Un întreg electorat s-a bucurat, la un moment dat, de promisiunea revenirii la alegerile în două tururi. Fie ce-o fi acum, se spunea, peste patru ani vom avea, în sfârșit, alegeri normale. Promisiunea a venit de peste tot: de la putere, de la opoziție, de la suveraniștii daco-patrioți și de la reformiștii de ocazie. În ultima campanie electorală, două tururi deveniseră un consens verbal.

Analiștii au contribuit și ei la acest optimism precaut, sugerând că, indiferent cine va guverna, în 2028 România va reveni la un mecanism electoral corect. După mai bine de un an însă, s-a lăsat tăcerea. Nimeni nu mai spune nimic. Promisiunea a fost îngropată discret, printr-un acord tacit între partide care astăzi se prefac că plouă.

În realitate, niciun partid parlamentar nu mai dorește revenirea la alegerile în două tururi, cel puțin la nivel local. La primării și consilii județene trebuie conservat mecanismul actual: un sistem care favorizează rețelele de putere, abuzul administrativ și perpetuarea unor baronii locale consolidate într-un singur tur. Jocul continuă, la cacealma, iar mimarea reformei se reia ritualic și fatidic la fiecare patru ani.

USR, partidul care a făcut din această temă un steag electoral, tace. Calculul e simplu: revenirea la două tururi nu le-ar aduce mai multe primării, iar alianțele cu ei pentru un eventual tur doi sunt improbabile. În aceste condiții, partidul „schimbării” preferă o disciplină suspect de docilă, legat ombilical de o coaliție care îi garantează supraviețuirea politică. Desprins de acest aranjament conjunctural, USR riscă irelevanța și o dificilă reinventare.

AUR, la rândul său, a abandonat subiectul deși campania lor răsuna de revenirea la două tururi. Retorica revenirii la normalitate nu mai include alegerile locale în două tururi. La scorurile actuale, partidul ar câștiga semnificativ mai multe primării într-un singur tur decât într-un sistem competitiv real. Mai mult, semnalele tot mai vizibile către PSD și perspectiva unor viitoare alianțe explică suficient această renunțare convenabilă.

PNL, autodeclarat campion al democrației, își apără cu îndârjire primarii. Cu finanțări direcționate „corespunzător” și cu sprijin guvernamental, liberalii mizează pe conservarea pozițiilor existente. Partidul nu mai are mult de pierdut la nivel electoral, iar numărul de primari devine un activ strategic, adaptat perfect discursului populist de dreapta. Nu întâmplător, cei mai vocali opozanți ai reformei administrative sunt chiar primarii liberali.

PSD, în schimb, domină categoric la capitolul număr de primari. Cantitatea compensează lipsa calității. „Micii Dumnezei” din teritoriu, care controlează resursele și voturile, alimentează constant visteria partidului. În acest context, revenirea la două tururi ar însemna un risc inutil: alianțele post-primul tur ar putea mătura o bună parte dintre cei care și-au cimentat puterea locală.

Nici partidele mai mici nu fac excepție. SOS, care cerea cu patos revenirea la două tururi, a abandonat tema odată cu securizarea unui viitor politic al „sopranei supreme” la Bruxelles. POT, la rândul său, a lăsat promisiunea să se evapore, în timp ce liderii săi privesc neputincioși cum construcțiile politice artificiale se dezintegrează.

UDMR rămâne constant ostil unui astfel de sistem, din motive lesne de înțeles: într-un scrutin în două tururi, o parte semnificativă dintre actualii aleși locali ar dispărea. Fuga dracului de tămâie este sinonimă cu fuga UDMR-ului de două tururi.

Astfel, românii vor continua să voteze într-un singur tur.

Un singur tur care legitimează aleși cu 25% din voturi.
Un singur tur care menține în funcții rețele locale consolidate prin șpăgi, comisioane, hărțuire și clientelism.
Un singur tur care blochează dezvoltarea și perpetuează cârpeala administrativă.
Un singur tur care consfințește continuitatea unui sistem profund viciat.

La nivel local, în primării și consilii județene mesajul este limpede: mecanismul actual trebuie menținut. Un mecanism al furtului în formă continuată, al abuzurilor și al autoritarismului de provincie.
Iar românul, cu binecunoscutul său haz de necaz, continuă să se hrănească din promisiuni amânate.