Când cultura ajunge să fie măsurată în bilete vândute și ore de program, e semn că ministerul care ar trebui s-o protejeze o tratează ca pe o marfă perisabilă. O viziune de tarabă pentru un domeniu care ar trebui să ne definească.
E greu de crezut că pe Demeter Andras îl poate duce capul la o enormitate atât de mare ca ultima veste halucinantă venită din partea Ministerului Culturii. Probabil că un conțopist i-a strecurat sub nas un comunicat, iar el a semnat ca ministrul.
Ca să strângă și culturnicii cureaua, după cum e la modă, ce s-au gândit ei? În perioadele de consum cultural redus, identificate cu celeritate de către managerii instituțiilor aflate în subordinea Ministerului Culturii, să adapteze programul de activitate al salariaților la obiceiurile de consum cultural ale comunității căreia i se adresează instituția respectivă. În perioadele cu interes scăzut poate fi luată în calcul inclusiv soluția extremă de reducere majoră a activității, recurgând la concediul fără plată.
Expresia „obicei de consum cultural redus” este ceva greu de digerat. Nu ai cum să nu te gândești la piața de legume. Dacă duminică, după-amiază, piața nu e plină ochi, mai bine o închidem. Cât de greu de înțeles este că un muzeu nu este o tarabă de la care nu se prea cumpără castraveți între 16 și 18? Muzeele, bibliotecile, teatrele nu s-au născut pentru îmbogățirea cuiva, nici măcar a bugetului.
Și atunci, cum cântărești tu, ministrule, consumul cultural? După bilete vândute? Asta este viziune managerială? Adică țara arde și tu stingi două becuri ca să faci economie?
În acest context, cuvintele lui Churchill sună dramatic. În plin război se propune tăierea masivă din bugetul Ministerului Culturii de la Londra, iar prim-ministrul își scutură calm scrumul din trabucul nelipsit și soarbe o gură de whisky, rostind acele cuvinte care au făcut istorie:
„Dacă nu există cultură, noi pentru ce mai luptăm?”
Chiar așa — dacă nu mai există cultură, noi pentru ce mai strângem cureaua? Cultura trebuie păstrată, pentru că face parte din identitatea noastră și nu trebuie să fie obiectul unei negocieri. Dacă s-a construit ceva durabil și folositor în cultură, acel lucru trebuie să devină intangibil.
Nimeni nu se atinge, însă, de eternele sinecuri din cadrul Ministerului Culturii, de la București și din teritoriu. Nimeni nu se atinge de tăietorii de frunze la câini, care produc, tocmai prin activitatea lor inutilă, găuri în buget. Avem însă tupeul să vorbim despre „consum cultural redus” — o enormitate pe plan mondial.
În loc de investiții făcute cu cap, necomisionate și neredirecționate politic, care să aducă plusvaloare, trimitem în concediu fără plată femeia de serviciu, supraveghetorii sau istoricii care sunt plătiți să studieze, să cerceteze și să scrie.
Unde nu-i cap, vai de picioare, spune un proverb înțelept. Și, ca să nu interpreteze nimeni vreo acuză etnică în cele scrise, spun cu toată sinceritatea că cel mai bun, mai eficient și mai productiv ministru al Culturii, dintre cei unsprezece pe care i-am cunoscut, a fost Kelemen Hunor.
