Crescută în orașul de la poalele cetății, Sanda Nicola, pe atunci, Sanda Popa, își face ucenicia, în presă, la 3 TV Deva, unde izbutește să pună pe picioare prima emisiune de televiziune din România, realizată exclusiv de liceeni. Zboară mai departe, la Radio Color Orăștie și de acolo, cu aripile larg deschise, își cucerește, pe propriile puteri, un binemeritat loc în galeria vedetelor de televiziune, din capitală.
Incontestabil, cea mai mare izbândă este aventura ei la Vatican de unde, în trei rânduri, transmite magistral evenimentele legate de succesiunea pe scaunul suprem a trei papi. Își închide, între coperțile unei cărți, toată viața ei tulburătoare și zbuciumată, cu suișuri și coborâșuri, cu trăiri care pot părea incredibile și îi dă un titlu care spune totul: „Carte de identitate”.
Urmându-și soțul, ajunge la Bruxelles unde studiază la Universitatea din Liege, tot acolo unde dobândește, de curând, un doctorat strălucit, dar care miră pe toată lumea. Putem spune că Sanda Nicola și-a lăsat adânc amprenta în Deva, iar Deva își are un loc special în inima sa.
Dialogul, cu ea, este totdeauna o încântare, asemenea unui cântec al unei vieți zbuciumate de o bătălie din care a ieșit învingătoare.
Cum a fost drumul dintre cei trei papi și un surprinzător doctorat la Universitatea din Liege cu titlul „Reziliența teritorială a regiunilor post-miniere în cadrul tranziției juste”?
Drumul meu e o căutare permanentă de sens, de echilibru, de rost pe acest pământ. Tu știi bine că eu aparțin unui context irepetabil în istoria presei românești. La mijlocul anilor `90, când tu și alții ca tine puneați bazele presei libere, ați creat o conjunctură care a favorizat intrarea în viața publică a unor oameni ca mine. Eram foarte tineri, fără multă carte sau experiență, dar muncitori și entuziaști, iar voi ne-ați dat posibilitatea să ne afirmăm. Poate că nu înțelegeam atunci ce șansă unică ni se prezintă, însă, privind astăzi înapoi, știu că intrarea în televiziune la 17 ani a fost decisivă pentru mine. Însă, chiar dacă pe la 27 ani (atât aveam la moartea Papei Ioan Paul al II-lea) reușisem să am o carieră solidă în jurnalism fără să fi terminat o facultate, asta nu înseamnă că eu nu mi-am știut limitele. Le știam, Nunu și mă încorsetau. După ce România a intrat în UE am început să analizez posibilitatea de a urma o universitate în Marea Britanie. Mi-am făcut socotelile, am început să strâng bani, am devenit corespondent pentru presa internațională ca să pot să am alt ritm de lucru, iar în 2008 m-am înscris la facultate. Am ales să fac Științe Sociale la Open University, o universitate publică fondată în parteneriat cu BBC, lider mondial în învățământ la distanță și part-time. Doar că socotelile mele au fost date peste cap când a venit criza din 2009-2010. Tarifele la care lucram pentru televiziunile din afară au scăzut brusc, corespondențele s-au împuținat și ele. Am fost nevoită să îngheț anul pentru că nu mai aveam bani să plătesc taxele. Mi-am luat din nou un serviciu cu normă întreagă, la finele lui 2010, la Știrile B1 TV, dar am reînceput facultatea abia in 2012, după transferul la Digi24. În 2013, când Papa Benedict al XVI-lea a surprins întreaga lume prin demisia lui, știam că vor urma câteva luni în care îmi voi investi toată atenția și energia pentru a acoperi impecabil acest subiect. Nu aș fi putut să stau de-o parte. Abia în 2015, după nenorocirea de la Colectiv și după atacurile teroriste de la Paris, am reușit să îmi dau ultimele examene și să obțin, in sfârșit, licența. În mintea mea, determinarea de a finaliza cu orice preț ceea ce începusem e strâns legată de tragediile astea două. Pot spune că de atunci trăiesc mult mai conștientă de faptul că oricât de atrăgător poate să-mi pară un viitor ipotetic, el nu îmi este garantat, așadar, tot ce pot face acum, voi trage tare să fac acum!
În documentările tale ai vizitat Valea Jiului. Cât de mult ai acumulat acolo și cum se regăsește această regiune în lucrarea ta de doctorat. Ce alte regiuni din România au fost în atenția ta?
Teza mea pune în discuție capacitatea teritoriilor post-industriale de a face o tranziție lină spre activități economice sustenabile, nepoluante, respectând directivele europene impuse prin Mecanismul pentru Tranziție Justă. Comisia Europeană a gândit un cadru de lucru valabil în toate statele membre UE și a stabilit niște criterii în baza cărora s-ar putea acorda finanțări generoase pentru proiecte de dezvoltare. Pe hârtie, totul sună foarte bine, iar tranziția la economia verde ar trebui să aducă mai multă prosperitate și mai multă echitate pentru toată lumea. În realitate, chiar dacă beneficiază de aceleași măsuri de sprijin, comunitățile răspund diferit la provocări și fiecare teritoriu are dificultăți specifice în procesul de reconversie. În unele regiuni e problematic să atragi noi investiții din cauza conectivității precare, în alte zone lipsește forța de muncă, sau actorii locali nu-si armonizează punctele de vedere în stabilirea noilor activități economice, astfel tranziția devine o boală lungă… Unele regiuni bifează chiar toate aceste neajunsuri, iar, din păcate, Valea Jiului e un astfel de exemplu. Ăsta a fost principalul meu studiu de caz, care mi-a permis să testez o metodă proprie de analiză a relațiilor de putere dintre actorii locali în procesul de luare a deciziilor și să aduc reflecții noi la studiul rezilienței teritoriale. Celălalt teritoriu din România pe care l-am analizat a fost Ștei-Băița, o zonă minieră care a luat naștere în anii ’50 când rușii extrăgeau uraniu de la noi pentru a-și construi arsenalul nuclear cu care amenință de atunci lumea. Toate datele pe care le colectam în țară le confruntam ulterior cu studiul de caz istoric pe care l-am documentat în Belgia. La Louvière, din regiunea Valonia, a avut o dezvoltare fulminantă în timpul Revoluției Industriale, bazată pe minerit și, ulterior, siderurgie. După cincizeci de ani de la închiderea mineritului, această zonă încă nu reușește să iasă din declin social și economic, iar eu am considerat că sunt multe lecții de învățat din istoria acestui loc.
Pot fi puse în aplicare studiile tale în Valea Jiului și dacă da, în ce fel?
Cercetarea mea tratează într-o oarecare măsură consecințele dezindustrializării în județul Hunedoara însă, ca să primesc titlul de doctor, era esențial ca munca mea să aibă elemente inovative in metodologie, relevanță și aplicabilitate în orice regiune care trece prin închiderea unei industrii. Eu propun instrumente si metode de analiză a capitalul social, iar ăsta ar fi primul pas de la care administrația ar putea să pornească in elaborarea unei strategii de dezvoltare. Dacă nu știm cu acuratețe cum arată profilul demografic, care e rata de dependență într-o localitate, și cum se prefigurează evoluția populației de aici încolo, înseamnă că nu știm pentru cine construim un nou model de organizare socio-economică. În același timp, după ce am parcurs un volum mare de literatură științifica pe tema rezilienței si a reconversiei teritoriale, am structurat și am sintetizat totul într-o grilă de evaluare care poate avertiza de timpuriu asupra viabilității unei strategii și poate ajuta în managementul tranziției. Apoi, constatând că localnicii din zonele post-miniere își leagă adesea speranțele de turism ca axă de dezvoltare economică, am pus la punct o metodă de analiză a imaginii destinației, așa cum e relevată de conținutul generat de utilizatori pe Google Maps și TripAdvisor. Metoda a stârnit mult interes la colocviile unde am prezentat-o anul trecut și am în curs de publicare un articol științific pe această temă, într-o revistă internațională de turism. Despre analiza relațiilor de putere între actori locali, pentru a descifra cine și de ce întârzie tranziția de la cărbune, am scris in reviste de geografie umană, de economie politică, de urbanism. Cu toată convingerea spun că ce am pus în teză poate fi pus și în practică.
Cum ai reușit să fii în același timp și mamă și soție și doctorand ?
Să nu ne închipuim că am excelat tot timpul, în toate rolurile… 😊. Sunt înainte de toate mamă, iar asta îmi așază prioritățile foarte clar. Știam că nu am timp de pierdut, așa că mi-am impus să fiu cât pot de eficientă in intervalele în care rutina copilului permitea. Ca mamă, cred că m-am descurcat binișor, însă, timp de vreun an-doi, e posibil să nu fi fost cea mai agreabilă soție. Nu pot să mă laud că am gestionat prea bine decuplarea de la cultura noastră și de la mediul nostru social din România. Primii ani în Belgia au fost grei, era în pandemie, într-o stare permanentă de neliniște și incertitudine. Am trecut prin transformări majore, și le-am trăit într-o singurătate pe care eu nu am cunoscut-o niciodată. Acum știu că uneori am avut pretenții nedrept de mari de la soțul meu și mi-e ciudă că nu am înțeles din prima ce ni se întâmplă. Când ești o persoană foarte activă și populară și îți restrângi drastic viața socială, pentru o perioadă lungă de timp, e profund greșit să aștepți de la partener să suplinească toate interacțiunile cu care erai obișnuit înainte. Mai ales când și celălalt are luptele lui de dus pentru adaptarea la un context complet diferit. Am căzut în capcana asta, mă bucur că am ieșit de acolo, dar a fost o lecție aspră pentru amândoi.
Agnes, o minune de copil, este cea care ți-a sărit în ajutor la finalul susținerii lucrării de doctorat. „Fata mea, bucuria mea, motivația mea cea mai mare”, spui despre ea. Îți calcă pe urme? Îți regăsești copilăria în ea?
E devreme să spunem cui îi va călca pe urme, ea are câte ceva din fiecare membru al familiei noastre și ne reflectă fiecăruia latura cea mai bună. Agnes s-a născut când toți eram deja suficient de maturi, când rănile pe care ni le-am provocat reciproc în sânul familiei noastră zbuciumate nu mai dureau atât de tare, iar astfel am fost capabili să o întâmpinăm pe ea cu toată dragostea și bunăvoința după care tânjisem noi. Regăsindu-i pe toți ai noștri în trăsăturile și în gesturile copilului meu, m-am împăcat din zi în zi mai mult, și cu mine și cu ei. În jurul lui Agnes și de dragul lui Agnes, noi toți reînvățăm să fim o familie adevărată. De fapt, Nunu, să știi că cea mai mare reușită a mea din ultimii ani este că mi-am recuperat familia.
„Carte de identitate” a însemnat desprinderea ta de lumina reflectoarelor, să zicem, de viața publică?
Dimpotrivă, aș zice. Cartea a adus-o în atenția publicului pe cea care eram eu cu adevărat, dând la o parte ”produsul” promovat de-a lungul timpului de o televiziune sau alta. Și tind să cred că publicul a agreat mai mult versiunea mea ”demachiată”. Cartea apăruse deja când m-am întors din concediul de maternitate, la știri, și imediat după aceea am intrat ”în pâine” pregătind programele pentru vizita Papei Francisc în România. Tot după carte a venit și oferta de la Europa FM de a mă număra printre moderatorii emisiunii ”Piața Victoriei”, plus dezbateri electorale pentru alegerile europarlamentare. Abia după ce am dus la bun sfârșit și aceste proiecte am considerat că pot să închid capitolul presă și să muncesc temeinic pentru a-mi oferi un nou start profesional. Fără ca asta să însemne că vreau să mă ascund într-o peșteră. 😊
Ai stat departe de presă o bună bucată de timp. Cum vezi că a evoluat sau a involuat presa în acest răstimp?
Recunosc că în ultimii ani am urmărit destul de puțin presa din România. Ca să pot să mă dedic tezei, era esențial să scap de vechile reflexe de presă, care mă făceau să sar ca un arc oricând se întâmpla câte ceva în lume. În Belgia ascult foarte mult radio local, asta m-a ajutat enorm să înțeleg ritmul vieții de aici, iar televizorul îl deschid exclusiv la evenimente foarte mari. Însă, de câte ori revin în țară, îmi ”vizitez” foștii colegi din televiziune zappând pe toate canalele. Uneori trimit capturi, dau feedback, e felul meu de a-i saluta și de a-mi arăta aprecierea față de cei care încă se străduiesc să rămână verticali. La tv, nu văd nici evoluție, dar nici involuție. E mai degrabă o împământenire a unor practici care nu-s întotdeauna cele mai grozave, dar nici cele mai rele, cel puțin deocamdată. Important e că mai sunt oaze de jurnalism responsabil și mai sunt jurnaliști care servesc interesul public cu discernământ. Acum, mai rămâne ca și publicul să-i aleagă pe ei, nu pe ceilalți.
Crezi că îți vei mai găsi locul în presă după atâta timp?
În general, nu-s omul deciziilor radicale și definitive, și nu o să spun ”niciodată și sub nicio formă nu aș mai face jurnalism”. Însă astăzi mi-e foarte greu să cred că m-aș mai putea integra într-un sistem pe care l-am cunoscut în toate măruntaiele sale și din care, după peste douăzeci de ani de activitate, am considerat că e mai sănătos pentru mine să mă extrag și să mă apuc de altceva.
Deși cu regret nostalgic, te-aș întreba care sunt planurile tale de viitor?
Firesc este să caut acum contextul potrivit în care să continui parcursul academic început în Belgia și am depus deja candidaturi la câteva universități. Însă eu cred că o carieră universitară e compatibilă cu multe alte forme de implicare în proiecte de dezvoltare pe care mi-aș dori să le desfășor acasă, în România. Urmează un timp de reflecție pentru mine, în care voi cântări cât se poate de realist ce fel de responsabilități sunt în stare să îmi asum cu pregătirea și maturitatea de astăzi și pe ce colaboratori m-aș putea baza.
