele, nici victimele.

Reîntoarcerea lui Mircia Muntean în PNL a fost epicentrul cutremurului și acum privim cu stupoare cum zeci, dacă nu sute de membrii ai PNL, care în campaniile trecute aveau ca sarcină de partid aruncarea cu fecale în fostul locatar de la Penitenciarul Bârcea, stau acum nedumeriți, de ce ar trebui să facă, temători de a „pupa piața Independenței”.

Brusc, întrebările au inundat, ca un tsunami, viața și așa agitată a unei organizații în derivă. Nimeni nu răspunde la ele. Între fanfaronadele publicitare de pe Facebook, care nu dau răspunsuri, și „gura târgului care știe tot” avem pe tarabe de toate. Între tradiționalul limbaj de lemn, zâmbete inepte, forțate și penibile, fotografii tradiționale și caraghioase, declarații fără subiect și predicat sau răspunsuri cu „nu comentez” speculații de presă ale atotștiutorilor, presupuneri ridicole ale chibiților de la cafeneaua din colț și ale precupețelor de la piață, avem de toate. Dar nu găsim răspunsurile clare, răspicate, normale, pe care o întreagă comunitate le așteaptă. Și întrebările curg și oamenii, alegătorii, cei care și-ar dori să fie conduși cu onestitate, așteaptă răspunsuri.

Cine a avut ideea aducerii lui Mircia Muntean în PNL? (Nu se pune răspunsul, „noi, unitatea de monolit a PNL”) Cineva a avut ideea asta creață sau genială, cum o fi ea, cineva a trebuit să propună primul. A simțit Vetuța Stănescu sabia lui Damocles deasupra capului și a acceptat să fie supusă unor presiuni de mai sus? A fost dânsa conștientă că organizația ei este la apă, măcinată de dezbinare și a căutat un colac de salvare? Cât de greu a fost de convins și mai ales ce a primit, drept recompensă, traseistul politic Mircia Muntean în schimbul semnăturii? Funcții la nivel guvernamental, pentru ginerică și fiica lui, așa cum se zvonește? Cum a fost convins Florin Oancea să înghită un piramidon al naibii de amar, acceptând un armistițiu mai greu decât cel din Gaza, după luptele la baionetă, cu sânge pe pereți, pe care le-a purtat cu faimosul „4×4”? Ce va face principialul onest Traian Berbeceanu, cel care l-a anchetat pe fostul edil și care, la rândul lui a fost crunt lovit de acesta în momentele când era căzut? A avut vreo implicare Lucian Heiuș, abil politician negociator dar fost adversar neîmpăcat a lui Florin Oancea? Unde se află, în această ecuație Tiberiu Balint, fost strateg de marcă al PNL, cel care acum își pune cenușă în cap pentru susținerea deosebit de eficace în înscăunarea actualului primar? Plecarea lui Vasilică Potecă din PNL nu are, oare, ramuri în acest cutremur? Este Mircia Muntean un cal troian pentru întreg județul, gata să bată satele, nedeile, parangheliile și concertele de colinzi ca să racoleze dintre rămășițele efemerei sale treceri prin PSD și alte partide minuscule?  Este Mircia gândit de PNL ca un vârf de lance gata să străpungă eficienta administrație a lui Dan Bobouțanu la Hunedoara?  Ce se va întâmpla cu eternul cățeluș al lui Mircia, nu cel ținut cu grijă în brațe, la accident, ci cu Răzvan Mareș, un alt personaj care a mușcat dosul lui Florin Oancea și care este gata să sfâșie cravata verde de ecologist în schimbul unei promise poziții de top în noua conjunctură? Va reveni în peisaj echipa de interlopi ai lui Mircia Munteanu care în trecutele sale campanii făcea lucrurile murdare? Va fi ea acceptată de integra conducere a PNL Hunedoara? 

Redacția noastră va încerca să caute aceste răspunsuri în cele mai nebănuite unghere, la cele mai neobișnuite și surprinzătoare personaje din politica hunedoreano-deveană, oameni care sunt sau au fost conectați la viața politică. Răspunsurile vor trebui să iasă la iveală, într-un fel sau altul pentru că nu putem asista, tot mai triști, la transformarea electoratului într-un veritabil cetățean turmentat ajuns la eterna întrebare: „Dar eu cu cine votez?”

P.S. PSD și AUR și-au cumpărat pop-corn și fotolii în rândul întâi ca să vadă şi să râdă mai bine. USR, umbrit de scandalul Elenei de la Hațeg, s-a dus mai în spatele sălii, mai la întuneric, fără pop corn, dar atent. Toți așteaptă finalul cu numărătoarea victimelor și a pagubelor.

În 2020, după îndelungate opintiri, ca la o facere complicată, este promulgată o lege (23/2020) privind regimul juridic al Cetăților dacice din Munții Orăștiei. Cunoscută drept legea Sălan, după numele inițiatorului ei, acest demers absolut necesar și presărat doar cu bune intenții, apărea în forma sa finală, mai degrabă sub forma unei apetisante roți de șvaițer, în care găurile sunt mai multe decât brânza.

Greșelile, omisiunile și aberațiile abundau într-o lege care trecuse de câteva comisii ale parlamentului, de plenul acestuia, trecuse chiar și de stiloul celui care tronează în liniște în grădinile Cotroceniului. Era o victorie. Cetățile dacice aveau o lege și politicieni de toate culorile se înghesuiau să-și pună în piept cocarda cu un succes nemeritat. Ar fi putut fi chiar o lovitură de imagine, dacă legea nu ar fi ieșit șchioapă, chioară și ciungă.

Spuneam la vremea respectivă că o atât de necesară lege a cetăților dacice trebuie să pornească de la o expunere de motive și de la o elaborare întocmită pluridisciplinar, cu sprijinul unor persoane direct implicate în gestionarea unui areal, ce-i drept spinos din cale-afară. Era nevoie de silvicultori ai locului, de proprietari de composesorate, de juriști în cunoștință de cauză, de jandarmerie, de cele patru UAT-uri care au pe raza lor aceste monumente.

Era nevoie de un protocol de colaborare, un limbaj comun și o strategie coerentă cu cei din Consiliul Județean Alba care au pe teritoriul lor cetatea Căpâlna, parte integrantă a monumentului înscris în lista patrimoniului mondial.

Era nevoie de arheologi din ambele județe cunoscători ai locurilor, de juriști dedicați, alții decât cei ce privesc ceasul când ajunge la 16. Era nevoie de părerea unor ONG-uri care își ofereau serviciile pentru găsirea unor soluții care să dea putere și legalitate deplină acestei legi.

Era nevoie de colaborarea actualmente defunctei poliții de patrimoniu, pentru că numai cine nu vrea nu-și aduce aminte că nu monumentele au fost motivul principal pentru care s-a trecut la protecția cetăților, ci devastatorul fenomen al braconajului arheologic din anii 2000, fenomen care se întindea pe o suprafață mult mai mare decât zonele protejate la un loc.

Era nevoie, în fine, de o echipă pluridisciplinară care să disece fiecare cuvânt, fiecare paragraf al unei legi care era necesară ca apa în deșert. Nu a fost să fie așa.

Legea s-a născut pe genunchi, în pripă, nesprijinită în realitatea de acolo de sus din munte, împopoțonată de ineptele idei ale unor vasilești cocoțați vremelnic pe niște fotolii prea mari pentru micimea gândirii și inteligenței lor.

Rezultatul a fost unul scontat. Legea nu se putea aplica în felul acesta. Monumentul UNESCO era sfârtecat odată cu izolarea cetății Căpâlna din județul Alba. Așezarea de la Fețele Albe, parte integrantă a dosarului de clasare UNESCO, era abandonată elucubraționiștilor care au și incendiat-o. Problema pazei efective a monumentelor și a arealului, ambalată într-o penibilă ambiguitate, era foarte departe de a fi în corelare cu legislația în vigoare.  Composesoratele pe raza cărora se află monumente au fost ignorate. Relația cu pădurea aflată în proprietatea Romsilva, redată în „Legea Sălan”, era una mai apropiată de cascadorii râsului decât de normalitate și legalitate.

Legea s-a dovedit a fi proastă, neaplicabilă și generatoare de conflicte. Trebuia băgat bisturiul în ea și cu mistria plină de panică trebuiau astupate fisurile, pentru că, încă un pic și sună Moș Crăciun din clopoțel, anunțând intrarea în anul de foc electoral. Și Noul An nu poate să-i găsească pe unii în flagrantă poziție de ofsaid. Deci o nouă lege trebuia făcută. Repede, că se trage cortina și rămân unii în culise.

Noua lege, la care i se spune „pentru modificarea și completarea Legii nr. 23/2020” este la fel, după chipul și asemănarea celei dintâi. Aici însă, săritura peste cal este una nouă și mai mare decât precedentele.

Legea, repet, trecută prin ciurul multor comitete și comisii, în final prin plenul camerelor, prevede amendarea Codului Silvic. Legea prevede scoaterea din fondul forestier a peste 300 de hectare de pădure aferente zonelor de protecție ale monumentelor. Să fi pus cineva ochii pe codrii dacilor în scopuri mai puțin curate? Sincer, îmi vine greu să cred. Nici chiar așa! La votarea legii în Parlament, silvicultori de frunte ai țării râdeau de enormitatea așternută și parafată prin votul aleșilor. Și atât de tare au râs, încât au zăngănit geamurile Cotroceniului și l-au trezit pe șeful de acolo. Și din cauza somnului tulburat, promulgarea nu s-a mai prelins din stiloul prezidențial. Motivele sunt de ordin constituțional și din cauza unor deficiențe de exprimare. Cam dur, nu? Pentru ditamai aleși e cam ”rușinică” pentru că au transpirat mult și degeaba la facerea ei. Șeful cel mare i-a trimis la plimbare cu porunca „La loc comanda!”

La Sarmizegetusa se muncește, cu oameni pricepuți și harnici, unii chiar devotați. Sarmizegetusa nu va mai fi niciodată ca înainte, pradă deznădejdii. Rezultatele se văd, Sarmizegetusa și surorile ei sunt frumoase, dar lucrurile nu sunt clare. Un asemenea monument nu merită o cârpeală din mers, o cârpeală cazonă, făcută pe genunchii unora care se cred atotștiutori.