Primarii s-au simțit atacați. Nu personal — Doamne ferește! — ci în ceea ce au mai scump: ograda. Bugetară.
Și-au pus tricolorul, au umflat pieptul sub el și au pornit, ca un cor de baritoni administrativi, să-l certe pe premier. „Vezi-ți de treaba ta! Nu intra peste noi! Nu ne tulbura liniștea instituțională! Dă-ne banii înapoi!”
Adică: lasă-ne Anghel Saligny. Lasă-ne PNRR-ul. Lasă-ne autonomia. Și dacă tot ne lași, mai pune și niște fonduri deasupra.
Reuniunea edililor revoltați a fost un spectacol rar: burți protocolare, grimase de stat în funcție și discursuri cu virgule puse la liber. O demonstrație de solidaritate administrativă cum rar vezi: de la stânga la dreapta, de la centru la marginea bugetului, toți uniți în jurul unui principiu sacru – „Să nu ne umbli la bani!”
Mulți dintre acești primari au fost aleși cu 30 și ceva la sută din voturi. Dar asta nu i-a împiedicat să vorbească în numele poporului, al națiunii și, eventual, al universului administrativ. Legitimitatea e relativă; bugetul, în schimb, e foarte concret.
România are 3.180 de primării. O mică galaxie de birouri, ștampile, mașini de serviciu și funcții „indispensabile”. Mai adăugăm 41 de consilii județene, fiecare cu propriul ecosistem de sinecuri, rude, fini, cumetri și consilieri „strategici”.
Dacă punem doar zece sinecuri pe fiecare unitate administrativă – un calcul optimist, aproape romantic – ajungem la sume amețitoare. Sute de milioane lunar. Miliarde anual. Dar liniște! Totul este pentru binele comunității.
În comune cu 1.500 de locuitori găsim paznici care păzesc aerul, directori de cămine culturale unde cultura doarme de ani de zile, viceprimari care veghează asupra nimicului administrativ, consilieri mai mulți decât problemele reale ale localității. Funcționari care „țin primăria în spate”, deși spatele e destul de comod.
Și mașini. Mereu mașini. Pentru deplasări oficiale, semi-oficiale și profund personale.
Există orașe unde șurile de paie domină peisajul urban, dar organigrama primăriei ar putea concura cu cea a unei capitale europene. Pentru că, evident, statutul de orășean se apără cu funcții publice.
Iar acum, când guvernul anunță că oprește finanțarea proiectelor fără progres real, s-a declanșat apocalipsa edilitară. Cum adică să nu mai înceapă lucrări care nu pot fi terminate? Cum adică să nu mai fie finanțate șantierele imaginare?
Termenul-limită din PNRR este 31 august 2026. Un detaliu birocratic pentru unii. Important este să înceapă. Ce se întâmplă după, mai vedem. Important e să curgă.
Anghel Saligny, inginerul care a construit poduri, ar privi probabil siderat cum numele său este purtat de terenuri de fotbal în pantă, piste de biciclete care duc eroic în câmp și asfalt turnat direct peste iarbă, cu speranța că iarba va înțelege mesajul dezvoltării.
Când primari de toate culorile politice se unesc, nu e revoluție morală. E reflex de conservare. Nu comunitatea e în pericol. Ci confortul.
Reforma administrativă a devenit bau-baul care amenință tihna funcției publice. Cum să reduci aparatul? Cum să comasezi comune? Cum să ceri eficiență? Asta sună a muncă.
Unde au fost primarii când mediul privat era strâns cu ușa? Când contribuabilii suportau taxe și impozite crescute? Când cultura și educația erau puse la dietă bugetară?
La primărie. La căldură. În ședințe. În deplasări.
Acum, când se vorbește despre responsabilitate, ies în stradă. Cu tricolorul la piept și bugetul în suflet. La unison, au hotărât să-l plaseze pe Bolojan în arest la domiciliu: „Vezi-ți de casa ta, dar nu te uita peste gard, în ogrăzile noastre!”
Să fim serioși: reforma nu este despre Bolojan. Este despre sfârșitul unei epoci în care administrația locală a fost, prea des, o combinație între moșie personală și agenție de plasare a rudelor.
Nu toți primarii sunt așa. Dar suficient de mulți cât să facă zgomot.
Iar zgomotul, când vine dinspre buget, se aude cel mai tare.
