Se poate spune fără nicio exagerare că furtul din Olanda al artefactelor reprezintă unul dintre cele mai negre momente pentru patrimoniul României, poate cel mai negru de la pierderea tezaurului de la Moscova. O adevărată zi de doliu pentru cultura și moștenirea noastră.

Fără a avea puterea și intensitatea valului politic actual, jaful din Olanda stârnește totuși controverse pe cât de logice – unele, pe atât de puerile – altele.

Patrioți de conjunctură, saltimbanci care-și pun o căciulă dacică pe cap și răcnesc lozinci pro sau contra, bătători de taste, părerologi-doctori în toate – de la fotbal la agricultură, de la politică la patrimoniu, gospodine revoltate, cu poalele în cap și nu în ultimul rând specialiștii care emit pe bună dreptate adevăruri de valoare, toate aceste categorii clocotesc în cazanul furiei stârnite de mișelia fără seamăn.

Alarmiștii care se tem de topirea lor grabnică și care îndeamnă autoritățile să acționeze (ei formează cel mai mare grup) ar trebui să știe că așa ceva nu se va întâmpla niciodată.

Citând-o pe Barbara Deppert Lipitz, părintele științific al brățărilor dacice, aflăm că „Niciun traficant de artefacte de patrimoniu nu este prost. Niciunul nu ar topi o piesă de o valoare istorică uriașă pentru a face două sau trei mai mici pentru că toate la un loc nu ar valora cât originalul”.

Furtul nu a fost făcut de țigani căldărari, dornici de „haur„ pentru confecționat ghiuluri și lănțișoare, ci de hoți specializați care lucrează la comandă, punctual, la comanda unor colecționari extravaganți dornici să se le admire, acolo, în turnurile lor de fildeș, departe de ochii muritorilor de rând.

Pe de altă parte, cei revoltați de trimiterea lor în afara țării, trebuie să știe că astfel de expoziții temporare în afara țării au mai fost și poate că vor mai fi, dacă învățăm ceva din ce am pătimit. Legăturile României cu exteriorul nu sunt doar în târguri și spectacole folclorice, ci și în expunerea culturii patrimoniale. Fără aceste acțiuni, publicul larg din afara granițelor ar rămâne cu viziunea asupra unui popor balcanic, rupt în fund, plin de țigani, de vânzători de copii, de mineri și de hoți. Cultura nu are granițe. Ea trebuie să circule. Și România a găzduit, la rândul ei, expoziții internaționale mult mai valoroase din punct de vedere pecuniar și rezultatele au fost pe măsură. Nu s-a întâmplat nimic rău. Aceasta nu este prima ieșire a aurului antic din țară. Au fost remarcabile expoziții în Italia sau Spania, bine organizate, securizate la maxim care au adus numai bine României și culturii ei.

Rămâne de văzut cum s-a ajuns ca expunerea din Olanda să fie găzduită de un muzeu oarecare, dintr-un orășel, cu un public relativ redus. Rămâne de văzut cine au fost curatorii expoziției și câte dintre prevederile legale au fost încălcate sau ignorate. Reglementări există prin legi și ordonanțe dar uneori se lucrează după ureche.

Rămâne să fie puse întrebări de către cine trebuie și să se afle răspunsuri de la cine este obligat să le dea dar dincolo de toate acestea jaful din Olanda este o colosală tragedie.

Acest jaf este suma prostiilor și a bâjbâielilor unui stat care se dovedește, tot mai mult, impotent în privința patrimoniului.

După succesul repatrierii artefactelor de aur din Munții Orăștiei, din anii 2000, statul român s-a culcat pe o ureche. Echipa din jurul procurorului Augustin Lazăr și-a făcut datoria, echipa poate să dispară pentru că începuse să deranjeze persoane și interese. Așa au dictat diriguitorii vremii.

Efemeri politruci, ultimii opt miniștri de interne, înconjurați și consiliați de trepăduși și birocrați incapabili, au făcut ce au făcut și au trecut pe linia a doua poliția de patrimoniu. Apoi, încet dar ritmic, a urmat linia a treia, linia a patra iar acum o găsim pe linia moartă asemenea unei locomotive ruginite care nici măcar nu mai pufăie.

Statul român nu a învățat nimic din ce s-a întâmplat în Munții Orăștiei și în alte locuri din țară, în anii 90 -2000. Cei în drept, aflați la conducere, s-au mulțumit să combată efectul și nu cauza. Au recuperat sau au răscumpărat, după caz, artefactele furate, și-au făcut poze lângă ele, au tăiat panglici, au făcut filme și gata. Dar cauza a rămas, asemenea unui cancer incipient, care, rapid și necontrolat, s-a transformat într-o tumoare malignă aproape imposibil de extirpat, așa cum se constată în Munții Orăștiei, acolo unde fenomenul braconajului arheologic a căpătat dimensiuni însutite față de anii de tristă amintire. Mai mult, statul român nu a reușit să învețe că un sistem mafiot nu se poate dezvolta decât cu complicitate cu habarnism sau cu nepăsare. Consecințele se văd acum.

Acum ne dăm cu capul de pereți, că nenorocire s-a abătut asupra noastră dar nu vedem tumoarea care crește ritmic.

Protocoalele, bine chibzuite la vremea respectivă, dintre Ministerul Culturii și cel de Interne, au fost ignorate și abandonate. Ele puteau reprezenta scut solid în fața acestui jaf, dacă erau puse în aplicare. Codul patrimoniului este un depozit de praf într-un sertar.

• Căutătorii de comori zburdă liberi în situri.
• Reglementarea clară a detecției de metale este un vis prea îndepărtat.
• Granițele sunt deschise, traficul de patrimoniu nesupravegheat, deci trăiască Schengenul!
• Direcțiile de cultură au devenit, în marea lor majoritate, depozite de sinecuri și de politruci de diferite naționalități.
• Politicienii sunt preocupați de voturi și de promisiuni deșarte, nicidecum de soarta patrimoniului. Ba mai mult, sunt unii tembeli care spun că muzeele și patrimoniul nu sunt o prioritate.

Să ne gândim numai că suratele brățărilor stau cuminți în vitrinele Muzeului Național de Istorie, o clădire cu risc seismic ridicat, la care se lucrează de decenii și nu se mai sfârșește. Oare nimeni nu se gândește că un seism, ar putea face din întreg patrimoniul un morman de moloz? Nu, pentru că asta nu reprezintă o prioritate.

Oameni de bună credință, arheologi, muzeografi, istorici, restauratori atrag mereu atenția asupra pericolelor dar ei strigă, ei aud. Nimeni nu-i bagă în seamă. Ei nu sunt o prioritate pentru guvernanți care nu înțeleg că din poziția pe care ar trebui să o aibă față de patrimoniu ei ar trebui să fie guvernați de specialiști de bună credință, nu să guverneze haotic într-o lume tot mai haotică.

În concluzie, desființarea poliției de patrimoniu reprezintă un atentat la siguranța națională și este principalul factor favorizant al acestui dezastru. Probabil că această lovitură de ciocan în moalele capului, primită de către România, va reuși să îndrepte prostiile, nedreptățile, mișeliile și greșelile, aducând acea primenire mult așteptată, în protejarea patrimoniului.