Priviți: o brățară dacică, nouă, strălucitoare în vitrină. Ops, nu-i. Dispare. Apoi, în altă zi, la altă vitrină, coroana imperială — același scenariu.
Ce idee uimitoare: patrimoniul e la modă… pentru hoți.
Și ce idee și mai uimitoare: chiar instituțiile care îl expun admit că păzirea lui e „provizorie”.
Brățările dacice – noi le vedem ca parte din noi. (Un „noi”, o conștiință colectivă care devine interesată doar când se lamentează.) Dacă una dispare, pleacă o bucată din noi.
Dar când bijuteriile franceze dispar, pleacă o bucată din noi-umanitate culturală.
Rezultatul e același: vulnerabilitate.
La Assen s-a furat — hoții au ales ține clare: piesele-vedetă.
La Paris s-a furat — furt în stil hollywoodian: șapte minute, în plină zi, cu platformă și unelte.
(Să nu uităm că în Ocean’s Twelve, băieții buni furau de la răufăcători, nu de la istorie.)
Nu contează dacă muzeul e mic sau mare — contează că hoțul știe exact ce caută.
Și asta spune ceva despre noi: nu doar despre ce avem, ci despre ce suntem dispuși să pierdem.
Pentru România: furtul din Assen e o lovitură dublă — pierdere de patrimoniu + dovadă că valorile noastre pot fi tratate ca marfă.
Pentru Franța: furtul de la Louvre e un avertisment major — dacă cel mai mare muzeu din lume e penetrabil, ce mesaj transmite lumii întregi?
Diferența dintre „avem valori” și „le păstrăm cu adevărat” e la fel de mare ca între o brățară dacică într-o vitrină și o coroană imperială furată în zece minute.
În ambele cazuri, capete ar fi căzut dacă trăiam în vremea capetelor încoronate — orice ofensă adusă suveranilor se plătea cu prețul suprem.
Acum, când istoria primește o lovitură din care nu curge sânge, nu se moare, ci se uită — cine plătește?
Superficialitatea, noua formă de barbarie
Trăim într-o epocă în care oamenii fac poze lângă ruine fără să știe ce s-a prăbușit acolo;un like valorează mai mult decât o lecție de istorie, o brățară dacică devine doar content vizual, un fundal pentru o poveste Instagram, iar un furt din Louvre e doar o știre de consum rapid.
Într-o lume care își pierde memoria în fluxul de notificări, fiecare artefact furat e o piesă smulsă din conștiința colectivă.
Hoții nu mai sparg doar uși, ci fisurează încrederea în trecut.
Și, ironic, nici nu mai avem nevoie de dușmani externi — suntem propriii noștri jefuitori, cu un surâs selfie și un filtru vintage.
Poate că asta e adevărata crimă de lezmajestate: nu furtul brățărilor dacice, ci indiferența cu care le privim, ca și cum trecutul ar fi doar o vitrină frumoasă, nu un legământ.
Manifest
Cerem să privim patrimoniul nu ca pe o podoabă, ci ca pe o responsabilitate.
Cerem instituțiilor să nu mai expună simboluri sub pază simbolică.
Cerem ca brățările dacice să nu mai fie doar relicve ale unei mândrii trecute, ci semnul viu al unei conștiințe prezente.
Pentru că atunci când dispare o brățară, nu pierdem doar aur. Pierdem memorie. Pierdem sens. Și, puțin câte puțin, pierdem dreptul de a mai spune: noi am fost acolo.
E Costel, vestit rugbist,
Meserie? Traseist!
El la drumuri e stăpân
Dar de fapt e un jupân
Mântuiala-i legea lui,
De dat socoteală, n-are cui
Și dă-i frate la asfalt,
Că așa ajungi înalt.
Vina-i tot a celuilalt,
Totul este praf și scrum,
Și de gropi e plin acum.
Când sezonul bate-n ușă,
Spre cetăți e doar cenușă.
Urlă gropile pe drum,
Drumul tot e numai scrum.
Una are și un nume.
Om de vază, cu renume.
Plâng șoferii și înjură
Iar Costel, el doar se jură.
Nici asfalt nu a mâncat
Și el este nepătat.
Drumul este județean,
Lui îi pasă an de an,
Cum îi pasă iepei sure
De gândacii din pădure.
Și așa, spre Sarmis drum
Gropile sunt cu duium
Iar Costel râzând privește
Cum totul se năruiește.
Corupție și prejudicii la Spitalul Județean de Urgență Deva
Subsemnatul Grec Marius, medic primar la Spitalul Județean de Urgență Deva, doresc să vă aduc la cunoștință fapte care prejudiciază spitalul și produc suferință pacienților, toate prin acte de corupție evidentă.
Actualul vicepreședinte al CJ Hunedoara, domnul doctor Demeter Ioan, continuă abuzurile pe care le-a făcut și în perioada când era director medical, și ulterior, când a fost menținut de actuala conducere a SJU Deva ca șef al Secției Interne 2, fără a fi scos postul la concurs și cu aprobarea Consiliului de Administrație.
Din 2024, când au fost create în cadrul spitalului noi compartimente de sine stătătoare, el a fost menținut în Compartimentul de Gastroenterologie, în mod ilegal, deoarece era pensionar. Mai mult de atât, el nu avea specialitatea de gastroenterolog și nici dreptul de a efectua proceduri endoscopice. Cu toate acestea, a încasat ilegal salariul și sporul aferent laboratorului de endoscopie-gastroenterologie nou creat și a prejudiciat CNAS prin faptul că a fost lăsat să practice ca și medic, fără specialitatea respectivă, neavând dreptul să facă internări.
Cât timp a fost director medical la SJU Deva, nu a scos niciun post de gastroenterolog la concurs, blocând astfel accesul populației județului Hunedoara la tratamente de urgență, punând astfel viața pacienților cu hemoragii digestive în pericol și obligându-i pe aceștia să apeleze fie la medicina privată, fie la alte centre medicale îndepărtate. Mai mult, în perioada cât a fost director medical a trecut în subordinea sa laboratorul de endoscopie de pe secția Interne 1 pe secția Interne 2 unde Dr Demeter era și șef de secție .
După alegerea sa ca vicepreședinte al CJ Hunedoara în noiembrie 2024, fiind delegat de conducerea instituției cu atribuții de control și coordonare a activității spitalului, Dr. Demeter Ioan continuă abuzurile pe care le comite de ani de zile.
Doi medici protejați ai actualului vicepreședinte al CJ HD și ai conducerii SJU Deva, angajați ai unei firme private de dializă dețin și funcții cheie la nivelul SJU Deva, aflându-se în conflict de interese.
Atât Dr. Palamar Marcel care activează în cadrul SJU Deva, în calitate de șef al Secției Dializă, funcție obținută printr-un concurs “trucat” în februarie 2023, cat și Dr. Gie Denisa, coordonator Nefrologie, de asemenea menținută în funcție abuziv, aceasta neîndeplinind condițiile legale, din pozițiile pe care le ocupă, direcționează pacienții care au nevoie de dializă spre centrul privat, aducând prejudicii materiale importante spitalului de stat.
De remarcat este că firma privată tratează 150 de pacienți dirijați din spitalul de stat, în timp ce SJU Deva are în evidență, la dializă, doar 32 de pacienți, cu toate că spitalul are capacitatea de a-i trata și pe cei trimiși premeditat în sistemul privat.
De reținut este faptul că, înainte de a se proceda la trimiterea pacienților la dializare la firma privată, în SJU Deva erau tratați peste 100 de pacienți.
În urma acestui abuz, SJU Deva pierde anual 18.000 de euro pentru fiecare pacient redirecționat la firma privată.
Astfel, prejudiciul adus instituției se ridică la peste 2,5 milioane de euro, până în prezent și crește anual, deoarece practica de a trimite pacienții din spital la dializa privată continuă în mod accelerat.
Pacienții au fost determinați să accepte transferul către firma privată de dializă , fără a li se comunica faptul că au dreptul să-și aleagă furnizorul de servicii medicale. Conform Legii 95/2006 și Ordinului Ministerului Sănătății 1834/2023, pacientul are dreptul să aleagă singur, în cunoștință de cauză, centrul de dializă unde își va continua tratamentul. Conform Legii 46/2003, pacientul are dreptul să-și aleagă și medicul curant. Nu s-a ținut cont de nicio prevedere legală, pacienții fiind trimiși la clinica privată, în mod abuziv, împotriva voinței lor și împotriva normelor legale.
Am depus numeroase petiții către conducerea SJU Deva, să nu impună pacienților , împotriva voinței lor, să plece în privat la dializă, ceea ce reprezintă o încălcare flagrantă a legii, dar fără succes.
Recent, în Compartimentul Nefrologie și Hemodializă s-au instalat inscripții oficiale sub forma unor plăcuțe bilingve, în limba engleză și maghiară, cu numele secției și medicilor, lipsind cu desăvârșire cele în limba oficială a statului român, care este limba română conform Constituției României , art .13.
Această omisiune nu este doar o lipsă de respect față de pacienții români, ci și o abatere administrativă, cu implicații asupra funcționării corecte și legale a unei unități sanitare publice.
Solicit înlocuirea de urgență a plăcuțelor neconforme, tragerea la răspundere a persoanelor care au aprobat această situație și intervenția autorităților centrale pentru corectarea acestui derapaj administrativ.
Consider că aceste fapte reprezintă un act de dispreț profund și îngrădire a drepturilor fundamentale de acces liber la serviciile publice de sănătate, față de întreaga populație a județului Hunedoara. Din acest motiv, cer de urgență, autosesizarea organelor competente pentru anchetarea și tragerea la răspundere a tuturor celor implicați, pentru fapte de corupție, abuz în serviciu și pentru gravele prejudicii aduse spitalului.
Voi continua să lupt pentru accesul liber al pacienților la serviciile de dializă din cadrul spitalului de stat și împotriva oricărui comportament menit să inducă în eroare și sa submineze demnitatea profesiei de medic .
Conducerea Spitalului Județean de Urgență Deva este profund compromisă moral și profesional. Se recurge la hărțuire instituțională, presiuni administrative și abuzuri împotriva medicilor care refuză să se supună jocurilor de putere, interese politice și invidii personale. Această atmosferă toxică nu afectează doar cadrele medicale, ci și desfășurarea în bune condiții a actului medical , cu consecințe asupra pacienților. Solicit intervenția urgentă a autorităților competente și sprijinul public pentru reinstaurarea demnității în sistemul sanitar hunedorean.
Cu toată considerația,
Dr. Grec Marius,
Medic primar nefrologie la SJU Deva
Domnule Administrator Public al județului Hunedoara, Domnule fost sportiv de performanță, Domnule Vicepreședinte al PSD Hunedoara, Domnule fost membru al mai multor partide politice,
Ați onorat cum se cuvine lansarea de carte a colegului nostru Nicolae Gavrea, fiind invitat să cuvântați în deschiderea evenimentului. Am fost încântat de cuvintele frumos alese, legate de lansarea cărții, dar am fost stupefiat să remarc felul în care ați împărțit membri breslei jurnaliștilor.
Spuneați în discursul rostit că există, ca peste tot, ziariști mai de valoare și ziariști mai puțin valoroși, ziariști onești și mai puțin onești. Afirmația a fost făcută fără a da nume.
În primul rând ați greșit când nu ați pus punct între propoziții. În propoziția principală, care de fapt ne adunase pe toți în aceeași sală, era vorba despre lansarea unei cărți și nicidecum despre expunerea frustrărilor dumneavoastră față de atitudinea unor jurnaliști care nu sunt în simbria dumneavoastră și care vă urmăresc matrapazlâcurile pe care ei presupun că le faceți și încearcă să le dovedească.
De ce a fost nevoie să aduceți venin la o acțiune culturală, festivă și valoroasă?
Nu v-a fost suficientă refularea pe care ați probat-o într-o penibilă emisiune de televiziune, legată de același subiect?
Era nevoie să maculați acest moment?
Dacă insistați așa de mult pe această temă și vreți să vă răzbunați pe cei care folosesc, cu adevărat, dreptul la liberă exprimare de ce nu o faceți direct, asumat și bărbătește?
Vă rugăm să ne răspundeți, de la înălțimea iluzorie a funcţiei pe care o ocupați vremelnic, cine vă dă dreptul să ne judecați activitatea și calitatea actului jurnalistic?
Cine vă dă dreptul să împărțiți truditorii din presă în ziariști buni și ziariști răi?
Ce abilităţi dețineți dumneavoastră, care vă dau dreptul de a judeca jurnaliști în masă?
Ați greșit, domnule Avram. De data asta ați ratat eseul. Nu ați ajuns dincolo de linia care v-ar fi adus victoria și cred că niște scuze se impun. V-am mai îndemnat odată la niște scuze și a ieșit bine. Poate că și de data asta va fi la fel.
Cu părere de rău, în numele ziariștilor răi și „neonești”
Ziua Mondială a Diabetului are loc în fiecare an în data de 14 noiembrie, la inițiativa Federației Internaționale de Diabet (IDF) şi Organizației Mondiale a Sănătății.
Diabetul este o boală cronică, netransmisibilă, care apare atunci când pancreasul nu produce suficientă insulină (sau nu produce deloc) sau când organismul nu poate utiliza corespunzător insulina.
Insulina este un hormon produs de pancreas, care acționează ca o cheie care permite glucozei din alimentele ingerate să treacă din circulația sanguină în celulele corpului pentru a produce energie, adică insulina ajută glucoza să intre în celule.
De ce a fost nevoie de o zi mondială a diabetului zaharat?
Pentru a sensibiliza opinia publică. Pentru că diabetul zaharat a devenit o adevărată epidemie la nivel mondial.
În anul 2007, în lume existau 246 milioane de persoane cu diabet și se estima că în 2025 se va ajunge la 380 milioane adulți cu diabet zaharat.
Dar în 2017, deja existau în lume 425 milioane de persoane cu diabet, iar în 2021, la cea de-a zecea ediție a Atlasului IDF, erau înregistrați 537 milioane adulți cu diabet zaharat, la nivel mondial și 61 milioane în Europa. Practic, la ora actuală, la nivel mondial, 1 din 10 persoane adulte are diabet și 1 din 3 persoane cu diabet, este nediagnosticată.
În România, conform studiului PREDATORR și în județul Hunedoara, conform unei cercetări personale pe 1% din populația județului, peste 11% din populație are diabet zaharat.
În 2021, 6,7 milioane decese din întreaga lume și 1,1 milioane decese din Europa, au fost atribuibile diabetului zaharat, mai ales datorită complicațiilor redutabile ale acestei afecțiuni şi comorbidităților, care cresc mult riscul cardiovascular al persoanei.
În consecință, verificați-vă glicemia daca aveți peste 35 de ani și:
Aveți rude de gradul întâi cu diabet zaharat
Aveți istoric de boli cardiovasculare
Aveți hipertensiune arterială (ai TA ≥130/80 mmHg sau iei tratament pentru HTA)
Aveți dislipidemie
Aveți viață sedentară
Aveți istoric de pancreatită
Aveți prediabet (glicemie bazală modificată, scăderea toleranței la glucoză)
Sunteți femeie cu ovar polichistic sau ați avut diabet gestațional
Dacă aveți glicemia, dimineața, pe nemâncate, mai mare decât 110 mg/dl, contactați medicul de familie.
Astăzi 14.11.2024, Societatea Română de Diabet, Nutriție și Boli metabolice, cu sprijinul „Sănătatea Press” organizează, în mediul online, „MARATON ÎN DIABET” un eveniment mediatic, aflat ca cea de a doua ediție, pe tema diabetului zaharat, La simpozionul care va dura 24 de ore și care fi difuzat pe pagina de Facebook „Societatea Română de Diabet, Nutriție și Boli Metabolice” vor conferenția specialiști ai domeniului, din întreaga țară, repartizați pe diferite teme legate de diabet.
Când eram mică, auzeam povești cu austro-ungari asupritori, ciocoi și Regele Mihai, niciodată în același context.
Așa că am crescut dorindu-mi, când mă fac mare, să fiu haiduc.
Gladiola Cheţe
Copilul cu nasul în cărți, nu prea găseam fetițe să se joace de-a atacat trenul cu Regele Mihai, pe care îl răpim, apoi îl “băgăm în țară pe partea aialaltă” (pentru că bunicii îmi povesteau că “ăia” l-au alungat din țară, așa că eu îmi imaginam că dacă a ieșit pe la un capăt al satului, poate reveni pe la celălalt capăt. Simplu. La 5 ani.:)
Fetițele se vor prințese, mă rog, așa era odată, că așa începeau poveștile, poate, dar eu am visat mereu să fiu haiduc.
E drept că, am avut și o perioadă în care mă visam Mihai Viteazul și îi ceream tatălui meu să mă ducă la Alba Iulia “să calc pe urmele lui”. Jur că încă îmi dă fiori gândul ăsta și simt o mare duioșie față de copila aceea.
Mai mare am “urmărit-o“ pe Regina Maria mai abitir ca pe un mega influencer din ziua de azi, citind istorici, biografi și scrierile sale, cu multă aplecare către pasiunea, devotamentul și patriotismul ei.
Sună straniu dacă te gândești logic, dar poate asta făcea povestea și mai incitantă.
Ce înseamnă să fii patriot?!
Să îți iubești țara, să faci tot pentru propășirea acesteia.
Bun, dar care e patria acestei femei (lasă regina, să stabilim mai întâi omul!)?!
Născută și crescută în lumea imperialistă, în elitele conducătoare, adoptă o țară la marginea continentului, dacă nu a lumii, și se comportă ca și când aceasta ar fi unul din cavalerii mesei rotunde, doar că încă nu își găsește locul la masă, iar menirea ei e să o așeze.
Ei bine, aceasta formă de patriotism, de devotament și mai ales enormul talent artistic m-au făcut să stabilesc niște standarde foarte înalte în ceea ce privește admirația mea, reperele, modelele.
Asta am avut în minte când am început interviul cu Alteța Sa, Principele Nicolae al României.
Nu am îndrăznit să îi spun că eu scriu povești, nicidecum interviuri și că cei ce se regăsesc în paginile mele sunt „povestitori fistichii”, dar știți ce?! A fost tocmai asta! Un veritabil povestitor fistichiu! Mi-am dat seama, pe parcurs, că nu era cazul să mă formalizez pentru că dincolo de protocol este un Om asemeni tuturor protagoniștilor Fistichizadei, prinți și prințese în felul lor.
În fața domniei sale, însă, nu era doar un scriitor și un translator, un membru Rotary Club Hunedoara.
În fața domniei sale, era fetița care se visa haiduc, copila îndrăgostită de Mihai Viteazul, tânăra care o adora pe Regina Maria, feminista liberală, profesorul democrat și visătoarea din mine. Toți i-am pus întrebări și l-am descusut, conștientă că pe fundal rula un film alb- negru care spunea doar “este descendent al reginei”
Venit la invitația Clubului Rotary Iancu de Hunedoara în orașul de la poalele Castelului Corvinilor, pentru promovarea albumului “Bunicul meu, Regele Mihai” și a proiectului său de suflet “Istoria regalității” , am petrecut 50 de minute deosebit de agreabile cu domnia sa vorbind despre altceva.
Disponibil și deschis, discret și politicos cu maniere impecabile și o română fermecătoare, pe care o învață continuu și tot se declară nesatisfăcut, (dar noi toți știm că minunata noastră limba nu e ușor de învățat), Principele strălucea în soarele de noiembrie, profilat pe după castel.
Nu e șagă! Strălucea de încredere și convingere.
“Nu era tocmai alegerea mea în viață să părăsesc traiul meu relaxat și liniștit din Marea Britanie ca să fiu persoană publică în România, când știm că asta aduce cu sine multă responsabilitate și o provocare, dar câteodată asta înseamnă maturizarea. “ Când îmi spunea asta, îl vedeam pe tânărul de 27 de ani, înalt, frumos și fără griji, fără să știe o iotă română, lăsând colinele britanice pentru plaiurile mioritice și mi se strângea inima de mamă.
Dar, îmi revin repede căci vorbește cu căldură despre misiunea lui de a uni oameni de bine, despre responsabilitate, simbolurile care le reprezintă monarhia, despre valori și despre viitor.
A repetat de câteva ori într-o frază viitor și custode…
By the way (cum zice englezul!), discursul său nu este presărat cu neaoșe împrumuturi din alte limbi, engleza maternă, în cazul domniei sale, cum facem noi și nici cu traduceri forțate de termeni direct și neadaptat în română, deși cred că încă gândește în engleză și traduce (cum e normal, când vorbești predominant o limbă pentru multă vreme).
Viitor și custode …
Ascultându-l a înflorit în mintea mea un titlu și i-am cerut permisiunea : „Custodele viitorului”.
E un tânăr tată plus e un tânăr implicat social plus un tânăr devotat misiunii egal custodele viitorului său.
Dacă viitorul, în general, vede monarhia ca anacronică sau nu, dacă este sau nu, cum spune domnia sa „un liant în societate”, dacă este un simbol sau o forță, rămâne de văzut.
Cert este că, dacă fiecare în mica sa lume ar face câte ceva, cu grație și eleganță, pentru mai bun și mai bine, cu grijă pentru un prezent pașnic și un viitor fericit, atunci fiecare, urmând exemplul Principelui, custode al viitorului, l-am făuri fără teamă.
Spicuiri…
Buna ziua, înainte de orice permiteți-mi să vă întreb care este formula de adresare ?
Sunt Principele Nicolae al României.
Cum este să fii print, dacă îmi permiteți ludica întrebare?
O responsabilitate! Responsabilitatea de a reprezenta ceva mai mare și mai important decât tine. Responsabilitatea de a duce mai departe misiunea familiei regale care a început cu Regele Carol. Nu este un titlu coborât din povești, ci sunt custodele unui patrimoniu de valori pe care familia mea l-a prețuit și l-a vegheat începând cu regele Carol și pe care am datoria să-l duc mai departe.
A fi print este un privilegiu, așa cum ne imaginam noi toți?
Fără responsabilitate nu poate exista privilegiul, iar privilegiul vine prin oamenii pe care îi ai alături.
Ce vreți să înțeleagă tinerii din misiunea dumneavoastră în urma proiectului „Istoria regalității”?
Plec de la premisa enunțată de Iorga „un popor care nu își cunoaște istoria este ca un copil care nu își cunoaște părinții” și de acolo construim. Este efortul meu de a scoate la lumină un trecut glorios care poate sprijini un viitor mai bun.
Care credeți că este rolul monarhiei în societatea de azi?
Un liant între forțele din societate, un reper, un factor de echilibru.
Care credeți că sunt punctele forte ale societății românești de azi?
Obiceiurile și tradițiile, portul popular încă viu reprezentat , biserica și comunitatea.
Ce părere aveți despre „Spare”?
Nu pot sa judec ce fac alții, dar nu cred că aș putea vreodată să expun familia. Membrii unei familii se mai și ceartă, mai sunt probleme, dar trebuie să rămână între ei. Chiar dacă nu cred că a fost corect să dea acele detalii din casă, nu știm, poate are motivele sale. În fond el este ambasador al unei asociații de sănătate mintală și poate asta l-a stimulat. Uneori este bine să te răcorești, indiferent cine ascultă.
Regina Maria iubea Balcicul, dumneavoastră unde vă simțiți acasă?
Chiar dacă m-am născut și am crescut în Anglia, nu m-am simțit acasă, în Kenya, unde am locuit doi ani, m-am simțit mai acasă, dar când am ajuns în România, am simțit ce înseamnă cu adevărat acasă.
*****
Să mai adaug că atunci când vorbește de apicultură râde frumos cu toată fața și ochii. E singurul hobby de care a vorbit căci între obligațiile asumate prin asociația pe care o patronează și cei doi copii, timp liber nu prea rămâne, dar vorbește relaxat de asta, semn că îi place ceea ce face.
Apicultură, ziceți?! Apropo de simboluri… Meșteșugul dacic, creator de sănătate…
Apoi, știți cum în orice filmuleț și cărticică despre Regina Maria o vedem pe ea călare, singură peste dealuri, în natură? Principele e cu bicicleta, în drumeții pe munte, e fascinat de tradiții, de Maramureș și Bucovina…
Cum spuneam?!
Descendent de sânge albastru … iubitor de autentic, original și care înțelege rolul său ca fiind acela de a onora trecutul și a se obliga pentru viitor sub Coroană, și ne îndeamnă pe toți să ne alăturăm ideii că un viitor prosper și sănătos se construiește înțelegând trecutul și prețuindu-l.
Și când îmi povestea toate astea, îl ascultam așa scăldat în soare, haiducul care nu am fost, Mihai Viteazul și Regina Maria, alături de mama din mine se prindeau de mâini și priveau zâmbind spre castel.
Revoluția română încă se vinde bine, mai ales peste hotare, sub diferitele ei forme. De data asta avem de a face cu o rememorare a momentelor care au precedat revolta din fața lui Ceaușescu, rememorare ecranizată de Bogdan Mureșanu.
„Anul Nou care n-a fost” a fost lansat la apă, pentru publicul larg, după prezențe notabile în străinătate, unde a și cules premii la festivaluri de film la care a participat.
Am dorit să văd acest film având părere preconcepută, transpusă într-o dilemă personală. Poate scăpa Andrei Văncică, celebrul interpret al lui Celentano, din Las Fierbinți, de povara unui rol de excepție și inoculat puternic în mentalul spectatorului, fie el pasionat sau ocazional, client al consacratului serial de televiziune?
Doar 17 oameni în întunericul sălii de cinema, sală pe care o visam neîncăpătoare la un asemenea eveniment, la care biletul a costat dublu și atât. Nicio festivitate, niciun discurs, niciun invitat dar i s-a spus premieră. S-a alăturat și plasatorul după ce a început filmul, așa că 18 perechi de ochi au urmărit un film despre care cronicile sunau elogios.
După un sfert de oră de vizionare, mă întrebam dacă văd filmul anunțat sau văd, în reluare, excepționalul film al lui Tudor Giurgiu, „Libertate”. Același scenariu șablon, cu mai multe destine, care merg paralel și care nu se întâlnesc, decât la final, ca martori, ai revoluției din diferite ipostaze, fiecare cu drama și trăirile sale. Fiecare poveste apare ca o piesă de puzzle care, asamblată la locul ei, trimite la un recurs al memoriei, pentru cei care au trăit momentele revoluției sau poate fi o lecție de istorie pentru cei născuți „după”. Fără discuție, că, dacă nu ar fi existat „Anul Nou care n-a fost” ar fi trebuit inventat, pentru că el, bun sau rău, își merită pe deplin locul în galeria istoriei antedecembriste.
Nu există un personaj principal al filmului, la fel ca și în „Libertate”. Există, în schimb, acele destine, creionate de scenarist, cărora le dau viață actorii, cei mai mulți dintre ei cunoscuți publicului din alte pelicule, mai mult sau mai puțin izbutite. Generația tânără de actori se împletește, de la bun început, cu cea a celor consacrați, încercând să creeze un tot unitar al narațiunii.
Evident subiectiv, fără a intra în polemici cu alții, aș îndrăzni o ierarhizare a prestației unor actori care au dat viață personajelor lui Bogdan Mureșanu.
Emilia Dobrin este excepțională în rolul Margaretei Dincă, mamă de ofițer de securitate, o femeie deloc simplă, care a dus o viață în care a împletit comunismul cu burghezia și care regretă atât de mult trecutul încât este gata să-și pună capăt zilelor. Emilia Dobrin joacă o partitură pe cât de grea, pe atât de spectaculoasă, care pendulează strălucit de la tragic la comic, partitură care o așază definitiv în galeria marilor actori români.
Dacă este să căutăm latura emoțională a filmului, o găsim în rolul interpretat fabulos de Luca Toma despre care nu știm încă dacă va îmbrățișa sau nu actoria după această experiență. Aici el joacă, minunat, rolul lui Marius, un copil de clasa a doua care îi scrie lui „Moș Gerilă” să-i aducă mamei o geantă iar tatălui să-i îndeplinească dorința ca să moară „Nea Nicu”. Protejat de mama sa, interpretată într-un ton ireproșabil de Ioana Flora, copilul Marius pur și simplu impresionează. Atâta emoție degajă copilul ăsta, cu naivitatea și nevinovăția lui, atâta sinceritate apare în privirea sa senină, fără teamă de furia disperatului tată, Adrian Văncică, încât nu poți să nu privești prin ochii scenaristului viziunea sa despre viitor.
În rolul Florina, o actriță la Nottara, disprețuitoare față de Ceaușescu și regimul său, fermă, curajoasă, cu o viață dezordonată dar cu o personalitate puternică, Nicoleta Hâncu face un pas semnificativ spre galeria vedetelor consacrate. Actriță de teatru și film, cu mult talent, dar fără roluri de top, ea explodează efectiv într-un rol care i se potrivește ca o mânușă. La fiecare scenă ea dezvăluie noi elemente, noi apucături și noi suferințe ale personajului Florina, cu o lejeritate remarcabilă, un lucru deosebit de greu pentru orice actor.
O mențiune pentru Iulian Postelnicu, în rolul lui Ionuț Dincă, un ofițer de securitate care pendulează între supușenia în fața șefului, fermitatea în fața informatorilor și disperarea în fața capriciilor mamei sale. Talentul său, incontestabil, respiră la fiecare replică demonstrând un potențial valoros, încă la început de drum.
La fel apare și Manuela Hărăbor, într-un rol scurt dar interpretat ferm și fermecător, așa cum numai ea știe să-l facă.
Un Mihai Călin, care interpretează un regizor de platou, matur și maturizat ca actor, aduce o pată de culoare consistentă în crearea atmosferei dintr-un studio de televiziune „de dinainte”.
Ceilalți actori, fără a le minimaliza valoarea, în roluri mai mult sau mai puțin episodice au suișuri și coborâșuri în evoluția lor de-a lungul filmului. Cei mai mulți joacă aceleași roluri, aceleași partituri care i-au consacrat de-a lungul carierei lor. Directorul arogant și miștocar, activistul de partid, agitat și lozincard, taximetristul atotștiutor și băgăreț, blazații din birouri și din televiziune, securistul arogant cu portretul lui Ceaușescu la cap, șeful de scară de la bloc, bețiv și informator, toți contribuie la finalizarea unui tablou al unui moment care a schimbat destine.
Puțin inspirată a fost alegerea ca fond muzical, începând de la mijlocul filmului, a cunoscutului „Bolero” de Maurice Ravel, o piesă pe care regizorul a ales-o în limbaj cinematografic pentru a marca tensiunea în creștere. Fără a fi conservatori, putem spune că alte elemente, mai autohtone, mai legate de ceea ce se petrecea pe ecran, ar fi fost mai potrivite pentru a sugera același lucru. Muzica de film este o artă pe cale de dispariție și asta îi trimite pe realizatori la compromisuri și la improvizații.
În concluzie, filmul, cu bune – cu rele, trebuie văzut de toate generațiile. Unii își vor aminti, alții vor afla iar alții vor învăța.
Revenind la dilema personală, nu, Adrian Văncică, oricât ar fi el de „celentano” nu plătește tribut bețivanului din serial. Nelipsita lui țuică din electrozi nu se suprapune peste rolul de astăzi și nu-l eclipsează. Disperarea sa în fața iminentelor repercusiuni ale scrisorii trimise către „Moș Gerilă” de copilul său este jucată magistral.
Val de steaguri galbene se revarsă către zidurile cimitirului.
Miroase, de la început, a marș electoral.
Se zbiară, ca pe stadion, distihuri și catrene.
Lozinci, lupi dacici și portrete Șoșoacă, inscripționate pe tricolor, încalcă sfidător legea.
Republica Socialisă România, cea a nostalgicilor, este fluturată copios pe steaguri mirosind a naftalină.
Simion zbiară cât zbiară și se cară.
Vine Șoșoacă.
De frica ei, a tulit-o Simion.
Cum să stea violatorul de scroafe față în față cu victima?
Țipenie de personalități naționale.
Partidele, prin reprezentanții de frunte, stau aliniate în fața mormântului.
USR lipsește cu desăvârșire.
UDMR e prezent.
Șoșoacă sfidează jandarmii.
Se așază unde vrea ea.
Agitatorul ei numărul unu, Ciubuc, de dincolo de Prut, sfidează jandarmii și mai și.
Se ceartă cu toată lumea, căutând scandal cu lumânarea.
Jandarmii nu-i dau apă la moară.
Ciubuc și Diana sa caută ciubuc electoral, nu pioșenie.
Încep discursurile, presărate cu huiduieli când se vorbește despre Johannis, PNL și PSD.
Huiduielile vin de dincolo de gard, din garnizoana AUR.
Fanii zeiței Diana, pitulați lângă biserică, nu sunt mai prejos.
Cam 60 de coroane așteaptă, rezemate de gard, să fie depuse.
Începe periplul la mormântul Iancului, câte 30 de secunde la fiecare, fix.
Pun coroana, cu Simion lipsă, crucindu-se, unii cu stânga, și gata.
Am venit la Iancu să zbierăm, nu să ne reculegem.
Din când în când, răzbat huiduieli, ca în Kosovo, pe aceeași temă.
Se termină depunerile de coroane.
Organizatorii și liderii județeni din cele trei partide merită felicitări. Pentru implicare, decență, fără fanfaronade și fără a da apă la moară provocărilor.
Felicitări jandarmilor și polițiștilor, mai ales celor de la rutieră, pentru efortul de la Țebea.
Într-o aglomerație infernală s-a circulat impecabil.
Iancu, săracul de el, este sub flori, din nou, după atâția ani.
Se dă liber la intrarea în cimitir, fără restricții, nici de ordine, nici de decență.
Fiecare e liber să facă ce vrea, după cât îl duce capul sau interesul.
Pătrund, pe rând, cele două cohorte, SOS și AUR.
Vadim, la Țebea, cu peremeul lui, pare o palidă amintire.
Ambele găști agită steaguri mâzgălite cu bazaconii.
Ambele găști urlă lozinci în fața mormântului.
Senzație de „Pisica albă, pisica neagră” a lui Kusturica.
Lipseau din recuzită doar sticlele de vin și fanfara ca să fie ca în film.
Căci de, ce naște din pisică, șoareci mănâncă.
Diana-președinte și Simion-președinte, se urlă, pe rând, la căpătâiul celui născut acum două secole.
Toți se retrag la bâlci, alții la spectacolul folcloric, alții, după caz, la balamuc.
La mormânt vin localnicii cu flori adevărate și cu dor în suflet.
Încet, se așterne liniștea.
Undeva, alături, o ghindă, din bătrânul gorun al lui Horea, a prins rădăcini aducătoare de speranță. Speranța moare ultima.
Stimați reprezentanți ai presei hunedorene, ne adresăm prin intermediul dumneavoastră reprezentanților Consiliului Județean Hunedoara, pentru că am ajuns la capătul răbdărilor cu promisiunile neonorate de aceștia.
Se împlinesc 200 de ani de când s-a născut Avram Iancu. O lege, adoptată în Parlamentul României, declară 2024 „Anul Avram Iancu”. Speranțele noastre se legau de acest moment comemorativ pentru ca autoritățile hunedorene să-și onoreze promisiunile făcute de ani și ani, legate de drumul care leagă Vidra de Sus, locul în care s-a născut Avram Iancu și Țebea, acolo unde își doarme somnul de veci, eroul națiunii române.
Este vorba despre drumul județean 762 care leagă Bulzeștii de Sus de comuna Avram Iancu și care se află într-o stare precară de mulți ani.
Din 2018 a fost elaborat un proiect tehnic, care zace în sertarele consiliului, nebăgat în seamă. În 2021 se mai face unul care are aceeași soartă ca primul și tot așa, drumul arată ca după bombardament.
Pentru cei ce nu știu sau se fac că nu știu acest drum este mândria Apusenilor, este drumul care leagă. între ele, cele 7 văi minunate care duc în inima Apusenilor. Este drumul pe care, până nu demult circula autobuz, până la Câmpeni acolo unde mergeau localnicii la târg. Este drumul care duce la Muntele Găina, este drumul pe care a pășit Avram Iancu, este un drum care, odată modernizat, ar aduce o dezvoltare a turismului, fără precedent în întreaga zonă.
Considerăm că este o datorie de onoare, un omagiu și o datorie sfântă ca acest drum să fie adus la stadiu de normalitate.
Nu de promisiuni avem nevoie, ci de inițiative clare care să oprească promisiunile deșarte care ne-au fost oferite până acum.
În varianta în care nu sunteți în stare sau nu doriți ca acest drum să intre în normalitate, noi locuitorii comunei Bulzeștii de Sus suntem gata să-l luăm în administrare și să-l reabilităm cu forțe proprii.
Dacă nici în acest an, cu semnificații profunde în conștiința românilor, acest drum sacru al moților, nu va căpăta un alt aspect, aproape de normalitate ne luăm gândul de la un sprijin al Consiliul Județean Hunedoara.
Atâta timp cât pe porțiunea de drum care aparține de județul Alba, demersurile sunt aproape de final și vor demara lucrările, ne este greu să înțelegem de ce cei din Hunedoara nu iau acest exemplu și nu intră într-un parteneriat cu vecinii lor.
„No, hai”, spunea Avram Iancu.
No hai, domnilor din Consiliul Județean, apucați-vă de lucru. Nu este suficient să vă închinați, odată pe an, la Mormântul Iancului. Nu vă face cinste acest gest, din moment ce aruncați în derizoriu moștenirea pe care acesta a lăsat-o.
Vă rugăm să vă dați silința să dați drumului ce este al drumului și să scoateți zona Bulzeștilor din izolarea la care ați condamnat-o. Sperând într-o rezolvare favorabilă, vă înaintăm o listă de semnături ale localnicilor.
Călin Stanc, fiu al satului Bulzești și membru voluntar, ambasador al proiectului „ Apuseni, Treasure Hunt”
În biserica de la Densuș, monument istoric pe cât de important pe atât de enigmatic, sub o bancă de lemn zace o piatră de marmură cu o inscripție de o valoare excepțională. Nimeni nu face nimic pentru ca ea să fie expusă într-un loc adecvat, alături de traducerea și semnificația inscripției.
Piatra a fost găsită în biserica din Breazova unde, până în 1973, a servit ca simplă treaptă de intrare. După descoperirea importanței inscripții, piatra a fost dislocată din trepte și păstrată în biserică. În anii 80 preotul paroh, pe vremea aceea de la biserica Sf. Nicolae din Densuș, era mare iubitor de istorie. Pasionat și dedicat, preacucernicul părinte se ocupa, printre altele, cu decorarea curții bisericii cu artefacte romane aduse de peste tot, inclusiv din Forul de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Unele surse indicau faptul că preotul trimitea oameni, cu căruțele, să transporte artefacte din for, lucru care nu avea nimic a face cu legalitatea, ba dimpotrivă. Sub protecția hainei preoțești el a sustras, ajutat de localnici, piese deosebit de valoroase din sit, mobilând, cu ele, aleea care duce la biserică. Cu toate că arheologii au atras atenția autorităților despre furturile din for, nu s-a luat nicio măsură împotriva acestei stări de fapt. Având aceste preocupări, preotul paroh a decis să aducă la Densuș, alături de celelalte artefacte, piatra cu inscripția de la Breazova.
Profesorul Ioan Piso o găsește în curtea bisericii, în iarbă, și face demersuri ca ea să fie ferită de intemperii. Succesorul preotului „amator de istorie” a așezat-o lipită de un perete unde zace și astăzi, ascunsă privirilor, mascată de o bancă de lemn.
Potrivit profesorului Ioan Piso, unul dintre cei mai reputați epigrafiști ai lumii, această piesă este un fragment (dimensiuni: 42 x 120 x 17 cm, litere de 6 cm) al unui mare monument de marmură, textul de pe o parte laterală a acestuia, conținând datarea unui eveniment important.
Textul original inscripționat pe fața piesei de marmură sună astfel :
[De]dicatum epulo Iovis (ante diem) X K(alendas) Iun(ias)[Av]iola et Severo co(n)s(ulibus.
În traducerea profesorului Piso semnificația piesei este și mai clară și dă valoare incontestabilă pietrei cu pricina:
Dedicat cu prilejul banchetului lui Iupiter, cu zece zile înaintea Kalendae-lor lui Iunie (= 23 mai), sub consulatul lui Aviola și Severus.
Profesorul Piso spune, fără ezitare, că aceasta este una dintre cele mai importante inscripții romane păstrate în Dacia și că ea ar putea sta la loc de cinste în orice lapidariu din lume și nu ascunsă sub o bancă într-o biserică, fie ea și enigmatica biserică de la Densuș.
„Cu toate că cei doi consuli Aviola și Severus nu au putut fi identificați, putem presupune că și-au îndeplinit magistratura cândva în a doua jumătate a sec. II p. C. Până la apariția acestei inscripții era cunoscut un singur banchet al lui Iupiter (epulum Iovis), cel celebrat la Roma în fiecare an în 13 septembrie, la aniversarea dedicării Capitoliului din Roma, act ce avusese loc în 13 septembrie 509 a. C., îndată după izgonirea ultimului rege al Romei. Ceremonia era sărbătorită cu mult fast și cuprindea sacrificii, întreceri, lupte, iar imaginea lui Iupiter era pusă la masă. Ea se mulțumea cu mirosul sacrificiilor, în vreme ce preoții, magistrații și poporul roman se ospătau din greu”, remarcă distinsul profesor clujean.
De menționat, este că ziua de 23 mai (ante diem X Kalendas Iunias) nu are în calendarul general religios roman o semnificație specială, ceea ce înseamnă că are o semnificație locală, deosebită pentru provincia Dacia.
Profesorul Ioan Piso, foto Gazeta de Cluj
Concluzia mea a fost că ziua de 23 mai avea o semnificație nu pentru imperiul roman, ci pentru Dacia. A fost ziua de naștere a primului Capitoliu (templul lui Iupiter și al triadei capitoline – Iupiter, Iuno și Minerva) din provincia Dacia, și anume la Sarmizegetusa. Cu acest prilej în Dacia a fost adus în mod oficial cultul lui Iupiter, iar ziua de 23 mai, dies natalis (ziua de naștere) a Capitoliului, a devenit cea mai mare sărbătoare a Daciei. Am avut imensa șansă ca, împreună cu echipa mea, să dezvelesc Capitoliul din Sarmizegetusa. Este construit pe un podium de 2 m înălțime, măsoară circa 30 x 20 m și are în front șase coloane corintice de marmură, înalte de 10 m. Statuia zeului pe tron (Iupiter tronans) se afla în naos (cella), și, judecând după fragmentele rămase, era înaltă de 4, 5 m. De ce atât de înaltă? Potrivit arhitectului roman Vitruvius, Jupiter trebuia să vadă de pe tronul său zidurile pe care urma să le apere. Din datele arheologice și epigrafice rezultă că forul nou (forum novum), împreună cu Capitoliul, au fost înălțate la sud de forul lui Traian în jurul anului 150. Am coroborat informația conținută în inscripția din Sarmizegetusa cu informațiile dintr-o inscripție nu mai puțin importantă din Apulum (IDR III, 5, 164). Aceasta din urmă era scrisă pe o coloană votivă, care susținuse o statuie a lui Iupiter, care între timp a dispărut. Era dedicată lui Iupiter Optimus Maximus (lui Iupiter celui prea bun și prea mare) și cuprinde datarea conform calendarului roman ,ante diem X Kalendas Iunias” (23 mai), dublată de o datare conform calendarului oriental, care va fi adoptat de romani odată cu impunerea creștinismului ca religie oficială. Această datare sună în felul următor: luna XVIII die Iovis, adică în a optsprezecea zi a lunii, de ziua lui Iupiter. Motivul acestei duble datări este acela că în anul 205 d. C., când a fost dedicată statuia, ziua de 23 mai cădea, conform calendarului oriental, într-o joi, ceea ce dedicantului i se va fi părut semnificativ. Mai trebuie amintit că dies Iovis sau Iovis dies a dat în limbile romanice „joi, jeudi, giovedí, jueves” etc. Nu m-am mulțumit cu atât și am căutat situații asemănătoare în alte provincii. Am descoperit că ziua de naștere a celui mai vechi Capitoliu din Pannonia, ridicat în Savaria (Szombathelyi) este 3 iunie, iar în Hispania primul Capitoliu al provinciei a fost ridicat în Tarraco (Tarragona) în 22 februarie, date devenite foarte importante în aceste provincii. Întorcându-mă la inscripția păstrată până de curând în bisericuța din Breazova și care astăzi este aruncată sub o bancă de lemn la Densuș, nu pot să nu remarc, cu durere, cum ne batem joc de documente esențiale pentru istoria noastră și pentru istoria universală. Până când?”, se întreabă profesorul Piso.
Aceeași întrebare ne-o punem și noi. De mai bine de 20 de ani, acest artefact excepțional, cu o poveste fascinantă, este ferit de ochii oamenilor și în loc să fie așezat la loc de cinste, zace acoperit cu o pătură prăfuită. Cine se face vinovat că un artefact de o mare importanță este batjocorit, fie din capriciile cuiva, fie din nepăsare, fie din necunoaștere?
Instituții care ar trebui să se implice în normalizarea situației sunt destule, dar nu este cine să apuce taurul de coarne și, cunoscând vechile metehne ale instituțiilor statului, avem un „deja vu”.
Direcția de Cultură, Episcopia Hunedoarei, Muzeul Civilizației Dacice și Romane, Poliția de Patrimoniu, vor da din colț în colț, își vor trimite reciproc hârtii, se vor acoperi de ele, își vor arunca sarcina din cârcă în cârcă, iar inscripția va rămâne doar o biată piatră în întunericul de sub bancă.
de Gladiola Chețe
