La Deva, într-o vitrină, dintr-o încăpere excepțional organizată de Muzeul Civilizației Dacice și Romane, așteptând privitorii, tronează Matrița de bronz de la Sarmizegetusa Regia, o piesă de o excepțională valoare a cărei poveste întreagă va fi spusă în timp, după multe alte cercetări științifice, o poveste care va confirma că Sarmizegetusa Regia această metropolă antică, blestemat de frumoasă, rămâne mereu surprinzătoare.
A trecut un deceniu de când Matrița de bronz de la Sarmizegetusa e ieșit la lumină. Am privit-o de sute de ori, în fotografii sau în vitrina muzeului din Deva. E frumoasă, spectaculoasă, misterioasă, plină de surprize care apar la fiecare dintre întâlnirile noastre.
Dincolo de toate astea, sentimentul care mă domină nu este unul al bucuriei, al împlinirii sau al mândriei. Mă despart, de fiecare dată de prețiosul artefact cu un gust amar. Suferințele care au urmat furtunii dintr-o noapte a Sânzienelor și care au lăsat urme și răni adânci nu s-au stins. Au rămas aici, ca un blestem care refuză să se risipească. Pe zi ce trece, ele sunt tot mai agresive fizic și produc tot mai mult rău, bătătorind drumul către sfârșit. Printre arheologi circulă vorba că Sarmizegetusa este mereu surprinzătoare dar de data asta nu leii și dragonii matriței au fost cei care au surprins. Surprinzător a fost omul, singura ființă de pe pământ care are capacitatea de a se autodistruge, omul care și-a însușit cam tot ce a zburat din cutia Pandorei și care stă la originea acestor suferințe. Și ce este mai trist, este că, pe lângă puzderia de chibiți de pe margine, care au devenit peste noapte (ca tot românul) specialiști în arheologie sau în ale braconajului arheologic, s-au ivit voci și nu puține, din interiorul lumii academice, care nu puteau admite, sub nicio formă, că în inima regatului dac au apărut, așa, din senin, lei, dragoni, elefanți sau hipopotami. Rinocerii, pumele, grifonii reprezentau pentru ei ceva incompatibil cu „sărăcăcioasa” și „primitiva” civilizație a dacilor. Nedumeririle lor și în unele cazuri precara și obtuza lor expertiză profesională, s-au transformat brusc în ură, în ciudă, invidie și mai mult, în dorința de a face rău iar pasul spre rău a fost surprinzător de ușor de făcut. Și l-au făcut. Au început să scrie. Unii, cu demnitate, au făcut-o public și asumat, chiar dacă părerea lor legată de apariția matriței era presărată de inexactități și logici fanteziste. Alții cu demnitatea rătăcită printre infatuări, frustrări și orgolii deșarte, au scris pe ascuns, pe conturi false, confirmând spusele lui Umberto Eco. „Pe internet idiotul satului devine formator de opinie și judecător de valoare”. Aceștia au stârnind cele mai mari valuri, împărțind chibiții în două, pe un subiect pe cât de necunoscut, pe atât de complicat. Dar ultima categorie de „scriitori” a fost cea care a scris acolo unde credeau ei că trebuie să scrie, alegând cea mai josnică specie literară, delațiunea. Blindați de titluri academice și de poziții profesionale recunoscute, ei erau o sursă credibilă, deloc de neglijat, în fața polițiștilor, a procurorilor și a judecătorilor care și-au făcut datoria, fiecare cum a crezut de cuviință. Au urmat ani de umilințe, de procese, de percheziții, de oprobiu public, de chinuri și de suferințe greu de descris, ani în care așa-zis ziariști, tocmiți cu ziua, arheologi deveniți doctori la apelul de seară, istorici nebăgați în seamă, profesori, foști polițiști, cu grade grele, au scris acolo unde credeau ei că e bine să scrie. Anii aceia s-au sfârșit odată cu o propoziție de la sfârșitul unui dosar voluminos care spunea că niciuna dintre aceste reclamații nu se confirmă. Anii s-au sfârșit dar rănile nu s-au cicatrizat. Și acum, după atâția ani, de chin și incertitudini, îmi este greu să înțeleg resorturile care au împins așa- zisele somități academice, să inventeze și să răstălmăcească, după bunul plac, fapte care nu aveau nicio legătură cu realitatea și să producă atâta rău. Și nu cred că voi înțelege vreodată.
