Vara lui 2012 a adus o premieră tristă în seria manifestărilor mistico-religioase ținute la Sarmizegetusa Regia – loc al nimănui și bântuit de nepăsare, la acea vreme. O zi toridă, un grup de ciudați, dezbrăcați pe jumătate, dansând în jurul unui foc aprins în zona sacră. Mult fum, zgomote ciudate, ritmate, ieșind dintr-o boxă dată la maxim. Așa i-am găsit.
Turiștii pe care îi însoțeam au încremenit. I-am rugat să scoată din bagaje pelerinele de ploaie și să le umple cu apă de la izvor. Apoi, doi câte doi, am intrat în mijlocul iureșului și am aruncat apa peste foc.
A început scandalul. Zbierete, amenințări, miros greu de cenușă umedă. „Sacrul” s-a transformat în haos. Saltimbancii au sărit la bătaie. Turiștii au făcut front comun.
Bâta mea din lemn de corn zbura în dreapta și-n stânga, lovind pe oricine se apropia agresiv. Copleșiți de numărul nostru, misticii s-au retras. Unii plângeau, alții șchiopătau. O jună durdulie, de la distanță, urla că vom plăti cu sânge și lacrimi în fața zeilor.
Nu-i mai băgam în seamă. Era mai important ca focul să nu o ia razna. Turiștii au sunat la 112, iar unul le-a notat numărul de la mașină. Pe seară, au fost opriți la Costești și legitimați. Au declarat că au fost „bătuți la Sarmizegetusa” și că urcaseră pe Godeanu „să se liniștească”.
Noaptea, alarma: „Pe Godeanu e foc!”
Atunci am văzut cu adevărat lacrimi și sânge. Pădurari care plângeau, pompieri răniți. Mașinile nu puteau urca; oamenii cărau apă în bidoane, în spate, cu peturi de plastic în amândouă mâinile. Am cărat și eu două bidoane. O singură dată. La foc am simțit că-mi dau duhul.
Două săptămâni, cerul de deasupra Sarmizegetusei a fost roșu de flăcările Godeanului. Două săptămâni, niște oameni au fost sacagiii muntelui. Au săpat șanțuri și au dirijat izvoarele cât mai aproape de vâlvătaie. Acolo, fiecare strop de apă era prețios și împrăștiat cu grijă, până când focul s-a domolit.
Nu a fost nimeni găsit vinovat, deși jandarmii aveau numele făptașilor, cu CNP cu tot. Privind în urmă, acești adevărați eroi ai luptei cu focul vedeau cum Godeanu se îmbrăcase în negru, pe suprafețe greu de imaginat. Pe mulți i-am văzut lăcrimând.


Renașterea din cenușă
Apocalipsa aceea și alte două focuri aprinse pe altarul de andezit, distrus iremediabil, au avut și o mică parte bună. Ele au netezit calea către ceea ce avea să devină Administrația Sarmizegetusa Regia, sub tutela Consiliului Județean Hunedoara.
Din primele luni se simțea normalitatea în munții dacilor de odinioară. Fanaticii și-au abandonat metehnele în fața administrației, găsindu-și locuri de vândut iluzii în alte părți.
Dar eu nu aveam pace. Godeanul meu rămăsese în haine cernite. De câte ori urcam acolo sus și-l priveam, simțeam un nod în gât și lacrimi în ochi. Trebuia să-i schimbăm hainele.
Am bătut la ușa Ocolului Silvic Grădiște. Dincolo de ea, am găsit o mână de oameni cum rar mai vezi: firești, pasionați, îndrăgostiți de natură. Printre ei, Nicolae Oproiu – șeful –, un om modest, dar fascinant prin dragostea și profesionalismul lui față de lumea verde. El a știut să cucerească și ultimele resurse de energie pe care le mai aveam. Trebuia să merg mai departe. Alături de ei.


Ziua în care am pus mâna pe pământ
Atunci am început. M-am „autopropus” responsabil cu mediatizarea. Ei au spus da, pentru că era nevoie și de așa ceva. În zilele următoare, presa din județ și de dincolo de granițele lui vuia: Godeanu va fi replantat!
Prima campanie i-a adus pe pantele Godeanului aproape pe toți colegii și prietenii mei – de la serviciul de administrare al Sarmizegetusei și din media. A fost o zi nemaipomenită. Cei obișnuiți cu scrisul și imaginea au lăsat camerele, pixurile și microfoanele, și-au vârât mâinile adânc în pământ, plantând puiet după puiet.
Sus, aproape de cer, nu mai existau rivalități sau orgolii jurnalistice. Doar bucurie, entuziasm și dragoste. Pământul zbura sub săpoaiele pădurarilor și ale colegilor de la administrație, adevărați oameni ai pământului. Noi, în genunchi, înfigeam puieții și băteam cu pumnii pământul în jurul lor.
La sfârșitul zilei eram bucuros, dar și ușor trist: nu reușisem să plantez mai mult de 80 de puieți. Mi se părea puțin, pentru imensitatea Godeanului.
I-am spus asta lui Oproiu. A zâmbit calm:
„Ăsta e puterea exemplului și a unității. Îi vezi pe ceilalți? Fiecare a plantat mai mult sau mai puțin ca tine, dar împreună am pus azi aproape 2000 de puieți.”
Cuvintele lui mi-au rămas în minte până azi. Împreună – frumos cuvânt, când e rostit din inimă.
Cinci ani de verde
Așa a fost în fiecare primăvară. Trâmbița mea a sunat tare și departe. A auzit multă lume.


Echipa inimoasă de la Asociația Ajută Satul ni s-a alăturat. Puii verzi ai Godeanului s-au înmulțit. Cinci ani la rând am plantat. În fiecare an eram acolo, în prima zi a campaniei. Până a venit blestematul COVID.
Cinci ani, sunetul goarnei a străbătut văile. L-a auzit până și George Simion, în goană după voturi, la vremea aceea. Dar, spre mirarea mea, cei care trâmbițau „ecologismul de carton”, mercenari și simbriași ai mediului, îm-păun-ați, în căutare de scandaluri și glorie ieftină, n-au auzit nimic.
Epilog cu dragoste de verde
Azi, când privesc Godeanul în hainele sale verzi, știu că acolo, în pământul lui, am lăsat și o parte din suflet.
După un deceniu de la plantarea primului puiet, Nicolae Oproiu, șeful Ocolului Silvic Grădiște, mi-a făcut cel mai prețios cadou din viața mea: o plimbare prin plantațiile Godeanului.
Am urcat pe pantele abrupte, prin pădurile tinere care au prins contur, și până pe vârf. A fost un adevărat balsam, care închidea definitiv rana neagră a unui loc minunat. Printre puieții ce au împlinit un deceniu se mai văd chipuri hidoase de cioate arse urme ale fanatismului religios.
Privind în jur, am avut certitudinea că natura învinge întotdeauna – dar cu o condiție: să aibă drept aliat omul. Aici, pe culmea care străjuiește la nord Sarmizegetusa Regia, omul și-a spus cuvântul. De data asta, cuvântul a fost însoțit de dragostea fără bariere față de pădure.
Rememorând acele momente, mi-am dat seama cât de sărace sunt cuvintele, fotografiile și chiar scrisul care nu pot exprima sentimentul fabulos de a fi atins o pasăre Phoenix, acolo, în cuibul ei, alături de niște oameni adevărați.


Mulțumim, Nicolae Oproiu, pentru surpriza uriașă, și vouă, pădurarilor, care bateți zilnic la pas pădurile, ferindu-le de rele.












