Pentru  început am întâlnit-o în timbrele delicate din clasoarele filatelice ale tatei. Erau prețioase pentru el, dar puțin valoroase și trecute la categoria uzuale. Le ținea ferite de privitori. Un singur timbru avea valoare și era ținut la loc de cinste. Regina era, chiar și în  filatelia de atunci, un reprezentant al lumii burghezo-moșierești-capitaliste. Apărea maiestuoasă, în diferite culori, o femeie frumoasă și distinsă care impunea respect. Și ce mult îmi doream o regină neștampilată. Nu a fost să fie!

Mai târziu, prin 1966, am ascultat, la radio, în direct, o transmisiune de la Campionatul mondial de fotbal, în care se relata că Regina i-a înmânat cupa „Jules Rimet” lui Boby Moore, căpitanul care adusese cu echipa Angliei titlul de campioană. Boby Moore era idolul meu în fotbal și copil fiind mă gândeam la ce șansă a avut regina să poată da mâna cu căpitanul Angliei. Pe el și pe Boby Charlton, campioni mondiali, îi țineam ascunși, lipiți pe fețele interioare ale unei uși de dulap vechi și îi priveam ca pe niște moaște.

Apoi, tata m-a dus la Winetou, filmul care într-un târziu, împiedicat de revoluția culturală a lui Ceaușescu, a apărut și pe ecranele din România. Cel mai mare supliciu era când, așteptând cu sufletul la gură împușcăturile și chiotele indienilor, trebuia să privim jurnalul de actualități. Atunci l-am văzut pe Ceaușescu într-o caleașcă, alături de Regină, plimbându-se prin Londra și mi-am spus în gând,  mușcându-mi limba, că asocierea asta, din spatele cailor era tare nepotrivită.

După un timp, au început să circule veștile mai ușor. O revedeam pe Regină ca pe o cunoștință și o  admiram uimit de tradiționalismul monarhic impecabil pe care aceasta îl afișa. Apărea mai des în ziarele și revistele care veneau de dincolo. Cancanurile, bârfele ce umpleau tabloidele, scandalurile care se țineau lanț de regină parcă o îndepărtau tot mai mult de frumusețea de pe timbrele de altă dată.

Mai palid întruchipată de Claire Foy, dar memorabil și strălucit de către Olivia Colman, o regăsesc pe Regina Elisabeta într-un film serial „The Crown” și îmi petrec 40 de ore privind cum realizatorii filmului pătrund, cu încălțările pline de noroi, pe covoarele din Buckingham Palace, și prin fabuloasa și tumultoasa viață a „Reginei recordurilor”.  În serialul biografic condimentat cu ficțiunea de rigoare o descopăr pe regină, inteligentă, mamă, pedantă, ironică, perseverentă, elegantă, sensibilă, politicoasă, tradiționalistă perfectă, cinică, sufletistă, soție răbdătoare și toate astea la un loc.

Apoi văd cu tristețe cum moartea o înconjoară încet. Sora, mama, soțul, rude, mai mult sau mai puțin îndepărtate,  pleacă pe rând din preajmă și o aduc pe regină tot mai firavă și mai gârbovită, dar plină de demnitate. Ca o lecție de demnitate chiar. Doar câteva zile au despărțit investirea, printr-o strângere de mână, a noului prim ministru, de moartea care își fâlfâia aripile negre deasupra castelului Balmoral. Era suferindă dar zâmbitoare. Era epuizată dar aceeași demnitate i se citea pe față.

Acum a plecat, tot așa cum a trăit, un monarh, un model, un om adevărat. Păcat.

Vladimir Brilinsky