Un nou episod din seria „Vin alegerile, ne arătăm mușchii” a început în orașul de la poalele cetății. Despre cetatea Devei  este vorba și despre tot felul de „părerologi” mai mult sau mai puțin angajați în bătălia pentru fotoliul de primar, care cred că datul gratuit, la picioare, ajută.

La fel ca și isterizantul termen de „defrișare”, folosit în mod defectuos de unii așa-ziși ecologiști doar pentru că dă bine,  acum avem de a face cu termenul de „restaurare”. Toată lumea, inclusiv ziariști de profesie sau amatori, folosește acest termen însoțit de aceleași isterizante cuvinte, terifiant, monstruos, inacceptabil. „Restaurare!”  Chiar dacă acest termen a fost folosit la întocmirea proiectului, restaurarea a încetat odată cu primele lucrări care s-au efectuat. Această transformare, dacă este scoasă din contextul istoric, nu arată rău dar cu toate compromisurile, nu poate fi numită „restaurare”. Amenajare turistică, punere în valoare, construire de infrastructură pentru activități culturale sau turistice, oricare termen se poate potrivi, dar termenul de restaurare, nu. 

Toată lumea arată cu degetul către actualul primar al Devei, Nicolae Oancea. Au apărut primele imagini cu lucrările din incinta unu și repede au sărit băgătorii de seamă să-i arunce în cârcă „restaurarea defectuoasă”. Din păcate, băgătorii de seamă, de astăzi, nu sunt cei de ieri. Care ieri? Acel „ieri” care a început odată cu injectarea tonelor  de ciment în ziduri, ca soluție de consolidare, soluție contestată la momentul respectiv, atât de istorici și arheologi, cât și de societatea civilă. S-a mers mai departe, întorcându-se spatele oricărei păreri avizate. Și asta nu era pe vremea lui Oancea. Pe vremea aia trona și decidea un primar cu patru roți cuplate, amator de șpăgi și învârteli, iubitor de patrupede și de alcool la volan. Deși pedeapsa pe care a primit-o este încă neispășită, el a devenit între timp, după stagiul la Bârcea, vârful de lance și salvatorul unui partid aflat în derivă. Pe vremea lui s-au făcut primele lucrări, toate în ritm de kitsch.                                                                                                                  I-a urmat un alt primar, Petru Mărginean care inaugura alte zone ale vârfului cetății, cârpite după modelul predecesorului, ignorând monumentul, istoria, originalul și normalitatea. Odată cu încheierea cercetării arheologice, obligatorie înaintea începerii lucrărilor, dispar din peisaj istoricii și arheologii, dispare ideea de monument istoric și apar tot mai multe elemente curioase care tocmai desființează termenul de „restaurare”. Și vine Florin Oancea care dă față în față cu răul deja făcut. Incinta 1 aștepta să fie și ea deschisă turiștilor, de prea mult timp. Ce trebuia să facă noul primar, să demoleze „ticăloasa moștenire” să o ia de la capăt sau să ducă la rău sfârșit ce au început predecesorii? A ales varianta a doua și a ieșit ce a ieșit, deloc mai urât decât betoanele lui Muntean sau termopanele lui Mărginean. Soluțiile sale nu au fost decise la un șpriț cu prietenii și sfătuitorii. Ele au fost propuse de specialiști, avizate, în comitete și comisii și ca o ultimă parafă a incapacității unui stat eșuat, a fost avizarea de către Ministerul Culturii, prin aceeași incompetentă, prăfuită și impotentă instituție, numită mult prea pompos Direcție de Cultură, aceeași direcție, cu aceiași slujbași pripășiți și cu aceeași conducere murată în naftalină, ca acum 15 ani, când au început lucrările la cetate. Cu ce a greșit Nicolae Oancea? Cu nimic. Doar că, nu-i așa, intrăm în anul de foc al alegerilor și toate trebuie să se spargă în capul lui.

Acum e gata! Nimic nu se mai poate întoarce la origini. Incompetența a tronat iar istoria a devenit istorie. Un singur lucru mai poate face Nicolae Oancea. Odată cu terminarea lucrărilor, să propună consiliului local înființarea unei administrații a cetății, coerente, independente de alte servicii, o administrație care să asigure pază, să creeze spații expoziționale și evenimente, întreținere, un regulament și un program de vizitare, și un consiliu științific în care să atragă specialiștii care au fost ignorați și izgoniți de predecesori.

Un loc turistic pe o asemenea întindere, construit pe un munte de bani, are nevoie de toate astea pentru a mai păstra măcar o fărâmă din singura cetate necucerită în toată istoria ei. 

Ce știm și vedem acum este că e cutremur. Nu se știe la ce adâncime sau de la ce înălțime s-a produs, dar pe scara Richter este mare, peste 7. Urmările lui nu au fost contabilizate încă. Nici pagubele, nici victimele.

Reîntoarcerea lui Mircia Muntean în PNL a fost epicentrul cutremurului și acum privim cu stupoare cum zeci, dacă nu sute de membrii ai PNL, care în campaniile trecute aveau ca sarcină de partid aruncarea cu fecale în fostul locatar de la Penitenciarul Bârcea, stau acum nedumeriți, de ce ar trebui să facă, temători de a „pupa piața Independenței”.

Brusc, întrebările au inundat, ca un tsunami, viața și așa agitată a unei organizații în derivă. Nimeni nu răspunde la ele. Între fanfaronadele publicitare de pe Facebook, care nu dau răspunsuri, și „gura târgului care știe tot” avem pe tarabe de toate. Între tradiționalul limbaj de lemn, zâmbete inepte, forțate și penibile, fotografii tradiționale și caraghioase, declarații fără subiect și predicat sau răspunsuri cu „nu comentez” speculații de presă ale atotștiutorilor, presupuneri ridicole ale chibiților de la cafeneaua din colț și ale precupețelor de la piață, avem de toate. Dar nu găsim răspunsurile clare, răspicate, normale, pe care o întreagă comunitate le așteaptă. Și întrebările curg și oamenii, alegătorii, cei care și-ar dori să fie conduși cu onestitate, așteaptă răspunsuri.

Cine a avut ideea aducerii lui Mircia Muntean în PNL? (Nu se pune răspunsul, „noi, unitatea de monolit a PNL”) Cineva a avut ideea asta creață sau genială, cum o fi ea, cineva a trebuit să propună primul. A simțit Vetuța Stănescu sabia lui Damocles deasupra capului și a acceptat să fie supusă unor presiuni de mai sus? A fost dânsa conștientă că organizația ei este la apă, măcinată de dezbinare și a căutat un colac de salvare? Cât de greu a fost de convins și mai ales ce a primit, drept recompensă, traseistul politic Mircia Muntean în schimbul semnăturii? Funcții la nivel guvernamental, pentru ginerică și fiica lui, așa cum se zvonește? Cum a fost convins Florin Oancea să înghită un piramidon al naibii de amar, acceptând un armistițiu mai greu decât cel din Gaza, după luptele la baionetă, cu sânge pe pereți, pe care le-a purtat cu faimosul „4×4”? Ce va face principialul onest Traian Berbeceanu, cel care l-a anchetat pe fostul edil și care, la rândul lui a fost crunt lovit de acesta în momentele când era căzut? A avut vreo implicare Lucian Heiuș, abil politician negociator dar fost adversar neîmpăcat a lui Florin Oancea? Unde se află, în această ecuație Tiberiu Balint, fost strateg de marcă al PNL, cel care acum își pune cenușă în cap pentru susținerea deosebit de eficace în înscăunarea actualului primar? Plecarea lui Vasilică Potecă din PNL nu are, oare, ramuri în acest cutremur? Este Mircia Muntean un cal troian pentru întreg județul, gata să bată satele, nedeile, parangheliile și concertele de colinzi ca să racoleze dintre rămășițele efemerei sale treceri prin PSD și alte partide minuscule?  Este Mircia gândit de PNL ca un vârf de lance gata să străpungă eficienta administrație a lui Dan Bobouțanu la Hunedoara?  Ce se va întâmpla cu eternul cățeluș al lui Mircia, nu cel ținut cu grijă în brațe, la accident, ci cu Răzvan Mareș, un alt personaj care a mușcat dosul lui Florin Oancea și care este gata să sfâșie cravata verde de ecologist în schimbul unei promise poziții de top în noua conjunctură? Va reveni în peisaj echipa de interlopi ai lui Mircia Munteanu care în trecutele sale campanii făcea lucrurile murdare? Va fi ea acceptată de integra conducere a PNL Hunedoara? 

Redacția noastră va încerca să caute aceste răspunsuri în cele mai nebănuite unghere, la cele mai neobișnuite și surprinzătoare personaje din politica hunedoreano-deveană, oameni care sunt sau au fost conectați la viața politică. Răspunsurile vor trebui să iasă la iveală, într-un fel sau altul pentru că nu putem asista, tot mai triști, la transformarea electoratului într-un veritabil cetățean turmentat ajuns la eterna întrebare: „Dar eu cu cine votez?”

P.S. PSD și AUR și-au cumpărat pop-corn și fotolii în rândul întâi ca să vadă şi să râdă mai bine. USR, umbrit de scandalul Elenei de la Hațeg, s-a dus mai în spatele sălii, mai la întuneric, fără pop corn, dar atent. Toți așteaptă finalul cu numărătoarea victimelor și a pagubelor.

În 2020, după îndelungate opintiri, ca la o facere complicată, este promulgată o lege (23/2020) privind regimul juridic al Cetăților dacice din Munții Orăștiei. Cunoscută drept legea Sălan, după numele inițiatorului ei, acest demers absolut necesar și presărat doar cu bune intenții, apărea în forma sa finală, mai degrabă sub forma unei apetisante roți de șvaițer, în care găurile sunt mai multe decât brânza.

Greșelile, omisiunile și aberațiile abundau într-o lege care trecuse de câteva comisii ale parlamentului, de plenul acestuia, trecuse chiar și de stiloul celui care tronează în liniște în grădinile Cotroceniului. Era o victorie. Cetățile dacice aveau o lege și politicieni de toate culorile se înghesuiau să-și pună în piept cocarda cu un succes nemeritat. Ar fi putut fi chiar o lovitură de imagine, dacă legea nu ar fi ieșit șchioapă, chioară și ciungă.

Spuneam la vremea respectivă că o atât de necesară lege a cetăților dacice trebuie să pornească de la o expunere de motive și de la o elaborare întocmită pluridisciplinar, cu sprijinul unor persoane direct implicate în gestionarea unui areal, ce-i drept spinos din cale-afară. Era nevoie de silvicultori ai locului, de proprietari de composesorate, de juriști în cunoștință de cauză, de jandarmerie, de cele patru UAT-uri care au pe raza lor aceste monumente.

Era nevoie de un protocol de colaborare, un limbaj comun și o strategie coerentă cu cei din Consiliul Județean Alba care au pe teritoriul lor cetatea Căpâlna, parte integrantă a monumentului înscris în lista patrimoniului mondial.

Era nevoie de arheologi din ambele județe cunoscători ai locurilor, de juriști dedicați, alții decât cei ce privesc ceasul când ajunge la 16. Era nevoie de părerea unor ONG-uri care își ofereau serviciile pentru găsirea unor soluții care să dea putere și legalitate deplină acestei legi.

Era nevoie de colaborarea actualmente defunctei poliții de patrimoniu, pentru că numai cine nu vrea nu-și aduce aminte că nu monumentele au fost motivul principal pentru care s-a trecut la protecția cetăților, ci devastatorul fenomen al braconajului arheologic din anii 2000, fenomen care se întindea pe o suprafață mult mai mare decât zonele protejate la un loc.

Era nevoie, în fine, de o echipă pluridisciplinară care să disece fiecare cuvânt, fiecare paragraf al unei legi care era necesară ca apa în deșert. Nu a fost să fie așa.

Legea s-a născut pe genunchi, în pripă, nesprijinită în realitatea de acolo de sus din munte, împopoțonată de ineptele idei ale unor vasilești cocoțați vremelnic pe niște fotolii prea mari pentru micimea gândirii și inteligenței lor.

Rezultatul a fost unul scontat. Legea nu se putea aplica în felul acesta. Monumentul UNESCO era sfârtecat odată cu izolarea cetății Căpâlna din județul Alba. Așezarea de la Fețele Albe, parte integrantă a dosarului de clasare UNESCO, era abandonată elucubraționiștilor care au și incendiat-o. Problema pazei efective a monumentelor și a arealului, ambalată într-o penibilă ambiguitate, era foarte departe de a fi în corelare cu legislația în vigoare.  Composesoratele pe raza cărora se află monumente au fost ignorate. Relația cu pădurea aflată în proprietatea Romsilva, redată în „Legea Sălan”, era una mai apropiată de cascadorii râsului decât de normalitate și legalitate.

Legea s-a dovedit a fi proastă, neaplicabilă și generatoare de conflicte. Trebuia băgat bisturiul în ea și cu mistria plină de panică trebuiau astupate fisurile, pentru că, încă un pic și sună Moș Crăciun din clopoțel, anunțând intrarea în anul de foc electoral. Și Noul An nu poate să-i găsească pe unii în flagrantă poziție de ofsaid. Deci o nouă lege trebuia făcută. Repede, că se trage cortina și rămân unii în culise.

Noua lege, la care i se spune „pentru modificarea și completarea Legii nr. 23/2020” este la fel, după chipul și asemănarea celei dintâi. Aici însă, săritura peste cal este una nouă și mai mare decât precedentele.

Legea, repet, trecută prin ciurul multor comitete și comisii, în final prin plenul camerelor, prevede amendarea Codului Silvic. Legea prevede scoaterea din fondul forestier a peste 300 de hectare de pădure aferente zonelor de protecție ale monumentelor. Să fi pus cineva ochii pe codrii dacilor în scopuri mai puțin curate? Sincer, îmi vine greu să cred. Nici chiar așa! La votarea legii în Parlament, silvicultori de frunte ai țării râdeau de enormitatea așternută și parafată prin votul aleșilor. Și atât de tare au râs, încât au zăngănit geamurile Cotroceniului și l-au trezit pe șeful de acolo. Și din cauza somnului tulburat, promulgarea nu s-a mai prelins din stiloul prezidențial. Motivele sunt de ordin constituțional și din cauza unor deficiențe de exprimare. Cam dur, nu? Pentru ditamai aleși e cam ”rușinică” pentru că au transpirat mult și degeaba la facerea ei. Șeful cel mare i-a trimis la plimbare cu porunca „La loc comanda!”

La Sarmizegetusa se muncește, cu oameni pricepuți și harnici, unii chiar devotați. Sarmizegetusa nu va mai fi niciodată ca înainte, pradă deznădejdii. Rezultatele se văd, Sarmizegetusa și surorile ei sunt frumoase, dar lucrurile nu sunt clare. Un asemenea monument nu merită o cârpeală din mers, o cârpeală cazonă, făcută pe genunchii unora care se cred atotștiutori.

Ești cea care prima ai certificat autenticitatea brățărilor de aur. Ești cea care în ciuda unei opoziții înverșunate a unor arheologi a spus răspicat că brățările sunt ale dacilor. Ești cea care, prin argumente solide, a convins o somitate a arheologiei românești, regretata Lucia Marinescu de existența în „niște munți de lângă Deva” a unor brățări spiralice de aur.

Ești cea care a deschis drumul spre aurul dacilor, subiect tabu în arheologia autohtonă. Ești cea care nu te-ai temut de amenințările interlopilor, când, în fața judecătorului ai vorbit, deschis, documentat, despre autenticitatea acestor artefacte care zdruncinau istoria și blazarea arheologiei românești. Ea, Barbara, nu s-a lăsat intimidată nici de ironiile, uneori deplasate și duse dincolo de limita bunului simț, ale unor figuri academice și a susținut cu perseverență că reprezentarea zoomorfă a brățărilor este de fapt stilizarea unor dragoni. Înainte de apariția brățărilor dacice, lumea științifică susținea, sus și tare, că dacii nu prelucrau aur și că povestea unor șerpișori de aur, care apar tot mai des în peisajul munților Orăștiei este doar o gogoriță și că așa ceva este exclus să existe. Odată ieșită din năuceala evidenței brățărilor de aur, breasla arheologilor preocupată în a studia ceea ce a negat de decenii, s-a împărțit în două, referitor la animalul enigmatic din capetele brățărilor. Unii ziceau lup, alții ziceau șarpe. Și atunci ea, Barbara elegant, cu argumente și demonstrații, a adus la lumină mitologicul dragon înaripat. Instantaneu, lumea științifică, divizată de lup și de șarpe, s-a unit arătând disprețuitor, cu degetul, către „o neștiutoare și o persoană dornică doar de lumina reflectoarelor”. Ea este cea care, urcând cărările neștiute ale Căprăreții, ca pe o Golgotă a cunoașterii, povestea fabulos despre groapa cu cele zece brățări care nu fuseseră îngropate de frica romanilor, ci ca ofrandă adusă zeilor daci. Ea este cea care a identificat stânca din preajma gropii cu zece brățări, drept un posibil altar, sacru și valoros, al unei istorii nescrise încă. Ea este cea care „a îndrăznit” să stea dreaptă în fața celor care o acuzau de exagerări și de protocronism. Firesc și demn, cu un zâmbet fermecător și senin, ea spunea un adevăr pe care și acum mulți îl disprețuiesc și totodată se tem de el:     

„Aveți peste 6000 de ani de istorie a aurului! Este istoria voastră și numai cine nu vrea nu o privește la adevărată ei valoare. După părerea mea, sunteți singura țară din Europa care are istoria scrisă în propriul ei aur și ar trebui să fiți mândrii de asta. ”

Ea a fost Barbara Deppert Lippiz .

La Deva, într-o vitrină, dintr-o încăpere excepțional organizată de Muzeul Civilizației Dacice și Romane, așteptând privitorii, tronează Matrița de bronz de la Sarmizegetusa Regia, o piesă de o excepțională valoare a cărei poveste întreagă va fi spusă în timp, după multe alte cercetări științifice, o poveste care va confirma că Sarmizegetusa Regia această metropolă antică, blestemat de frumoasă, rămâne mereu surprinzătoare.                    

A trecut un deceniu de când Matrița de bronz de la Sarmizegetusa e ieșit la lumină. Am privit-o de sute de ori, în fotografii sau în vitrina muzeului din Deva. E frumoasă, spectaculoasă, misterioasă, plină de surprize care apar la fiecare dintre întâlnirile noastre.

Dincolo de toate astea, sentimentul care mă domină nu este unul al bucuriei, al împlinirii sau al mândriei. Mă despart, de fiecare dată de prețiosul artefact cu un gust amar. Suferințele care au urmat furtunii dintr-o noapte a Sânzienelor și care au lăsat urme și răni adânci nu s-au stins. Au rămas aici, ca un blestem care refuză să se risipească. Pe zi ce trece, ele sunt tot mai agresive fizic și produc tot mai mult rău, bătătorind drumul către sfârșit. Printre arheologi circulă vorba că Sarmizegetusa este mereu surprinzătoare dar de data asta nu leii și dragonii matriței au fost cei care au surprins. Surprinzător a fost omul, singura ființă de pe pământ care are capacitatea de a se autodistruge, omul care și-a însușit cam tot ce a zburat din cutia Pandorei și care stă la originea acestor suferințe. Și ce este mai trist, este că, pe lângă puzderia de chibiți de pe margine, care au devenit peste noapte (ca tot românul) specialiști în arheologie sau în ale braconajului arheologic, s-au ivit voci și nu puține, din interiorul lumii academice, care nu puteau admite, sub nicio formă, că în inima regatului dac au apărut, așa, din senin, lei, dragoni, elefanți sau hipopotami. Rinocerii, pumele, grifonii reprezentau pentru ei ceva incompatibil cu „sărăcăcioasa” și „primitiva” civilizație a dacilor. Nedumeririle lor și în unele cazuri precara și obtuza lor expertiză  profesională, s-au transformat brusc în ură, în ciudă, invidie și mai mult, în dorința de a face rău iar pasul spre rău a fost surprinzător de ușor de făcut. Și l-au făcut. Au început să scrie. Unii, cu demnitate, au făcut-o public și asumat, chiar dacă părerea lor legată de apariția matriței era presărată de inexactități și logici fanteziste. Alții cu demnitatea rătăcită printre infatuări, frustrări și orgolii deșarte, au scris pe ascuns, pe conturi false, confirmând spusele lui Umberto Eco. „Pe internet idiotul satului devine formator de opinie și judecător de valoare”. Aceștia au stârnind cele mai mari valuri, împărțind chibiții în două, pe un subiect pe cât de necunoscut, pe atât de complicat. Dar ultima categorie de „scriitori” a fost cea care a scris acolo unde credeau ei că trebuie să scrie, alegând cea mai josnică specie literară, delațiunea. Blindați de titluri academice și de poziții profesionale recunoscute, ei erau o sursă credibilă, deloc de neglijat, în fața polițiștilor, a procurorilor și a judecătorilor care și-au făcut datoria, fiecare cum a crezut de cuviință.   Au urmat ani de umilințe, de procese, de percheziții, de oprobiu public, de chinuri și de suferințe greu de descris, ani în care așa-zis ziariști, tocmiți cu ziua, arheologi deveniți doctori la apelul de seară, istorici nebăgați în seamă, profesori, foști polițiști, cu grade grele, au scris acolo unde credeau ei că e bine să scrie. Anii aceia s-au sfârșit odată cu o propoziție de la sfârșitul unui dosar voluminos care spunea că niciuna dintre aceste reclamații nu se confirmă. Anii s-au sfârșit dar rănile nu s-au cicatrizat. Și acum, după atâția ani, de chin și incertitudini, îmi este greu să înțeleg resorturile care au împins așa- zisele somități academice, să inventeze și să răstălmăcească, după bunul plac, fapte care nu aveau nicio legătură cu realitatea și să producă atâta rău. Și nu cred că voi înțelege vreodată.