Suntem conștienți că pentru a promova, pentru a dezvolta o societate, în adevăratul sens al cuvântului, nu trebuie căutată performanța înaintea eliminării greșelilor trecute. Stârpirea răului, de dinainte, în orice domeniu, este un exercițiu de înțelepciune care nu poate aduce decât bine, sănătate socială, progres și în ultimă instanță, performanță.
Acum un sfert de secol, sătul de anumiți indivizi care formau o galerie ce nu se potrivea deloc cu eleganța și frumusețea României, am început să scriu o carte. I-am dat titlul „100 DE OAMENI FĂRĂ DE CARE ROMÂNIA AR FI FOST MAI FRUMOASĂ”. Nu am dus-o la bun sfârșit. Am gândit-o, la început, ca un volum, apoi ca o revistă, gen Forbes, apoi ca un serial în 100 de episoade. Anii care au venit și au trecut, nedrept de repede, mă găseau documentându-mă și scriind. Mulți râdeau de ideea mea, alții, cei mai mulți, mă povățuiau să stau în banca mea, că o să am necazuri. Iar alții, puțini la număr, mă încurajau.
Mai bine de 8 ani n-am mai făcut nimic, fiind ocupat cu bazaconii dacice și patrimoniale. Odată ce mi-am primit răsplata pentru îndrăzneala de a spune nu, m-am reapucat de scris. Între timp, apăruseră alte personaje, îndreptățite să ocupe un loc între cei 100. Trebuia să o iau de la capăt. Am recitit tot și mi-am spus că sunt subiectiv, că poate opțiunile mele nu bat cu cele ale semenilor, că nu are rost să merg mai departe și că ar fi cazul să pun pe foc cele 200 de pagini. Într-o noapte, la un mic foc de tabără, priveam, cu o tristă resemnare, cum flăcările roșii mistuie toate gândurile mele, legate de alungarea răului, prin conștientizarea lui. Trebuia să accept că pierdusem meciul cu mine. Se pare că răul pe care cu toți îl vedeam îl simțeam și nu îl rosteam era predestinat să ne însoțească mai departe, asemenea unui blestem. Ne este frică de asumare, de punere a degetului pe rană, ne este frică de tot, de toți și de noi înșine, îmi spuneam cu obidă și scrum se făcu totul.
M-am apucat de scris altă carte, care chiar a văzut lumina tiparului dar gândul la vechiul proiect nu-mi dădea pace. Îmi părea rău că m-am încălzit la focul care arsese manuscrisul și mă întrebam ce nu am făcut bine. Mă rodea acea idee de subiectivism și, povățuit de un prieten, am purces la un mini-plebiscit, atât unul direct, față în față, dar mai ales printre cei 5000 de prieteni virtuali de pe Facebook. Nu am sugerat nume, reguli sau excepții și nici nu am limitat numărul de nominalizări. Răspunsurile, 2130, în totalitatea lor, au fost felurite. Strânse din cârciuma satului, de pe stradă, de la întâlniri, mai mult sau mai puțin întâmplătoare, venite pe mail, sau pe messenger, pe Whatsapp sau prin mesaje fără număr și nume, au fost pe cât de diferite, pe atât de curioase. Foarte puțini și-au afișat identitatea, înșirând persoanele fără de care România ar fi fost mai frumoasă. Cei mai mulți au insistat să nu le dau cumva numele. Și culmea, mulți dintre ei erau tineri de la care așteptam curaj, asumare, responsabilitate și în final, schimbare.
Sondajul, neomologat mi-a dat peste cap nonvalorile pe care le aruncasem în foc. Au fost menționate peste 300 de nume, care nu se ordonau nicicum ierarhiei mele aruncate în foc, însă pe primele locuri, două personaje au fost de neclintit. Tronau, pe treptele podiumului, ca două statui ale unei neguri mefistofelice, Ion Iliescu și Miron Cosma, parteneri nedespărțiți, manipulanți ai unei frâne care a ținut, ani buni, România pe loc. Mai departe, în clasament, se încinge o horă a maculării României în care joacă peste 300 de nume. Ziariști și politicieni, maneliști și prostituate de lux, afaceriști și șarlatani, pseudosportivi și interlopi, vrăjitoare și cântăreți, criminali și „purtători de os domnesc” influenceri analfabeți și delapidatori feroce formează o lungă listă, subiectivă și ea dar cu un ușor parfum de credibilitate. Urmează, în primii 10, Mitică Dragomir, Adrian Minune, Voican Voiculescu, Dan Diaconescu, Liviu Dragnea, Elena Udrea, Dan Voiculescu. Cu totul surprinzător, recent, ultimul loc din acest prim pluton, este disputat de Klaus Iohannis și Diana Șoșoacă. Iar apoi vin ceilalți, mulți și triști care chiar merită să fie așezați între coperțile unei cărți a răului care nu trebuie repetat.
Oare chiar așa să fie ? Fără ei, cei 100 și mulți alții, înșirați pe ața timpului, România ar fi fost mai frumoasă? Greu de răspuns!
Un lucru este clar. Trăim într-o țară pe care o putem asemui cu Cenușăreasa, o fată nespus de frumoasă, ținută în zdrențe și maculată de funinginea azvârlită pe fața ei de niște oameni de nimic care trăiesc alături de noi.
P.S. Coborând la alt nivel, un nou sondaj este în pregătire. 5 OAMENI FĂRĂ DE CARE HUNEDOARA AR FI FOST MAI FRUMOASĂ.
