Există o maximă a celebrului orator latin Cicero care spune: Inter arma silent musae. Pe românește: când armele vorbesc, muzele tac. La Deva, Cicero a fost contrazis.
Scandalul iscat la Deva din cauza deciziei Inspectoratului Școlar Județean de a desființa clase din liceele vocaționale a tulburat apele la Liceul de Arte „Sigismund Toduță”. Elevii au devenit, peste noapte, pui de lup, părinții – lupi, iar profesorii, alături de ei, au format o haită adevărată. Nimic nu le-ar fi stat în cale. Adunați cu toții în fața Inspectoratului, au adus în stradă cuvintele din Cartea Junglei: „Căci puterea haitei este lupul, iar puterea lupului este haita.” Rudyard Kipling avea dreptate.
Inițial a fost anunțat un protest pașnic, fără ură, fără scandări și fără violență. Părinții nu înțelegeau cum să-și îndrume copiii, dascălii nu pricepeau de ce trebuie să plece acasă, iar copiii priveau neputincioși la ceea ce se învârtea în jurul lor. Și atunci, toți s-au unit.
Între timp, a venit un alt comunicat din partea ISJ, în care se anunța că se vor înființa două noi clase la nivel județean – lucru bizar, având în vedere că se înființa ceea ce tocmai se desființase. Scandalul părea stins, numai că haita nu a dorit să renunțe la ieșirea publică.
Având aprobarea pentru manifestarea publică din partea Primăriei, organizatorii au decis că pot deturna chiar și vorbele înțeleptului Cicero. „Când muzele vorbesc, armele tac” – au spus cei care au ieșit în stradă la Deva.
Carosabilul s-a umplut de picturi, muzica a răsunat discret, dar fermecător, copiii au zâmbit minunat, iar dascălii i-au vegheat ușurați de povara unei decizii arbitrare care îi apăsase stresant. Nu au fost scandări, ci aplauze. Nu a fost haos și scandal, ci bucurie și împăcare. Nu a fost nici umbră de ură, dar pe obrajii celor din stradă au curs lacrimi de bucurie. Arta a bătut totul. Muzele au vorbit. Politicienii au lipsit cu desăvârșire.
Din odiseea care a ținut prima pagină mai bine de două săptămâni ar trebui să învețe toți: părinți, profesori, politicieni și elevi.
Părinții ar trebui să fie mai atenți la talentul odraslelor și mai ancorați în realitatea uneori prea nedreaptă. Profesorii ar trebui să fie mai vocali și mai vizibili prin munca lor, nu doar în momentele de criză. Copiii – elevii de astăzi și consacrații artiști de mâine – ar trebui să fie nebuni de legat, liberi în gândire și exprimare și să nu se teamă de nimic. Arta și cultura nu pot fi învinse de nimeni și niciodată. Trocurile politice nu se pot substitui învățământului vocațional. Rivalitățile politice cad în derizoriu atunci când muzele vorbesc.
Iar epilogul…
Epilogul a fost unul emoționant, pe care l-am visat, l-am dorit și pe care l-am anticipat în ultimul articol, legat de iureșul unei decizii pripite sau voite.
Strada întreagă cânta la unison „Oda Bucuriei”, scrisă de Friedrich Schiller, devenită celebră pe muzica lui Beethoven. Versurile sună ca un avertisment, ca un abandon al nonvalorilor și ca un îndemn la unitate:
„Cine știe ce-i iubirea
Lângă noi cântând să stea…
Cine n-a simțit iubirea
Plece dintre noi plângând.”
Aviz amatorilor !
