Reforma în România este necesară. Oricare ar fi ea. Este nevoie de schimbare. Dar schimbarea este percepută de fiecare în felul său. Vrem schimbare, dar să nu ne atingă pe noi. Acesta este sloganul individualismului în detrimentul comunității.

Înconjurați de războaie, avem nevoie de o armată echipată, pregătită, gata să ne apere. Dar le tăiem sporurile și îi luăm soldatului tradiționala fasole cu cârnați de la gură.

Într-un sistem sanitar defect, avem nevoie de medici de nădejde, care să nu dea bir cu fugiții. Dar le reducem avantajele care i-ar putea ține în țară.

Într-o țară în care cărțile ajung la gunoi sau sunt arse, avem nevoie de oameni de cultură – în muzee, teatre, filarmonici, biblioteci și așezăminte culturale. Dar și lor le tăiem zece la sută.

Într-o țară în care infracționalitatea crește, avem nevoie de polițiști, jandarmi și pompieri, expuși permanent riscului. Dar le ciuntim salariile și drepturile.

Într-o perioadă în care activitățile de spionaj se multiplică haotic, avem nevoie de servicii puternice, cu oameni bine pregătiți. Dar și acestora le reducem veniturile și sporurile.

La marginea prăpastiei, învățământul românesc trebuie să se reformeze, să se consolideze și să performeze. Avem nevoie de profesori dăruiți, dar ei sunt plătiți cu salarii mizerabile și așteaptă îngroziți noi măsuri austere. Învățământul este pe tobogan.

Și, culmea, nu avem nevoie de sinecuriștii care mișună, ca într-un mușuroi, prin instituțiile statului, tăind frunze la câini. Dar lor nu le tăiam nimic. Nu avem nevoie de primării supradimensionate, dar le băgăm sub preș.

Părea că aceste două sectoare vor scăpa ca prin urechile acului de tăieri. Dar iată că „biciul” lui Bolojan i-a ajuns și pe cei în plus din administrația locală. Sinecurile reprezintă baza corupției într-un stat care se clatină tot mai tare. Pile angajate pe sub mână, oameni care au dat și dau, în continuare, șpagă pentru locuri călduțe. Mulți sunt slugile celor care i-au angajat, izvorul din care se adapă lacom „șefimea”. Ei sunt cei care se fac că muncesc, păgubind statul în folosul propriu și al celor la care cotizează.

Toți susțineau uraganul lui Bolojan, până când „bolozerismul” i-a atins și pe ei. Toți înfierau magistrații pentru pensiile lor. Dar acum, când vântul schimbării le clatină scaunul, nu mai știu încotro să-și arunce revolta. Vor pierde posturi sau vor avea salarii tăiate, pentru că reforma este acceptată de coaliție și greu de fentat.

Și atunci vom auzi vaiete din primăriile de la țară, unde primarii – micii Dumnezei comunitari – și-au construit fiefuri comode. Cu toții vor declama aceeași replică din Ion Luca Caragiale: „Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica…”

Unii primari se înarmează simbolic cu țepușe și usturoi, sperând să alunge necuratul reformei. Sorții nu le vor surâde. Vor trebui să-și sacrifice propriile proptele pe care s-au sprijinit ani la rând.

Bolojan taie în stânga și în dreapta. Cu greve, proteste și negocieri, lucrurile se vor așeza. Focurile se vor stinge. Cei loviți se vor domoli și, în cele din urmă, vor accepta.

Numai că parcă îl vedem pe Bolojan jucând într-un film pe care l-am mai văzut.

Prin 2009, guvernul condus de Emil Boc se instala la Palatul Victoria cu gânduri de reformă într-un stat supradimensionat și risipitor. Boc a pus piciorul în prag și a tăiat. Salarii, pensii, privilegii. A făcut economii și a repus vasul românesc pe linia de plutire. Până când celor atinși de reformă le-a ajuns cuțitul la os.

Dintr-odată, Boc nu a mai fost bun. Lozincile au devenit amenințătoare. „Boc a sărăcit poporul!” Și a fost îndepărtat.

Au urmat guvernele conduse de Victor Ponta, cu rețelele și oamenii lor, puși pe căpătuială. Firul comun: risipirea a ceea ce se strânsese, diluarea reformelor, reconstrucția statului-căpușă.

Astăzi, în rolul lui Boc joacă Bolojan. Altă epocă, același reflex național: îl aplaudăm pe cel care taie, până când începe să taie unde nu ne convine.

Bolojan taie. Nu cu poezie, nu cu metafore, nu cu promisiuni dulci. Taie în carne vie. Iar când bisturiul ajunge la țesutul gros al privilegiilor, începe isteria. Brusc, reformele nu mai sunt „necesare”, ci „criminale”. Ajustările nu mai sunt „inevitabile”, ci „anti-populare”.

În România, reformatorul este erou doar în prima zi.
Din a doua zi devine pericol public.

Sistemul nu se teme de discursuri, nu se teme de strategii, nu se teme de planuri pe hârtie. Sistemul se teme doar de tăieri reale. Iar când acestea apar, reacția este previzibilă: alianțe subterane, solidarități de ultim moment, lacrimi televizate și o campanie bine unsă care să transforme chirurgul în călău.

Așa a fost și în vremea lui Emil Boc. Cât timp a strâns șurubul, a fost „necesar”. Când a început să doară prea tare, a devenit „inamicul poporului”. A urmat rotația cadrelor și revenirea la vechile obiceiuri.

Dacă istoria se repetă, nu Bolojan va fi problema.
Problema va fi reflexul nostru colectiv de a prefera minciuna confortabilă în locul adevărului dur.

Pentru că România nu își răstoarnă reformatorii fiindcă sunt slabi.
Îi răstoarnă tocmai fiindcă, pentru o clipă, devin periculos de eficienți.

Iar un sistem construit pe privilegii nu suportă eficiența. O înghite. O mestecă. Și o scuipă.

Rămâne de văzut dacă, de data aceasta, reformatorul va fi înghițit —
sau dacă sistemul va fi, în sfârșit, cel care se sufocă.