O lege a marketingului spune că, dacă nu poți fi cel mai bun într-o categorie, îți creezi singur o altă categorie în care vei fi cel mai bun. Cam așa se întâmplă și cu stilul abordat de Avram Lupu, în cartea apărută la editura „Cetate Deva”.

Stilul său este unul propriu și liber, îndrăzneț și comun în același timp. Începând lectura cărții „Cine-i ăla Lupu?” ai impresia că te așezi alături de autor, într-o mașină, fie ea Trabant sau Cielo sau într-un tren obișnuit și pornești într-o călătorie, în care îți propui să taci și să asculți. Și așa, Avram Lupu începe să povestească. Nu știi unde se va termina drumul și când dar ascultând și privind pe geam, vezi cum se derulează, rapid, o poveste adevărată, cu momente dintre cele mai comune dar puternice și puternic întipărite în patima cu care au fost trăite, de către autor. Impresionant este felul în care Avram Lupu își povestește propria viață, pe un ton de șuetă, care te captivează de la primele pagini. Cititorul nu va găsi, între coperțile cărții, aventuri și momente de suspans, nici floricele sau artificii literare. Stilul narațiunii este unul plin de viață, în care, nu de puține ori, ești pus în situația de a asista la dialoguri dintre el și unii cititori, prieteni ai săi și personaje ale cărții, precum „Dacă ați ajuns până aici, (cu cititul, n.a.) Vlad și Mara, să știți că”… Astfel de momente dau viață cărții, de o manieră aparte, la fel cum, apariția propriilor copii, în paginile cărții, se face brusc, fără introduceri sau suspans. Au venit și gata, dintr-o dată! Cele trei episoade cu Andreea, Ioana și Alex, risipite de-a lungul cărții, au darul de a înduioșa orice cititor, care se îndeamnă a fi călător, prin viața lui Avram Lupu. Este impresionantă, de asemenea, maniera de trecere de la o perioadă la alta, de la un statut la altul, de la o stare la alta. Cu siguranță că nu au fost trăite ușor aceste schimbări din viața sa, dar descrierea lor nu este una în care autorul își plânge de milă. Indiferent de epoca în care au avut loc cele descrise, autorul abordează fiecare obstacol cu demnitate, perseverență și credință. Fie că este vorba de conțopiști și birocrați, tovarăși directori sau prim secretari de dinainte de revoluție, fie că are în față noul val al capitalismului de început, autorul are aceeași abordare a demnității, lipsită de slugărnicie.

Dar ceea ce impresionează, atunci când vrei să afli cine-i ăla Lupu și citești cartea, este puzderia de prieteni care populează scrisul lui Avram. Dacă la o pagină citită, nu găsești cel puțin un prieten nou, cu siguranță, la următoarea vei găsi doi. Sunt mulți iar cartea poate concura la categoria „numărul de personaje”. Atât de multe încât gândul îți fuge acolo, în Cartea junglei, care are ca motto „Puterea haitei este Lupul, iar puterea Lupului este haita!” Înconjurat de prieteni din toate părțile, autorul ni se înfățișează puternic iar cei din jurul său sunt puternici și ei pentru că au în mijloc un prieten asemenea lui Avram Lupu. Dincolo de „inflația” de prieteni pe care îi găsim între coperțile cărții, un prieten se detașează ca fiind cel mai bun prieten al autorului și acela este Dumnezeu, cel care i-a călăuzit pașii prin viață, i-a ocrotit familia și i-a dat puterea de a scrie cartea. Îndemnul la lectura acestui adevărat jurnal al credinței, vine de la sine. Este o carte care poate avea multiple efecte terapeutice asupra celui care o citește. Ea alungă foamea, sughițul, dorul de ducă, plictiseala și gândurile negre.