Pe la jumătatea secolului trecut, câțiva feciori din satul Grădiște au descoperit pe bază de fum că peșterile de sub munții dacilor comunică între ele. Experimentul lor nu a fost niciodată cercetat științific, dar mirajul aurului dacic le-a luat mințile multora. În zilele noastre, mitul tunelurilor dacice a căpătat o amploare de neimaginat.
Interesul public manifestat față de tunelurile dacilor a crescut exponențial cu aducerea lor în actualitate, fie de către fabulaționiștii avizi de senzații tari, organizați în asociații de tip daci liberi, fie de negarea vehementă a lumii științifice care nu s-a încumetat să se aplece asupra acestui subiect bizar.
O a treia categorie este cea a negaționiștilor și a demolatorilor de mituri care trimit acest subiect direct în sfera patologicului. Este greu de stabilit cu exactitate când a început să fie vehiculată existența unor astfel de tuneluri. Literatura orală a fost cea care a dat tonul propagării ideii că Munții Dacilor ar fi brăzdați, în măruntaie, de o rețea de tuneluri. Oamenii locurilor invocă în multe circumstanțe prezența unor de tuneluri, a unor peșteri și chiar a unor lacuri subterane din Munții Șureanu, cum se presupune că este sursa de apă de la „Frasinul cu trei izvoare”, loc încărcat de legende fascinante.
Un munte, o peșteră și o apă sunt elementele care identifică locația unde se retrage cel ce avea să rămână ca divinitate supremă a dacilor, controversatul Zalmoxis, un zeu al pretextului, cum îl numește reputatul cercetător Dan Dana. Cu toate că aceste trei elemente sunt localizate chiar în proximitatea Sarmizegetusei, pe vârful Godeanu, povestea peșterii lui Zalmoxis o găsim și în alte zone ale țării. Peștera Polovragi sau Peștera Ialomicioarei, Peștera Ponorului și multe altele sunt revendicate ca fiind lăcașul marelui zeu.
Alexandru Mitru, făuritorul de mituri din anii 60, povestește în basmul „Viteazul Dapix și fiica lui, Gebila” despre tunelurile și peșterile geților din Dobrogea, în care s-au refugiat copiii, bătrânii și femeile din fața năvălirii romane. Rețeta s-a transmis mai departe și alte legende aduc în discuție refugiile subterane prin care locuitorii Sarmizegetusei Regia, femei bătrâni sau copii, ar fi fost evacuați, fără să fie observați de stricta încercuire romană.
Pe de altă parte, realitatea din munți alimentează și mai mult imaginația oamenilor, mai ales a localnicilor. Referindu-ne doar la zona munților Șureanu, nu putem nega prezența mai multor guri de peșteră, parte dintre ele săpate chiar de mâna omului, sau a unor izvoare misterioase care vin din adâncuri, cu un șuvoi ce lasă în urma lor ecouri și zgomote bizare. Unii, cunoscători ai locului numără nu mai puțin de 40 de astfel de locații.
Până în anii 90 aproape nimeni nu vorbea despre aceste tuneluri, așa cum nu vorbea nici despre daci și nici despre cetățile lor, aflate în uitare și paragină. Pe atunci nu existau daci liberi în viață și nici faimoasele căciuli de tip pilaeus care acum împodobesc capetele patriotarde ale unora care au descoperit Dacia drept buricul universului. Apariția brățărilor de aur și a scandalurilor legate de braconajul arheologic aduc în atenție aceste locuri. Pe lângă hoții de comori, valea Grădiștei începe să se anime cu tot felul de grupuri de tip ”daci liberi” care se pretind atotștiutori în misterele nedezlegate încă ale strămoșilor. Încep congresele de dacologie care la început aveau sprijinul unor istorici și arheologi de valoare. De la an la an, însă, apar tot mai mulți „specialiști” care prezintă lucrări care depășesc chiar și literatura științifico-fantastică, uneori frizând patologicul, iar congresele încep să-și piardă din credibilitate, știință și studiul profesionist, cedând locul elucubrațiilor de tip ”tunelurile dacilor”.
Avalanșa turismului mistico-religios în capitala dacilor a adus cu ea ideile unor așa-ziși lideri spirituali cu veleități de clarvăzători sau de vindecători universali. În bagajul de sucit mințile naivilor și credulilor, aceștia au adus cu sine subiectul fierbinte al tunelurilor din Carpați a căror rețea și-ar avea nodul principal la Sarmizegetusa Regia, pentru unii centrul spiritual al lumii. Ca un bulgăre de zăpadă, mic la început și rostogolit prin mințile naive ale unora, avizi de nou și senzațional de tip Dan Diaconescu, ideea existenței unor tuneluri secrete dintre Bucegi și Munții Șurianul devine subiect fierbinte. Fără dovezi, fără cercetare, fără logică sunt vehiculate tot felul de ipoteze care în mintea naivilor și înfocaților devin adevăruri de valoare, mai ales când sunt rostite de nume sonore precum G. Funar, M. Chelaru sau vestitul D. Roxin. Deși niciunul dintre ei nu a cercetat vreo peșteră sau vreun presupus tunel, realitatea din teren, observată atent, pare să le alimenteze teoriile. Masivele calcaroase din Munții Șureanu ascund peșteri a căror intrări se pot întâlni în multe locuri. Imaginația, curiozitatea și inventivitatea localnicilor nu aveau limite, atunci când venea vorba de dezlegat mistere.
Pe la jumătatea secolului trecut, câțiva feciori din satul Grădiște au vrut să afle dacă peșterile comunică între ele. Niculae Alionescu, localnic din Valea Rea, relatează că, împreună cu prieteni de-ai săi au urcat la gura Peșterii Bodii cu patru cauciucuri de mașină pe care le/au aprins și le/au rostogolit înăuntru, după care au astupat gura peșterii cu niște covoare aduse de acasă. Alți feciori, răspândiți pe vârfurile din jurul locației de unde vizibilitatea este foarte mare, au stat la pândă să vadă pe unde iese fumul cauciucurilor arse.
Așa au fost depistate șuvoaie de fum negru ieșind de pe culmea estică a Platoului Vârtoapelor, din locația cătunului Sub Cununi, din zona Fețelor Albe, de pe doi dintre munceii Godeanului și de pe flancul estic al vârfului Godeanu, cel bănuit a fi Muntele Sfânt al dacilor, vestitul Kogaionon. Verdictul localnicilor a venit, atunci, de la sine: există o rețea de galerii subterane care comunică în diferite direcții cu obiective importante din trecutul antic. Câteva din peșterile mai accesibile aflate în zona Vârtoapelor au fost călcate de exploratori pe care credulitatea și învățăturile acumulate de la acei guru de carton i-au mânat să pătrundă în bezna necunoscută.
În peșteri au descins și vânătorii de aur dacic. Cunoscând legendele cu comori ascunse în peșteri, ”kosonarii” s-au încumetat să pătrundă în interiorul gurilor căscate în stâncile calcaroase. Legenda Saptei și scrisoarea studenților care pretindeau că au descoperit o peșteră plină de aur, cerând recompensă, i-au pus la treabă pe doritorii de îmbogățire rapidă.
Un punct comun leagă aceste două categorii de exploratori ai misterioaselor adâncuri. Toți au spus că dintr-un anume loc nu se mai poate înainta, fie că locul de trecere este foarte strâmt fie că există surpări care blochează accesul mai departe, toți mărturisind că galeriile duc undeva, mult mai departe.
Pe de altă parte, din lumea științifică, nimeni nu s-a încumetat la o cercetare pluridisciplinară a peșterilor din Munții Șureanu. Pur și simplu, la unison, reprezentanții mediului academic, cercetători, arheologi, istorici au declarat această bizară ipoteză de domeniul fantasticului, decretând ca imposibilă existența unor tuneluri de acces pe sub munții dacilor. Și asta fără a avea un verdict bazat pe cercetarea amănunțită, verdict care ar fi putut face lumină în întunericul legendarelor peșteri. Neexistând o contracarare științifică a fenomenului „tunelurile dacice”, este de la sine înțeles că imaginația și de multe ori naivitatea și prostia, zboară nestingherite prin lume, alimentând și mai mult subiectul.
Un lucru este clar. Atunci când respingi ceva pentru că nu poți înțelege, riști să fii mai prejos decât cel ce crede, chiar dacă nici el nu poate înțelege. În ambele situații, măsura și echilibrul sunt esențiale.
