Ești cea care prima ai certificat autenticitatea brățărilor de aur. Ești cea care în ciuda unei opoziții înverșunate a unor arheologi a spus răspicat că brățările sunt ale dacilor. Ești cea care, prin argumente solide, a convins o somitate a arheologiei românești, regretata Lucia Marinescu de existența în „niște munți de lângă Deva” a unor brățări spiralice de aur.
Ești cea care a deschis drumul spre aurul dacilor, subiect tabu în arheologia autohtonă. Ești cea care nu te-ai temut de amenințările interlopilor, când, în fața judecătorului ai vorbit, deschis, documentat, despre autenticitatea acestor artefacte care zdruncinau istoria și blazarea arheologiei românești. Ea, Barbara, nu s-a lăsat intimidată nici de ironiile, uneori deplasate și duse dincolo de limita bunului simț, ale unor figuri academice și a susținut cu perseverență că reprezentarea zoomorfă a brățărilor este de fapt stilizarea unor dragoni. Înainte de apariția brățărilor dacice, lumea științifică susținea, sus și tare, că dacii nu prelucrau aur și că povestea unor șerpișori de aur, care apar tot mai des în peisajul munților Orăștiei este doar o gogoriță și că așa ceva este exclus să existe. Odată ieșită din năuceala evidenței brățărilor de aur, breasla arheologilor preocupată în a studia ceea ce a negat de decenii, s-a împărțit în două, referitor la animalul enigmatic din capetele brățărilor. Unii ziceau lup, alții ziceau șarpe. Și atunci ea, Barbara elegant, cu argumente și demonstrații, a adus la lumină mitologicul dragon înaripat. Instantaneu, lumea științifică, divizată de lup și de șarpe, s-a unit arătând disprețuitor, cu degetul, către „o neștiutoare și o persoană dornică doar de lumina reflectoarelor”. Ea este cea care, urcând cărările neștiute ale Căprăreții, ca pe o Golgotă a cunoașterii, povestea fabulos despre groapa cu cele zece brățări care nu fuseseră îngropate de frica romanilor, ci ca ofrandă adusă zeilor daci. Ea este cea care a identificat stânca din preajma gropii cu zece brățări, drept un posibil altar, sacru și valoros, al unei istorii nescrise încă. Ea este cea care „a îndrăznit” să stea dreaptă în fața celor care o acuzau de exagerări și de protocronism. Firesc și demn, cu un zâmbet fermecător și senin, ea spunea un adevăr pe care și acum mulți îl disprețuiesc și totodată se tem de el:
„Aveți peste 6000 de ani de istorie a aurului! Este istoria voastră și numai cine nu vrea nu o privește la adevărată ei valoare. După părerea mea, sunteți singura țară din Europa care are istoria scrisă în propriul ei aur și ar trebui să fiți mândrii de asta. ”
Ea a fost Barbara Deppert Lippiz .
