În 2020, după îndelungate opintiri, ca la o facere complicată, este promulgată o lege (23/2020) privind regimul juridic al Cetăților dacice din Munții Orăștiei. Cunoscută drept legea Sălan, după numele inițiatorului ei, acest demers absolut necesar și presărat doar cu bune intenții, apărea în forma sa finală, mai degrabă sub forma unei apetisante roți de șvaițer, în care găurile sunt mai multe decât brânza.
Greșelile, omisiunile și aberațiile abundau într-o lege care trecuse de câteva comisii ale parlamentului, de plenul acestuia, trecuse chiar și de stiloul celui care tronează în liniște în grădinile Cotroceniului. Era o victorie. Cetățile dacice aveau o lege și politicieni de toate culorile se înghesuiau să-și pună în piept cocarda cu un succes nemeritat. Ar fi putut fi chiar o lovitură de imagine, dacă legea nu ar fi ieșit șchioapă, chioară și ciungă.
Spuneam la vremea respectivă că o atât de necesară lege a cetăților dacice trebuie să pornească de la o expunere de motive și de la o elaborare întocmită pluridisciplinar, cu sprijinul unor persoane direct implicate în gestionarea unui areal, ce-i drept spinos din cale-afară. Era nevoie de silvicultori ai locului, de proprietari de composesorate, de juriști în cunoștință de cauză, de jandarmerie, de cele patru UAT-uri care au pe raza lor aceste monumente.
Era nevoie de un protocol de colaborare, un limbaj comun și o strategie coerentă cu cei din Consiliul Județean Alba care au pe teritoriul lor cetatea Căpâlna, parte integrantă a monumentului înscris în lista patrimoniului mondial.
Era nevoie de arheologi din ambele județe cunoscători ai locurilor, de juriști dedicați, alții decât cei ce privesc ceasul când ajunge la 16. Era nevoie de părerea unor ONG-uri care își ofereau serviciile pentru găsirea unor soluții care să dea putere și legalitate deplină acestei legi.
Era nevoie de colaborarea actualmente defunctei poliții de patrimoniu, pentru că numai cine nu vrea nu-și aduce aminte că nu monumentele au fost motivul principal pentru care s-a trecut la protecția cetăților, ci devastatorul fenomen al braconajului arheologic din anii 2000, fenomen care se întindea pe o suprafață mult mai mare decât zonele protejate la un loc.
Era nevoie, în fine, de o echipă pluridisciplinară care să disece fiecare cuvânt, fiecare paragraf al unei legi care era necesară ca apa în deșert. Nu a fost să fie așa.
Legea s-a născut pe genunchi, în pripă, nesprijinită în realitatea de acolo de sus din munte, împopoțonată de ineptele idei ale unor vasilești cocoțați vremelnic pe niște fotolii prea mari pentru micimea gândirii și inteligenței lor.
Rezultatul a fost unul scontat. Legea nu se putea aplica în felul acesta. Monumentul UNESCO era sfârtecat odată cu izolarea cetății Căpâlna din județul Alba. Așezarea de la Fețele Albe, parte integrantă a dosarului de clasare UNESCO, era abandonată elucubraționiștilor care au și incendiat-o. Problema pazei efective a monumentelor și a arealului, ambalată într-o penibilă ambiguitate, era foarte departe de a fi în corelare cu legislația în vigoare. Composesoratele pe raza cărora se află monumente au fost ignorate. Relația cu pădurea aflată în proprietatea Romsilva, redată în „Legea Sălan”, era una mai apropiată de cascadorii râsului decât de normalitate și legalitate.
Legea s-a dovedit a fi proastă, neaplicabilă și generatoare de conflicte. Trebuia băgat bisturiul în ea și cu mistria plină de panică trebuiau astupate fisurile, pentru că, încă un pic și sună Moș Crăciun din clopoțel, anunțând intrarea în anul de foc electoral. Și Noul An nu poate să-i găsească pe unii în flagrantă poziție de ofsaid. Deci o nouă lege trebuia făcută. Repede, că se trage cortina și rămân unii în culise.
Noua lege, la care i se spune „pentru modificarea și completarea Legii nr. 23/2020” este la fel, după chipul și asemănarea celei dintâi. Aici însă, săritura peste cal este una nouă și mai mare decât precedentele.
Legea, repet, trecută prin ciurul multor comitete și comisii, în final prin plenul camerelor, prevede amendarea Codului Silvic. Legea prevede scoaterea din fondul forestier a peste 300 de hectare de pădure aferente zonelor de protecție ale monumentelor. Să fi pus cineva ochii pe codrii dacilor în scopuri mai puțin curate? Sincer, îmi vine greu să cred. Nici chiar așa! La votarea legii în Parlament, silvicultori de frunte ai țării râdeau de enormitatea așternută și parafată prin votul aleșilor. Și atât de tare au râs, încât au zăngănit geamurile Cotroceniului și l-au trezit pe șeful de acolo. Și din cauza somnului tulburat, promulgarea nu s-a mai prelins din stiloul prezidențial. Motivele sunt de ordin constituțional și din cauza unor deficiențe de exprimare. Cam dur, nu? Pentru ditamai aleși e cam ”rușinică” pentru că au transpirat mult și degeaba la facerea ei. Șeful cel mare i-a trimis la plimbare cu porunca „La loc comanda!”
La Sarmizegetusa se muncește, cu oameni pricepuți și harnici, unii chiar devotați. Sarmizegetusa nu va mai fi niciodată ca înainte, pradă deznădejdii. Rezultatele se văd, Sarmizegetusa și surorile ei sunt frumoase, dar lucrurile nu sunt clare. Un asemenea monument nu merită o cârpeală din mers, o cârpeală cazonă, făcută pe genunchii unora care se cred atotștiutori.
