Un nou episod din seria „Vin alegerile, ne arătăm mușchii” a început în orașul de la poalele cetății. Despre cetatea Devei este vorba și despre tot felul de „părerologi” mai mult sau mai puțin angajați în bătălia pentru fotoliul de primar, care cred că datul gratuit, la picioare, ajută.
La fel ca și isterizantul termen de „defrișare”, folosit în mod defectuos de unii așa-ziși ecologiști doar pentru că dă bine, acum avem de a face cu termenul de „restaurare”. Toată lumea, inclusiv ziariști de profesie sau amatori, folosește acest termen însoțit de aceleași isterizante cuvinte, terifiant, monstruos, inacceptabil. „Restaurare!” Chiar dacă acest termen a fost folosit la întocmirea proiectului, restaurarea a încetat odată cu primele lucrări care s-au efectuat. Această transformare, dacă este scoasă din contextul istoric, nu arată rău dar cu toate compromisurile, nu poate fi numită „restaurare”. Amenajare turistică, punere în valoare, construire de infrastructură pentru activități culturale sau turistice, oricare termen se poate potrivi, dar termenul de restaurare, nu.
Toată lumea arată cu degetul către actualul primar al Devei, Nicolae Oancea. Au apărut primele imagini cu lucrările din incinta unu și repede au sărit băgătorii de seamă să-i arunce în cârcă „restaurarea defectuoasă”. Din păcate, băgătorii de seamă, de astăzi, nu sunt cei de ieri. Care ieri? Acel „ieri” care a început odată cu injectarea tonelor de ciment în ziduri, ca soluție de consolidare, soluție contestată la momentul respectiv, atât de istorici și arheologi, cât și de societatea civilă. S-a mers mai departe, întorcându-se spatele oricărei păreri avizate. Și asta nu era pe vremea lui Oancea. Pe vremea aia trona și decidea un primar cu patru roți cuplate, amator de șpăgi și învârteli, iubitor de patrupede și de alcool la volan. Deși pedeapsa pe care a primit-o este încă neispășită, el a devenit între timp, după stagiul la Bârcea, vârful de lance și salvatorul unui partid aflat în derivă. Pe vremea lui s-au făcut primele lucrări, toate în ritm de kitsch. I-a urmat un alt primar, Petru Mărginean care inaugura alte zone ale vârfului cetății, cârpite după modelul predecesorului, ignorând monumentul, istoria, originalul și normalitatea. Odată cu încheierea cercetării arheologice, obligatorie înaintea începerii lucrărilor, dispar din peisaj istoricii și arheologii, dispare ideea de monument istoric și apar tot mai multe elemente curioase care tocmai desființează termenul de „restaurare”. Și vine Florin Oancea care dă față în față cu răul deja făcut. Incinta 1 aștepta să fie și ea deschisă turiștilor, de prea mult timp. Ce trebuia să facă noul primar, să demoleze „ticăloasa moștenire” să o ia de la capăt sau să ducă la rău sfârșit ce au început predecesorii? A ales varianta a doua și a ieșit ce a ieșit, deloc mai urât decât betoanele lui Muntean sau termopanele lui Mărginean. Soluțiile sale nu au fost decise la un șpriț cu prietenii și sfătuitorii. Ele au fost propuse de specialiști, avizate, în comitete și comisii și ca o ultimă parafă a incapacității unui stat eșuat, a fost avizarea de către Ministerul Culturii, prin aceeași incompetentă, prăfuită și impotentă instituție, numită mult prea pompos Direcție de Cultură, aceeași direcție, cu aceiași slujbași pripășiți și cu aceeași conducere murată în naftalină, ca acum 15 ani, când au început lucrările la cetate. Cu ce a greșit Nicolae Oancea? Cu nimic. Doar că, nu-i așa, intrăm în anul de foc al alegerilor și toate trebuie să se spargă în capul lui.
Acum e gata! Nimic nu se mai poate întoarce la origini. Incompetența a tronat iar istoria a devenit istorie. Un singur lucru mai poate face Nicolae Oancea. Odată cu terminarea lucrărilor, să propună consiliului local înființarea unei administrații a cetății, coerente, independente de alte servicii, o administrație care să asigure pază, să creeze spații expoziționale și evenimente, întreținere, un regulament și un program de vizitare, și un consiliu științific în care să atragă specialiștii care au fost ignorați și izgoniți de predecesori.
Un loc turistic pe o asemenea întindere, construit pe un munte de bani, are nevoie de toate astea pentru a mai păstra măcar o fărâmă din singura cetate necucerită în toată istoria ei.
