Medicina-spectacol „pe sticlă” a apărut în anii ’90, când show-uri de televiziune aduceau în fața publicului medici care vorbeau, într-un limbaj comun și relaxat, despre boli, leacuri și obiceiuri ce pot afecta sănătatea oamenilor. Uneori cu public, alteori fără, cel mai cunoscut dintre tele-medicii vremii a fost Doctor Oz, care aduna milioane de vizualizări și genera un succes notabil.

Odată cu era TikTok a apărut și la noi un val de persoane care practică „medicina pe sticlă”. Unii sunt medici. Alții sunt șarlatani, vânzători de alifii inutile și neautorizate, tensiometre pirat, pastile pentru potență sau „medicamente din plante” care ar putea înlocui statinele. Ei sunt cei care induc suferinzilor o stare de bine și de liniștire atunci când aceștia cumpără produsele prezentate drept „panaceu universal”. În realitate, acești șarlatani pot exista doar pentru că există un public care îi tolerează sau chiar îi caută.

Trecând la categoria medicilor, cel mai grav este că toată această medicină practicată pe rețelele de socializare nu face decât să zăpăcească pacientul aflat în suferință, care caută alinare în toate direcțiile.

În galeria medicinei practicate la televizor apare, printre alții, Mihail Pautov, un medic care și-a făcut din meseria de „tiktoker” un mod de viață. Situația este lesne de înțeles în momentul în care absolventul de medicină figurează în Registrul Colegiului Medicilor din România cu statutul de „inactiv” – statut acordat medicului membru al CMR care nu îndeplinește toate condițiile prevăzute de lege pentru exercitarea profesiei, neavând astfel drept de liberă practică.

În schimb, se pricepe la toate: de la respirație la ejaculare, de la nasul înfundat la hemoroizi, de la masturbare la statine, de la ambrozie la ficatul gras sau de la brânza de Făgăraș la anxietate. Un medic reputat este de părere că „doctor Mihail”, cum singur și-a pus eticheta, este de fapt un multivalent inconsistent.

Limbajul său prețios cucerește, deși uneori „sare calul” în zona suburbanului, lucru pe placul multora dintre admiratorii săi. Mihail Pautov îl copiază pe „Doctor Oz” și face acest lucru cu patos, existând însă o diferență esențială între cei doi.

Doctorul Mehmet C. Oz, medic american de origine turcă, este autorul a peste 400 de lucrări de cercetare și cărți de medicină. Realizează anual aproximativ 250 de operații pe cord, iar revista Time l-a clasat pe locul 44 în topul „Cei mai influenți 100 de oameni” ai anului 2008.

În schimb, medicul Pautov nu are nimic solid în spate, în afară de câteva cărți citite, consultarea AI-ului și dorința de a acapara atenția publicului, adunând cât mai multe aprecieri care să-i asigure traiul și celebritatea. Și asta nu ar fi, poate, cel mai grav lucru. Cu un accent fabricat și o figură interesantă, gata să rupă inimile admiratoarelor, medicul „de pe sticlă” pare uneori inconștient, abătând atenția pacienților săi virtuali de la tratamentele personalizate. Mai mult, îi atacă uneori pe colegii dintr-o breaslă din care nici măcar nu face parte.

Ultimul său atac „la baionetă” a fost îndreptat împotriva ozonoterapiei, utilizată în medicina anti-îmbătrânire.

Acesta susține că ozonoterapia este un „bullshit”, o practică toxică, cu impact negativ asupra sănătății celor care o caută pentru longevitate.

„Ozonul este un gaz toxic, interzis în SUA. Este ca și cum ai fuma ca să devii mai puternic, pe ideea că propriul corp va curăța toxinele. Ozonoterapia nu este doar o pierdere de bani, ci și o practică deosebit de periculoasă, cu unele cazuri raportate în care pacienții au avut reacții severe, până la deces. Suspiciunea mea este că o persoană care a făcut ozonoterapie este mulțumită de ea și nu se mai duce la ora de sport, ba mai mult bea și un șpriț în plus, pentru că se crede ferită de riscuri”, spune Mihail Pautov într-un podcast.

Trebuie precizat că, în România, la această oră, există peste 250 de medici care au urmat cursuri de specializare și sunt atestați în oxigen-ozonoterapie, reuniți sub egida „Societății Științifice Române de Oxigen-Ozono-Terapie”, înființată în anul 2007. Toți sunt înscriși în Registrul Colegiului Medicilor din România și au drept de liberă practică. Lor li se adresează, de fapt, Mihail Pautov.

Societatea științifică a reacționat documentat, în termeni clari și fermi. În comunicatul publicat în propria revistă se afirmă că oxigen-ozonoterapia este o procedură medicală acreditată în România de Ministerul Sănătății, fiind practicată exclusiv de medici specialiști și primari, cu specialități clinice, care au obținut atestat de studii complementare în urma promovării examenului național organizat de Ministerul Sănătății.

„Prin expunerea medicului Pautov, pe lângă afectarea profesională a colegilor medici, considerăm că informarea eronată a pacienților, menită să sădească panică în rândul acestora, comparând ozonoterapia cu fumatul și afirmând că ozonul este toxic, reprezintă o practică profund incorectă și contrară principiilor deontologice medicale”, se arată în comunicat.

Contactat de Cotidianul HD, doctorul Gabriel Mogoș, președintele Societății Științifice Române de Oxigen-Ozono-Terapie, precizează că ozonul este la fel de toxic ca orice alt medicament, dacă este greșit dozat.

„Este ca paracetamolul: dacă este prescris o tabletă pe zi, iar pacientul ia 20, devine toxic. Tocmai aceasta stă la baza procedurilor noastre: dozarea corectă a cantității de ozon utilizate. Ozonul este toxic atunci când este necontrolat și benefic când este folosit medical, în doze precise, prin căi sigure. Ozonul este produs în cantități mici în toate ființele vii, din regnul animal și vegetal, precum și la nivelul stratosferei, având roluri bine definite. În consecință, intervenția medicului Pautov poate fi catalogată drept nefericită, dacă nu chiar rău intenționată.”

Opinia personală a unui influencer, indiferent de vizibilitatea sa online, nu poate anula realitatea juridică și medicală din România, se arată în încheierea comunicatului.

 

 

Polemica iscată de hotărârea Inspectoratului Școlar Județean Hunedoara de a desființa clase din învățământul vocațional, clase cu specific unic, capătă amploare la nivel politic.

După o întâlnire a deputatei Natalia Intotero cu o delegație a profesorilor din Liceul de Artă Sigismund Toduță, concluziile sale, postate pe o rețea de socializare, au fost ambigue și fără o soluție concretă.

„Contextul actual, în care ISJ este obligat să reducă numărul de clase, este rezultatul unei decizii guvernamentale, parte a primului pachet de măsuri asumate de Guvernul României, prin prim-ministrul Ilie Bolojan, privind reducerea cheltuielilor din educație, așa cum reiese și din actele normative adoptate în ședința de Guvern din 30 ianuarie 2026.

Fără a comenta analiza realizată de ISJ, am subliniat un aspect esențial: liceele vocaționale precum liceul de arte, liceul sportiv sau liceul pedagogic deservesc întreg județul, nu doar municipiul Deva. Doar în acest an școlar, aproximativ 40% dintre elevii claselor a IX-a ai Liceului de Arte provin din alte localități ale județului, iar acest lucru trebuie luat în calcul. Am solicitat reanalizarea situației, în conformitate cu legislația în vigoare, pentru a evita tăierea claselor în aceste licee. Am primit un memoriu din partea cadrelor didactice, pe care îl voi înainta Ministerului, ca un semnal de alarmă privind impactul acestor măsuri asupra învățământului”  a precizat deputata Natalia Intotero.

 O altă postare, de data aceasta, a deputatei Vetuța Stănescu atacă în termeni severi decizia ISJ Hunedoara. Punctând clar verigile slabe ale deciziei, postarea liberalei Vetuța Stănescu apare asemenea unui rechizitoriu dur dar lucid și argumentat. 

„În ultimele zile, pe fondul reacțiilor publice justificate, asistăm la o tentativă clasică de fugă de responsabilitate.

Inspectoratul Școlar Județean Hunedoara încearcă să arunce vina pe măsurile guvernamentale de reformă a învățământului, insinuând că reducerile de clase ar fi fost „impuse de sus” și că la nivel local „nu s-ar fi putut face altceva”.

Este fals. Și este grav. Reforma educației stabilește cadre generale, principii și obiective. Nu decide ce liceu pierde clase, în ce oraș și pe ce criterii. Aceste decizii aparțin exclusiv inspectoratelor școlare județene, care au obligația legală de a fundamenta planurile de școlarizare pe date reale: performanță, adresabilitate, specific educațional, nevoile comunității și o consultare serioasă a tuturor directorilor de școli.

În Hunedoara, problema nu este reforma. Problema este modul incompetent și opac în care ISJ a ales să o aplice. Sau, mai exact, să o folosească drept pretext.

Ceea ce vedem acum este o manevră veche:

– întâi se ia o decizie prost fundamentată;

– apoi, când apare reacția publică, se caută un vinovat abstract: “Guvernul”, „reforma”, „contextul național”;

– în final, se încearcă îngroparea subiectului prin relativizare și confuzie.

Această strategie nu ține. Și nu va ține.

Reducerea claselor de liceu în Deva și în județ nu este rezultatul unei obligații guvernamentale, ci consecința directă a deciziilor luate la nivelul ISJ Hunedoara. Decizii fără criterii clare, fără transparență și fără respect față de elevi, părinți și comunități.

Nu vorbim despre un singur liceu. Vorbim despre un întreg județ, despre accesul copiilor la educație, despre șansele lor reale și despre viitorul Hunedoarei.

Iar acest viitor este astăzi ciopârțit de incompetența unor persoane care tratează educația ca pe o schemă birocratică și responsabilitatea ca pe o povară de pasat altora.

Responsabilitatea este clară și localizată. ISJ Hunedoara nu se poate ascunde în spatele Guvernului. Nu se poate ascunde nici în spatele reformei. Și nu se poate ascunde în spatele unor explicații fabricate post-factum”.  Cine a luat decizia, răspunde pentru ea!”, încheie deputata Vetuța Stănescu.

Deci zarurile vor fi aruncate la București, în zilele următoare și vor hotărî soarta învățământului vocațional devean.

Gânduri după Concertul de Anul Nou, Stradivarius din Deva
de Gladiola Chețe


Vineri, 9 ianuarie 2026, a început noul an meloman cu un concert prietenos, luminos, susținut de un virtuos al viorii Stradivarius și de o pianistă remarcabilă, părinții a trei copii – poate cel mai plăcut și mai firesc concert la care am participat.

Se simțea ca și când prietenii de o viață, părinții copiilor cu care se joacă toată ziua copiii noștri – tatăl, violonist de talie internațională, și mama, pianistă remarcabilă – ne-au invitat la ei acasă și ne cântă la instrumentele lor valoroase, ca un privilegiu între prieteni, într-un cerc restrâns, intim.

Aplauze!!!

Când deschideai ochii, erai în cocheta sală a teatrului din Deva, un loc remarcabil, dacă întrebați pe oricine.

Revenind la realitate… Programul a inclus trei sonate, fiecare alcătuită din trei și patru părți, lucrări pe care, personal, nu le mai ascultasem până acum. Despre ele a vorbit frumos și elocvent, în română, violonistul Ștefan Tarara, născut la Heidelberg și stabilit la Zürich. Concertul s-a încheiat emoționant cu „Balada” lui Ciprian Porumbescu și „Lăutarul” lui George Enescu, aplaudate îndelung.

Când eram mică, credeam că atunci când voi fi mare va fi acel moment în care nu voi mai plânge auzind „Balada” lui Ciprian Porumbescu sau citind „Peneș Curcanul”.

Au trecut anii și lucrurile nu s-au schimbat.

Poate că a fi mare nu înseamnă să plângi sau să nu plângi, să faci sau să nu faci ceva, ci să înțelegi ceea ce poți și ce consecințe are ceea ce poți. Cred cu tărie că a fi mare înseamnă să te uiți cu drag în jurul tău și să dăruiești cu plăcere din tine celor din jur.

Asistând la concertul despre care îți povesteam, vineri, s-a simțit că eram în prezența unor oameni cu adevărat mari.

Ascultând „Balada” „domnului” Ciprian Porumbescu, cum s-a exprimat talentatul violonist (semn al marelui respect și admirației pe care le poartă compozitorului), înțelegi că, de fiecare dată când s-a întâmplat același lucru și ai plâns, indiferent de vârstă, nu contează, pentru că între tine și „Baladă”, între tine și vioară, în acele clipe, nu există nimic altceva. Era pur și simplu magnific.

Cineva îmi dăruia din lumina sa, iar noi primeam cu bucurie.

Când s-a terminat, a durat câteva secunde bune până să ne revenim la realitate și s-a întâmplat când lumea a aplaudat.

Acel ropot de aplauze, oricât de frumos și meritat, hrană pentru fiecare artist, schimbă starea de spirit, te aduce din concentrare și din reverie… în prezent, teoretic. Practic, nu știu, dar clar rupe vraja.

A aplauda sau a nu aplauda, asta e întrebarea?
Sau asta e întrebare???!!!

Sigur că trebuie să aplauzi, dar atunci când este oportun.

De aceea NU se aplaudă între părțile unei sonate, pentru că întrerupe conexiunea cu momentul artistic.

Concertul a fost absolut minunat și mă bucur enorm că am fost acolo, pentru că energia pe care o simți la un concert sau spectacol atunci când ești în sală nu se compară cu nimic și, de aceea, pentru cine a făcut asta posibil: Aplauze!

Am studiat, ca orice om iubitor de autentic, și am constatat că sponsorul concertului/concertelor chiar susține pasiunile, hobby-urile și oamenii talentați, așa că sâmbătă dimineață m-am prezentat la unul dintre multele lor magazine, în calitate de client fidel care admiră susținătorii artei.

Aplauze!

Gazda evenimentului este o doamnă elegantă în tot ceea ce face, nu doar în stilul și clasa evenimentului, care este clar amprentat de domnia sa.

Aplauze!

Și uite așa, tot găsind momente de aplaudat, mi-a venit ideea unui mic îndrumar pentru noi toți, la care am putea contribui cu toții.

S-ar putea numi, de pildă: „Ghid de etichetă culturală și de comunitate”… un soi de „Cod de bune maniere pentru spectatorii de evenimente culturale și de comunitate”. În esență, ar fi un mic ghid care să explice spectatorilor cum să se comporte, cum să se îmbrace, când să aplaude și, în general, cum să respecte atmosfera unui spectacol sau concert, astfel încât toți să ne bucurăm de tot ceea ce acești Oameni mari dăruiesc pe scenă și de ceea ce oamenii iubitori de autentic protejează.

Fie că e o manifestare a actului artistic, în orice formă a lui, sau orice formă simplă de manifestare a frumosului, pentru că, nu-i așa, știm bine… frumusețea va salva lumea!

de  Gladiola Chețe


Dragi custozi ai istoriei (a noastre și a altora)

Priviți: o brățară dacică, nouă, strălucitoare în vitrină. Ops, nu-i. Dispare. Apoi, în altă zi, la altă vitrină, coroana imperială — același scenariu.

Ce idee uimitoare: patrimoniul e la modă… pentru hoți.
Și ce idee și mai uimitoare: chiar instituțiile care îl expun admit că păzirea lui e „provizorie”.

Brățările dacice – noi le vedem ca parte din noi. (Un „noi”, o conștiință colectivă care devine interesată doar când se lamentează.) Dacă una dispare, pleacă o bucată din noi.
Dar când bijuteriile franceze dispar, pleacă o bucată din noi-umanitate culturală.
Rezultatul e același: vulnerabilitate.

La Assen s-a furat — hoții au ales ține clare: piesele-vedetă.
La Paris s-a furat — furt în stil hollywoodian: șapte minute, în plină zi, cu platformă și unelte.
(Să nu uităm că în Ocean’s Twelve, băieții buni furau de la răufăcători, nu de la istorie.)

Nu contează dacă muzeul e mic sau mare — contează că hoțul știe exact ce caută.
Și asta spune ceva despre noi: nu doar despre ce avem, ci despre ce suntem dispuși să pierdem.

Pentru România: furtul din Assen e o lovitură dublă — pierdere de patrimoniu + dovadă că valorile noastre pot fi tratate ca marfă.

Pentru Franța: furtul de la Louvre e un avertisment major — dacă cel mai mare muzeu din lume e penetrabil, ce mesaj transmite lumii întregi?

Diferența dintre „avem valori” și „le păstrăm cu adevărat” e la fel de mare ca între o brățară dacică într-o vitrină și o coroană imperială furată în zece minute.

În ambele cazuri, capete ar fi căzut dacă trăiam în vremea capetelor încoronate — orice ofensă adusă suveranilor se plătea cu prețul suprem.
Acum, când istoria primește o lovitură din care nu curge sânge, nu se moare, ci se uită — cine plătește?

Superficialitatea, noua formă de barbarie

Trăim într-o epocă în care oamenii fac poze lângă ruine fără să știe ce s-a prăbușit acolo;un like valorează mai mult decât o lecție de istorie, o brățară dacică devine doar content vizual, un fundal pentru o poveste Instagram, iar un furt din Louvre e doar o știre de consum rapid.

Într-o lume care își pierde memoria în fluxul de notificări, fiecare artefact furat e o piesă smulsă din conștiința colectivă.
Hoții nu mai sparg doar uși, ci fisurează încrederea în trecut.
Și, ironic, nici nu mai avem nevoie de dușmani externi — suntem propriii noștri jefuitori, cu un surâs selfie și un filtru vintage.

Poate că asta e adevărata crimă de lezmajestate: nu furtul brățărilor dacice, ci indiferența cu care le privim, ca și cum trecutul ar fi doar o vitrină frumoasă, nu un legământ.

Manifest

Cerem să privim patrimoniul nu ca pe o podoabă, ci ca pe o responsabilitate.
Cerem instituțiilor să nu mai expună simboluri sub pază simbolică.
Cerem ca brățările  dacice să nu mai fie doar relicve ale unei mândrii trecute, ci semnul viu al unei conștiințe prezente.

Pentru că atunci când dispare o brățară, nu pierdem doar aur. Pierdem memorie. Pierdem sens. Și, puțin câte puțin, pierdem dreptul de a mai spune: noi am fost acolo.

 

E  Costel, vestit rugbist,
Meserie? Traseist!
El la drumuri e stăpân
Dar de fapt e un jupân
Mântuiala-i legea lui,
De dat socoteală, n-are cui
Și dă-i frate la asfalt,
Că așa ajungi înalt.
Vina-i tot a celuilalt,
Totul este praf și scrum,
Și de gropi e plin acum.
Când sezonul bate-n ușă,
Spre cetăți e doar  cenușă.
Urlă gropile pe drum,
Drumul tot e numai scrum.
Una are și un nume.
Om de vază, cu renume.
Plâng șoferii și înjură
Iar Costel, el doar se jură.
Nici asfalt nu a mâncat
Și el este nepătat.
Drumul este județean,
Lui îi pasă an de an,
Cum îi pasă iepei sure
De gândacii din pădure.
Și așa, spre Sarmis drum
Gropile sunt cu duium
Iar Costel râzând privește
Cum totul se năruiește.

Corupție și prejudicii la Spitalul Județean de Urgență Deva

Subsemnatul Grec Marius, medic primar la Spitalul Județean de Urgență Deva, doresc să vă aduc la cunoștință fapte care prejudiciază spitalul și produc suferință pacienților, toate prin acte de corupție evidentă.

Actualul vicepreședinte al CJ Hunedoara, domnul doctor Demeter Ioan, continuă abuzurile pe care le-a făcut și în perioada când era director medical, și ulterior, când a fost menținut de actuala conducere a SJU Deva ca șef al Secției Interne 2, fără a fi scos postul la concurs și cu aprobarea Consiliului de Administrație.
Din 2024, când au fost create în cadrul spitalului noi compartimente de sine stătătoare, el a fost menținut în Compartimentul de Gastroenterologie, în mod ilegal, deoarece era pensionar. Mai mult de atât, el nu avea specialitatea de gastroenterolog și nici dreptul de a efectua proceduri endoscopice. Cu toate acestea, a încasat ilegal salariul și sporul aferent laboratorului de endoscopie-gastroenterologie nou creat și a prejudiciat CNAS prin faptul că a fost lăsat să practice ca și medic, fără specialitatea respectivă, neavând dreptul să facă internări.
Cât timp a fost director medical la SJU Deva, nu a scos niciun post de gastroenterolog la concurs, blocând astfel accesul populației județului Hunedoara la tratamente de urgență, punând astfel viața pacienților cu hemoragii digestive în pericol și obligându-i pe aceștia să apeleze fie la medicina privată, fie la alte centre medicale îndepărtate. Mai mult, în perioada cât a fost director medical a trecut în subordinea sa laboratorul de endoscopie de pe secția Interne 1 pe secția Interne 2 unde Dr Demeter era și șef de secție .
După alegerea sa ca vicepreședinte al CJ Hunedoara în noiembrie 2024, fiind delegat de conducerea instituției cu atribuții de control și coordonare a activității spitalului, Dr. Demeter Ioan continuă abuzurile pe care le comite de ani de zile.
Doi medici protejați ai actualului vicepreședinte al CJ HD și ai conducerii SJU Deva, angajați ai unei firme private de dializă dețin și funcții cheie la nivelul SJU Deva, aflându-se în conflict de interese.
Atât Dr. Palamar Marcel care activează în cadrul SJU Deva, în calitate de șef al Secției Dializă, funcție obținută printr-un concurs “trucat” în februarie 2023, cat și Dr. Gie Denisa, coordonator Nefrologie, de asemenea menținută în funcție abuziv, aceasta neîndeplinind condițiile legale, din pozițiile pe care le ocupă, direcționează pacienții care au nevoie de dializă spre centrul privat, aducând prejudicii materiale importante spitalului de stat.
De remarcat este că firma privată tratează 150 de pacienți dirijați din spitalul de stat, în timp ce SJU Deva are în evidență, la dializă, doar 32 de pacienți, cu toate că spitalul are capacitatea de a-i trata și pe cei trimiși premeditat în sistemul privat.
De reținut este faptul că, înainte de a se proceda la trimiterea pacienților la dializare la firma privată, în SJU Deva erau tratați peste 100 de pacienți.
În urma acestui abuz, SJU Deva pierde anual 18.000 de euro pentru fiecare pacient redirecționat la firma privată.
Astfel, prejudiciul adus instituției se ridică la peste 2,5 milioane de euro, până în prezent și crește anual, deoarece practica de a trimite pacienții din spital la dializa privată continuă în mod accelerat.
Pacienții au fost determinați să accepte transferul către firma privată de dializă , fără a li se comunica faptul că au dreptul să-și aleagă furnizorul de servicii medicale. Conform Legii 95/2006 și Ordinului Ministerului Sănătății 1834/2023, pacientul are dreptul să aleagă singur, în cunoștință de cauză, centrul de dializă unde își va continua tratamentul. Conform Legii 46/2003, pacientul are dreptul să-și aleagă și medicul curant. Nu s-a ținut cont de nicio prevedere legală, pacienții fiind trimiși la clinica privată, în mod abuziv, împotriva voinței lor și împotriva normelor legale.
Am depus numeroase petiții către conducerea SJU Deva, să nu impună pacienților , împotriva voinței lor, să plece în privat la dializă, ceea ce reprezintă o încălcare flagrantă a legii, dar fără succes.
Recent, în Compartimentul Nefrologie și Hemodializă s-au instalat inscripții oficiale sub forma unor plăcuțe bilingve, în limba engleză și maghiară, cu numele secției și medicilor, lipsind cu desăvârșire cele în limba oficială a statului român, care este limba română conform Constituției României , art .13.
Această omisiune nu este doar o lipsă de respect față de pacienții români, ci și o abatere administrativă, cu implicații asupra funcționării corecte și legale a unei unități sanitare publice.
Solicit înlocuirea de urgență a plăcuțelor neconforme, tragerea la răspundere a persoanelor care au aprobat această situație și intervenția autorităților centrale pentru corectarea acestui derapaj administrativ.
Consider că aceste fapte reprezintă un act de dispreț profund și îngrădire a drepturilor fundamentale de acces liber la serviciile publice de sănătate, față de întreaga populație a județului Hunedoara. Din acest motiv, cer de urgență, autosesizarea organelor competente pentru anchetarea și tragerea la răspundere a tuturor celor implicați, pentru fapte de corupție, abuz în serviciu și pentru gravele prejudicii aduse spitalului.
Voi continua să lupt pentru accesul liber al pacienților la serviciile de dializă din cadrul spitalului de stat și împotriva oricărui comportament menit să inducă în eroare și sa submineze demnitatea profesiei de medic .
Conducerea Spitalului Județean de Urgență Deva este profund compromisă moral și profesional. Se recurge la hărțuire instituțională, presiuni administrative și abuzuri împotriva medicilor care refuză să se supună jocurilor de putere, interese politice și invidii personale. Această atmosferă toxică nu afectează doar cadrele medicale, ci și desfășurarea în bune condiții a actului medical , cu consecințe asupra pacienților. Solicit intervenția urgentă a autorităților competente și sprijinul public pentru reinstaurarea demnității în sistemul sanitar hunedorean.
Cu toată considerația,
Dr. Grec Marius,
Medic primar nefrologie la SJU Deva

Domnule Administrator Public al județului Hunedoara,
Domnule fost sportiv de performanță,
Domnule Vicepreședinte al PSD Hunedoara,
Domnule fost membru al mai multor partide politice,

Ați onorat cum se cuvine lansarea de carte a colegului nostru Nicolae Gavrea, fiind invitat să cuvântați în deschiderea evenimentului. Am fost încântat de cuvintele frumos alese, legate de lansarea cărții, dar am fost stupefiat să remarc felul în care ați împărțit  membri breslei jurnaliștilor.
Spuneați în discursul rostit că există, ca peste tot, ziariști mai de valoare și ziariști mai puțin valoroși, ziariști onești și mai puțin onești. Afirmația a fost făcută fără a da nume.
În primul rând ați greșit când nu ați pus punct între propoziții. În propoziția principală, care de fapt ne adunase pe toți în aceeași sală, era vorba despre lansarea unei cărți și nicidecum despre expunerea frustrărilor dumneavoastră față de atitudinea unor jurnaliști care nu sunt în simbria dumneavoastră și care vă urmăresc matrapazlâcurile pe care ei presupun că le faceți și încearcă să le dovedească.
De ce a fost nevoie să aduceți venin la o acțiune culturală, festivă și valoroasă?
Nu v-a fost suficientă refularea pe care ați probat-o într-o penibilă emisiune de televiziune, legată de același subiect?
Era nevoie să maculați acest moment?
Dacă insistați așa de mult pe această temă și vreți să vă răzbunați pe cei care folosesc, cu adevărat, dreptul la liberă exprimare de ce nu o faceți direct, asumat și bărbătește?
Vă rugăm să ne răspundeți, de la înălțimea iluzorie a funcţiei pe care o ocupați vremelnic, cine vă dă dreptul să ne judecați activitatea și calitatea actului jurnalistic?
Cine vă dă dreptul să împărțiți truditorii din presă în ziariști buni și ziariști răi?
Ce abilităţi dețineți dumneavoastră, care vă dau dreptul de a judeca jurnaliști în masă?
Ați greșit, domnule Avram. De data asta ați ratat eseul. Nu ați ajuns dincolo de linia care v-ar fi adus victoria și cred că niște scuze se impun. V-am mai îndemnat odată la niște scuze și a ieșit bine. Poate că și de data asta va fi la fel.
Cu părere de rău, în numele ziariștilor răi și „neonești”

Vladimir Brilinsky

Ziua Mondială a Diabetului are loc în fiecare an în data de 14 noiembrie, la inițiativa Federației Internaționale de Diabet (IDF) şi Organizației Mondiale a Sănătății.

Diabetul este o boală cronică, netransmisibilă, care apare atunci când pancreasul nu produce suficientă insulină (sau nu produce deloc) sau când organismul nu poate utiliza corespunzător insulina.
Insulina este un hormon produs de pancreas, care acționează ca o cheie care permite glucozei din alimentele ingerate să treacă din circulația sanguină în celulele corpului pentru a produce energie, adică insulina ajută glucoza să intre în celule.
De ce a fost nevoie de o zi mondială a diabetului zaharat?
Pentru a sensibiliza opinia publică. Pentru că diabetul zaharat a devenit o adevărată epidemie la nivel mondial.
În anul 2007, în lume existau 246 milioane de persoane cu diabet și se estima că în 2025 se va ajunge la 380 milioane adulți cu diabet zaharat.
Dar în 2017, deja existau în lume 425 milioane de persoane cu diabet, iar în 2021, la cea de-a zecea ediție a Atlasului IDF, erau înregistrați 537 milioane adulți cu diabet zaharat, la nivel mondial și 61 milioane în Europa. Practic, la ora actuală, la nivel mondial, 1 din 10 persoane adulte are diabet și 1 din 3 persoane cu diabet, este nediagnosticată.
În România, conform studiului PREDATORR și în județul Hunedoara, conform unei cercetări personale pe 1% din populația județului, peste 11% din populație are diabet zaharat.
În 2021, 6,7 milioane decese din întreaga lume și 1,1 milioane decese din Europa, au fost atribuibile diabetului zaharat, mai ales datorită complicațiilor redutabile ale acestei afecțiuni şi comorbidităților, care cresc mult riscul cardiovascular al persoanei.

În consecință, verificați-vă glicemia daca aveți peste 35 de ani și:

  • Aveți rude de gradul întâi cu diabet zaharat
  • Aveți istoric de boli cardiovasculare
  • Aveți hipertensiune arterială (ai TA ≥130/80 mmHg sau iei tratament pentru HTA)
  • Aveți dislipidemie
  • Aveți viață sedentară
  • Aveți istoric de pancreatită
  • Aveți prediabet (glicemie bazală modificată, scăderea toleranței la glucoză)
  • Sunteți femeie cu ovar polichistic sau ați avut diabet gestațional

Dacă aveți glicemia, dimineața, pe nemâncate, mai mare decât 110 mg/dl, contactați medicul de familie.
Astăzi 14.11.2024, Societatea Română de Diabet, Nutriție și Boli metabolice, cu sprijinul „Sănătatea Press” organizează, în mediul online, „MARATON ÎN DIABET” un eveniment mediatic, aflat ca cea de a doua ediție, pe tema diabetului zaharat, La simpozionul care va dura 24 de ore și care fi difuzat pe pagina de Facebook „Societatea Română de Diabet, Nutriție și Boli Metabolice” vor conferenția specialiști ai domeniului, din întreaga țară, repartizați pe diferite teme legate de diabet.

Dr. med. Avram Rodica Ioana

de Gladiola Cheţe


Când eram mică, auzeam povești cu austro-ungari asupritori, ciocoi și Regele Mihai, niciodată în același context.

Așa că am crescut dorindu-mi, când mă fac mare, să fiu haiduc.

Gladiola Cheţe

Copilul cu nasul în cărți, nu prea găseam fetițe să se joace de-a atacat trenul cu Regele Mihai, pe care îl răpim, apoi îl “băgăm în țară pe partea aialaltă” (pentru că bunicii îmi povesteau că “ăia” l-au alungat din țară, așa că eu îmi imaginam că dacă a ieșit pe la un capăt al satului, poate reveni pe la celălalt capăt. Simplu. La 5 ani.:)

Fetițele se vor prințese, mă rog, așa era odată, că așa începeau poveștile, poate, dar eu am visat mereu să fiu haiduc.

E drept că, am avut și o perioadă în care mă visam Mihai Viteazul și îi ceream tatălui meu să mă ducă la Alba Iulia “să calc pe urmele lui”.  Jur că încă îmi dă fiori gândul ăsta și simt o mare duioșie față de copila aceea.

Mai mare am “urmărit-o“ pe Regina Maria mai abitir ca pe un mega influencer din ziua de azi, citind istorici, biografi și scrierile sale, cu multă aplecare către pasiunea, devotamentul și patriotismul ei.

Sună straniu dacă te gândești logic, dar poate asta făcea povestea și mai incitantă.

Ce înseamnă să fii patriot?!

Să îți iubești țara, să faci tot pentru propășirea acesteia.

Bun, dar care e patria acestei femei (lasă regina, să stabilim mai întâi omul!)?!

Născută și crescută în lumea imperialistă, în elitele conducătoare, adoptă o țară la marginea continentului, dacă nu a lumii, și se comportă ca și când aceasta ar fi unul din cavalerii mesei rotunde, doar că încă nu își găsește locul la masă, iar menirea ei e să o așeze.

Ei bine, aceasta formă de patriotism, de devotament și mai ales enormul talent artistic m-au făcut să stabilesc niște standarde foarte înalte în ceea ce privește admirația mea, reperele, modelele.

Asta am avut în minte când am început interviul cu Alteța Sa, Principele Nicolae al României.

Nu am îndrăznit să îi spun că eu scriu povești, nicidecum interviuri și că cei ce se regăsesc în paginile mele sunt „povestitori fistichii”, dar știți ce?! A fost tocmai asta! Un veritabil povestitor fistichiu! Mi-am dat seama, pe parcurs, că nu era cazul să mă formalizez pentru că dincolo de protocol este un Om asemeni tuturor protagoniștilor Fistichizadei, prinți și prințese în felul lor.

În fața domniei sale, însă, nu era doar un scriitor și un translator, un membru Rotary Club Hunedoara.

În fața domniei sale, era fetița care se visa haiduc, copila îndrăgostită de Mihai Viteazul, tânăra care o adora pe Regina Maria, feminista liberală, profesorul democrat și visătoarea din mine. Toți i-am pus întrebări și      l-am descusut, conștientă că pe fundal rula un film alb- negru care spunea doar “este descendent al reginei”

Venit  la invitația Clubului Rotary Iancu de Hunedoara în orașul de la poalele Castelului Corvinilor, pentru promovarea albumului “Bunicul meu, Regele Mihai” și a proiectului său de suflet “Istoria regalității” , am petrecut 50 de minute deosebit de agreabile cu domnia sa vorbind despre altceva.

Disponibil și deschis, discret și politicos cu maniere impecabile și o română fermecătoare, pe care o învață continuu și tot se declară nesatisfăcut, (dar noi toți știm că minunata noastră limba nu e ușor de învățat), Principele strălucea în soarele de noiembrie, profilat pe după castel.

Nu e șagă! Strălucea de încredere și convingere.

“Nu era tocmai alegerea mea în viață să părăsesc traiul meu relaxat și liniștit din Marea Britanie ca să fiu persoană publică în România, când știm că asta aduce cu sine multă responsabilitate și o provocare, dar câteodată asta înseamnă maturizarea. “ Când îmi spunea asta, îl vedeam pe tânărul de 27 de ani, înalt, frumos și fără griji, fără să știe o iotă română, lăsând colinele britanice pentru plaiurile mioritice și mi se strângea inima de mamă.

Dar, îmi revin repede căci vorbește cu căldură despre misiunea lui de a uni oameni de bine, despre responsabilitate, simbolurile care le reprezintă monarhia, despre valori și despre viitor.

A repetat de câteva ori într-o frază viitor și custode…

 By the way (cum zice englezul!), discursul său nu este presărat cu neaoșe împrumuturi din alte limbi, engleza maternă, în cazul domniei sale, cum facem noi și nici cu traduceri forțate de termeni direct și neadaptat în română, deși cred că încă gândește în engleză și traduce (cum e normal, când vorbești predominant o limbă pentru multă vreme).

Viitor și custode …

Ascultându-l a înflorit în mintea mea un titlu și i-am cerut permisiunea : „Custodele viitorului”.

E un tânăr tată plus e un tânăr implicat social plus un tânăr devotat misiunii egal custodele viitorului său.

Dacă viitorul, în general, vede monarhia ca anacronică sau nu, dacă este sau nu, cum spune domnia sa „un liant în societate”, dacă este un simbol sau o forță, rămâne de văzut.

Cert este că, dacă fiecare în mica sa lume ar face câte ceva, cu grație și eleganță, pentru mai bun și mai bine, cu grijă pentru un prezent pașnic și un viitor fericit, atunci fiecare, urmând exemplul Principelui, custode al viitorului, l-am făuri fără teamă.

Spicuiri…

  • Buna ziua, înainte de orice permiteți-mi să vă întreb care este formula de adresare ?
  • Sunt Principele Nicolae al României.
  • Cum este să fii print, dacă îmi permiteți ludica întrebare?
  • O responsabilitate! Responsabilitatea de a reprezenta ceva mai mare și mai important decât tine. Responsabilitatea de a duce mai departe misiunea familiei regale care a început cu Regele Carol.  Nu este un titlu coborât din povești, ci sunt custodele unui patrimoniu de valori pe care familia mea l-a prețuit și l-a vegheat începând cu regele Carol și pe care am datoria să-l duc mai departe.
  • A fi print este un privilegiu, așa cum ne imaginam noi toți?
  • Fără responsabilitate nu poate exista privilegiul, iar privilegiul vine prin oamenii pe care îi ai alături.
  • Ce vreți să înțeleagă tinerii din misiunea dumneavoastră în urma proiectului  „Istoria regalității”?
  • Plec de la premisa enunțată de Iorga „un popor care nu își cunoaște istoria este ca un copil care nu își cunoaște părinții” și de acolo construim. Este efortul meu de a scoate la lumină un trecut glorios care poate sprijini un viitor mai bun.
  • Care credeți că este rolul monarhiei în societatea de azi?
  • Un liant între forțele din societate, un reper, un factor de echilibru.
  • Care credeți că sunt punctele forte ale societății românești de azi?
  • Obiceiurile și tradițiile, portul popular încă viu reprezentat , biserica și comunitatea.
  • Ce părere aveți despre „Spare”?
  • Nu pot sa judec ce fac alții, dar nu cred că aș putea vreodată să expun familia. Membrii unei familii se mai și ceartă, mai sunt probleme, dar trebuie să rămână între ei. Chiar dacă nu cred că a fost corect să dea acele detalii din casă, nu știm, poate are motivele sale. În fond el este ambasador al unei asociații de sănătate mintală și poate asta l-a stimulat. Uneori este bine să te răcorești, indiferent cine ascultă.
  • Regina Maria iubea Balcicul, dumneavoastră unde vă simțiți acasă?
  • Chiar dacă m-am născut și am crescut în Anglia, nu m-am simțit acasă, în Kenya, unde am locuit doi ani, m-am simțit mai acasă, dar când am ajuns  în România, am simțit ce înseamnă cu adevărat acasă.

*****

Să mai adaug că atunci când vorbește de apicultură râde frumos cu toată fața și ochii.  E singurul hobby de care a vorbit căci între obligațiile asumate prin asociația pe care o patronează și cei doi copii, timp liber nu prea rămâne, dar vorbește relaxat de asta, semn că îi place ceea ce face.

Apicultură, ziceți?!  Apropo de simboluri…  Meșteșugul dacic, creator de sănătate…

Apoi, știți cum în orice filmuleț și cărticică despre Regina Maria o vedem pe ea călare, singură peste dealuri, în natură? Principele e cu bicicleta, în drumeții pe munte, e fascinat de tradiții, de Maramureș și Bucovina…

Cum spuneam?!

Descendent de sânge albastru … iubitor de autentic, original și care înțelege rolul său ca fiind acela de a onora trecutul și a se obliga pentru viitor sub Coroană, și ne îndeamnă pe toți să ne alăturăm ideii că un viitor prosper și sănătos se construiește înțelegând trecutul și prețuindu-l.

Și când îmi povestea toate astea, îl ascultam așa scăldat în soare, haiducul care nu am fost, Mihai Viteazul și Regina Maria, alături de mama din mine se prindeau de mâini și priveau zâmbind spre castel.

Revoluția română încă se vinde bine, mai ales peste hotare, sub diferitele ei forme. De data asta avem de a face cu o rememorare a momentelor care au precedat revolta din fața lui Ceaușescu, rememorare ecranizată de Bogdan Mureșanu.

 „Anul Nou care n-a fost” a fost lansat la apă, pentru publicul larg, după prezențe notabile în străinătate, unde a și cules premii la festivaluri de film la care a participat.

 Am dorit să văd acest film având părere preconcepută, transpusă într-o dilemă personală. Poate scăpa Andrei Văncică, celebrul interpret al lui Celentano, din Las Fierbinți, de povara unui rol de excepție și inoculat puternic în mentalul spectatorului, fie el pasionat sau ocazional, client al consacratului serial de televiziune?

Doar 17 oameni în întunericul sălii de cinema, sală pe care o visam neîncăpătoare la un asemenea eveniment, la care biletul a costat dublu și atât. Nicio festivitate, niciun discurs, niciun invitat dar i s-a spus premieră. S-a alăturat și plasatorul după ce a început filmul, așa că 18 perechi de ochi au urmărit un film despre care cronicile sunau elogios.

După un sfert de oră de vizionare, mă întrebam dacă văd filmul anunțat sau văd, în reluare, excepționalul film al lui Tudor Giurgiu, „Libertate”. Același scenariu șablon, cu mai multe destine, care merg paralel și care nu se întâlnesc, decât la final, ca martori, ai revoluției din diferite ipostaze, fiecare cu drama și trăirile sale. Fiecare poveste apare ca o piesă de puzzle care, asamblată la locul ei, trimite la un recurs al memoriei, pentru cei care au trăit momentele revoluției sau poate fi o lecție de istorie pentru cei născuți „după”. Fără discuție, că, dacă nu ar fi existat „Anul Nou care n-a fost” ar fi trebuit inventat, pentru că el, bun sau rău, își merită pe deplin locul în galeria istoriei antedecembriste.  

Nu există un personaj principal al filmului, la fel ca și în „Libertate”. Există, în schimb, acele destine, creionate de scenarist, cărora le dau viață actorii, cei mai mulți dintre ei cunoscuți publicului din alte pelicule, mai mult sau mai puțin izbutite. Generația tânără de actori se împletește, de la bun început, cu cea a celor consacrați, încercând să creeze un tot unitar al narațiunii.

Evident subiectiv, fără a intra în polemici cu alții, aș îndrăzni o ierarhizare a prestației unor actori care au dat viață personajelor lui Bogdan Mureșanu. 

Emilia Dobrin este excepțională în rolul Margaretei Dincă, mamă de ofițer de securitate, o femeie deloc simplă, care a dus o viață în care a împletit  comunismul cu burghezia și care regretă atât de mult trecutul încât este gata să-și pună capăt zilelor. Emilia Dobrin  joacă o partitură pe cât de grea, pe atât de spectaculoasă, care pendulează strălucit de la tragic la comic, partitură care o așază definitiv în galeria marilor actori români.

Dacă este să căutăm latura emoțională a filmului, o găsim în rolul interpretat fabulos de Luca Toma despre care nu știm încă dacă va îmbrățișa sau nu actoria după această experiență. Aici el joacă, minunat, rolul lui Marius, un copil de clasa a doua care îi scrie lui „Moș Gerilă” să-i aducă mamei o geantă iar tatălui să-i îndeplinească dorința ca să moară „Nea Nicu”. Protejat de mama sa, interpretată într-un ton ireproșabil de Ioana Flora, copilul Marius pur și simplu impresionează.  Atâta emoție degajă copilul ăsta, cu naivitatea și nevinovăția lui, atâta sinceritate apare în privirea sa senină, fără teamă de furia disperatului tată, Adrian Văncică, încât nu poți să nu privești prin ochii scenaristului viziunea sa despre viitor.

În rolul Florina, o actriță la Nottara, disprețuitoare față de Ceaușescu și regimul său, fermă, curajoasă, cu o viață dezordonată dar cu o personalitate puternică, Nicoleta Hâncu  face un pas semnificativ spre galeria vedetelor consacrate. Actriță de teatru și film, cu mult talent, dar fără roluri de top, ea explodează efectiv într-un rol care i se potrivește ca o mânușă. La fiecare scenă ea dezvăluie noi elemente, noi apucături și noi suferințe ale personajului Florina, cu o lejeritate remarcabilă, un lucru deosebit de greu pentru orice actor.

O mențiune pentru Iulian Postelnicu, în rolul lui Ionuț Dincă, un ofițer de securitate care pendulează între supușenia în fața șefului, fermitatea în fața informatorilor și disperarea în fața capriciilor mamei sale. Talentul său, incontestabil, respiră la fiecare replică demonstrând un potențial valoros, încă la început de drum.

La fel apare și Manuela Hărăbor, într-un rol scurt dar interpretat ferm și fermecător, așa cum numai ea știe să-l facă.

Un Mihai Călin, care interpretează un regizor de platou, matur și maturizat ca actor, aduce o pată de culoare consistentă în crearea atmosferei dintr-un studio de televiziune „de dinainte”.

Ceilalți actori, fără a le minimaliza valoarea, în roluri mai mult sau mai puțin episodice au suișuri și coborâșuri în evoluția lor de-a lungul filmului. Cei mai mulți joacă aceleași roluri, aceleași partituri care i-au consacrat de-a lungul carierei lor. Directorul arogant și miștocar, activistul de partid, agitat și lozincard, taximetristul atotștiutor și băgăreț, blazații din birouri și din televiziune, securistul arogant cu portretul lui Ceaușescu la cap, șeful de scară de la bloc, bețiv și informator, toți contribuie la finalizarea unui tablou al unui moment care a schimbat destine.

Puțin inspirată a fost alegerea ca fond muzical, începând de la mijlocul filmului, a cunoscutului „Bolero” de  Maurice Ravel, o piesă pe care regizorul a ales-o în limbaj cinematografic pentru a marca tensiunea în creștere. Fără a fi conservatori, putem spune că alte elemente, mai autohtone, mai legate de ceea ce se petrecea pe ecran, ar fi fost mai potrivite pentru a sugera același lucru. Muzica de film este o artă pe cale de dispariție și asta îi trimite pe realizatori la compromisuri și la improvizații.

În concluzie, filmul, cu bune – cu rele, trebuie văzut de toate generațiile. Unii își vor aminti, alții vor afla iar alții vor învăța.      

Revenind la dilema personală, nu, Adrian Văncică, oricât ar fi el de „celentano” nu plătește tribut bețivanului din serial. Nelipsita lui țuică din electrozi nu se suprapune peste rolul de astăzi și nu-l eclipsează. Disperarea sa în fața iminentelor repercusiuni ale scrisorii trimise către „Moș Gerilă” de copilul său este jucată magistral.

Adrian Văncică merge mai departe.