De curând, pe ferestrele caselor au început să zboare bani. Din interior spre afară, bineînțeles – și nu puțini. Vreo 2000 de lei se evaporă lunar din bugetul familiei. E austeritate, înțelegem. Trebuie strânsă cureaua, înțelegem și asta. Trebuie salvată România de la faliment. Categoric, de acord. Este sacrificiul pe care trebuie să-l facem, chiar dacă scrâșnim din dinți. Și parcă îmi răsună în minte caragialianul „să se schimbe, primesc, dar de ce să se înceapă cu mine?”.

Da, nu e ușor pentru nimeni. E greu cu atâtea surprize care îți golesc visteria: medicamente mai scumpe, alimente și mai scumpe, impozite de tot felul, CAS-uri, taxe mărite, amenzi care cresc halucinant sau benzina care te zăpăcește de câte ori slobozi în rezervor aurul negru. Toate astea lasă la coadă micile plăceri, bucuriile mărunte: o carte, o bere cu prietenii sau vacanțele la două stele, care par să se îndepărteze tot mai mult.

Bine, renunțăm și la ele, mormăind ca ardeleanul care, în tren, se așază pe două pioneze puse de niște șmecheri ca să aibă de cine râde: „dacă trăbă, trăbă”. Trăbă, dar de ce nu pentru toți?

Este aproape imposibil să privești fără revoltă sfidarea micilor dumnezei de la țară sau de la oraș – primari ori președinți – care sunt neatinși de cutremurul schimbării fluturat în fața noastră. Ei, foștii lipitori de afișe, foștii pupători de dosuri sau foști finanțatori de partid, sunt de neatins. Ei nu se așază în pioneze, pe ei nu-i atinge nimic. Aceleași mașini la scară, proprietatea statului, cu care își plimbă amantele, își fac vacanțe prin străinătățuri, fac naveta, își duc copiii la școală sau nevestele la serviciu – cu benzina plătită de amărât. Salariile lor sunt de neatins, iar privilegiile, mai mult sau mai puțin ascunse, se înmulțesc pe măsură ce cei care i-au ales se afundă tot mai adânc în lipsuri.

Ei toți, acești mici dumnezei, și-au creat în locurile pe care le conduc adevărate armate de credincioși. Așa-zișii sinecuriști, vestiți tăietori de frunze la câini, acei agenți electorali de ocazie gata oricând să ia găleata de aracet în mână și afișele sub braț, ca să umple satul, comuna sau orașul cu chipuri false și rânjete obscene. Nici de ei nu se atinge taifunul austerității. Aripa de cloșcă sub care s-au aciuiat îi ocrotește proporțional cu promisiunile din ultima campanie.

Suferă, în schimb, omul de rând – cel care salvează vieți sau care educă generații de copii. Suferă omul cinstit, care trage opt ore zilnic pentru pâinea lui și întoarce spatele politicii. Suferă cei care au muncit o viață întreagă și care se văd cu pensia dijmuită, privind resemnați cum, strop cu strop, ceea ce li se ia se scurge în rezervoarele dumnezeilor și ale protejaților lor.

La fel de grav, de cealaltă parte, mai sunt cei care au rămas cu buza umflată după alegeri, cei de pe locul doi. Ei se înfoaie și încearcă să se înarmeze exclusiv electoral. Nu vin cu soluții. Critică, zbiară, uneori golănește. Diferența dintre ei și cei de la putere nu e alta decât culoarea cu care sunt vopsiți. Se autointitulează opoziție, dar cine crede că metehnele micilor dumnezei vor dispărea dacă vin alții la putere se înșală amarnic. Vor fi aceleași obiceiuri, iar din birourile viitorilor aleși va răzbate același dispreț față de alegători.

Și așa, încet dar sigur, țara va aluneca spre extremă – către cea dreaptă, bineînțeles – care va prinde la omul obișnuit și chinuit, cel care la sfârșit de lună își privește portofelul gol, trist și resemnat. Această alunecare va aduce cu sine și alte necazuri, pendulând – în lipsa soluțiilor – între o austeritate și mai severă și violență, verbală sau chiar fizică.

Soluția pentru a opri căderea în hău nu este una universal valabilă. Dar sancționarea clasei politice actuale, prin mijloace pașnice, obligarea legală la transparență decizională totală și, nu în ultimul rând, alegerile în două tururi la locale ar putea îmblânzi o situație care crește asemenea unui cancer – în curând imposibil de extirpat.