Revoluția română încă se vinde bine, mai ales peste hotare, sub diferitele ei forme. De data asta avem de a face cu o rememorare a momentelor care au precedat revolta din fața lui Ceaușescu, rememorare ecranizată de Bogdan Mureșanu.
„Anul Nou care n-a fost” a fost lansat la apă, pentru publicul larg, după prezențe notabile în străinătate, unde a și cules premii la festivaluri de film la care a participat.
Am dorit să văd acest film având părere preconcepută, transpusă într-o dilemă personală. Poate scăpa Andrei Văncică, celebrul interpret al lui Celentano, din Las Fierbinți, de povara unui rol de excepție și inoculat puternic în mentalul spectatorului, fie el pasionat sau ocazional, client al consacratului serial de televiziune?
Doar 17 oameni în întunericul sălii de cinema, sală pe care o visam neîncăpătoare la un asemenea eveniment, la care biletul a costat dublu și atât. Nicio festivitate, niciun discurs, niciun invitat dar i s-a spus premieră. S-a alăturat și plasatorul după ce a început filmul, așa că 18 perechi de ochi au urmărit un film despre care cronicile sunau elogios.
După un sfert de oră de vizionare, mă întrebam dacă văd filmul anunțat sau văd, în reluare, excepționalul film al lui Tudor Giurgiu, „Libertate”. Același scenariu șablon, cu mai multe destine, care merg paralel și care nu se întâlnesc, decât la final, ca martori, ai revoluției din diferite ipostaze, fiecare cu drama și trăirile sale. Fiecare poveste apare ca o piesă de puzzle care, asamblată la locul ei, trimite la un recurs al memoriei, pentru cei care au trăit momentele revoluției sau poate fi o lecție de istorie pentru cei născuți „după”. Fără discuție, că, dacă nu ar fi existat „Anul Nou care n-a fost” ar fi trebuit inventat, pentru că el, bun sau rău, își merită pe deplin locul în galeria istoriei antedecembriste.
Nu există un personaj principal al filmului, la fel ca și în „Libertate”. Există, în schimb, acele destine, creionate de scenarist, cărora le dau viață actorii, cei mai mulți dintre ei cunoscuți publicului din alte pelicule, mai mult sau mai puțin izbutite. Generația tânără de actori se împletește, de la bun început, cu cea a celor consacrați, încercând să creeze un tot unitar al narațiunii.
Evident subiectiv, fără a intra în polemici cu alții, aș îndrăzni o ierarhizare a prestației unor actori care au dat viață personajelor lui Bogdan Mureșanu.
Emilia Dobrin este excepțională în rolul Margaretei Dincă, mamă de ofițer de securitate, o femeie deloc simplă, care a dus o viață în care a împletit comunismul cu burghezia și care regretă atât de mult trecutul încât este gata să-și pună capăt zilelor. Emilia Dobrin joacă o partitură pe cât de grea, pe atât de spectaculoasă, care pendulează strălucit de la tragic la comic, partitură care o așază definitiv în galeria marilor actori români.
Dacă este să căutăm latura emoțională a filmului, o găsim în rolul interpretat fabulos de Luca Toma despre care nu știm încă dacă va îmbrățișa sau nu actoria după această experiență. Aici el joacă, minunat, rolul lui Marius, un copil de clasa a doua care îi scrie lui „Moș Gerilă” să-i aducă mamei o geantă iar tatălui să-i îndeplinească dorința ca să moară „Nea Nicu”. Protejat de mama sa, interpretată într-un ton ireproșabil de Ioana Flora, copilul Marius pur și simplu impresionează. Atâta emoție degajă copilul ăsta, cu naivitatea și nevinovăția lui, atâta sinceritate apare în privirea sa senină, fără teamă de furia disperatului tată, Adrian Văncică, încât nu poți să nu privești prin ochii scenaristului viziunea sa despre viitor.
În rolul Florina, o actriță la Nottara, disprețuitoare față de Ceaușescu și regimul său, fermă, curajoasă, cu o viață dezordonată dar cu o personalitate puternică, Nicoleta Hâncu face un pas semnificativ spre galeria vedetelor consacrate. Actriță de teatru și film, cu mult talent, dar fără roluri de top, ea explodează efectiv într-un rol care i se potrivește ca o mânușă. La fiecare scenă ea dezvăluie noi elemente, noi apucături și noi suferințe ale personajului Florina, cu o lejeritate remarcabilă, un lucru deosebit de greu pentru orice actor.
O mențiune pentru Iulian Postelnicu, în rolul lui Ionuț Dincă, un ofițer de securitate care pendulează între supușenia în fața șefului, fermitatea în fața informatorilor și disperarea în fața capriciilor mamei sale. Talentul său, incontestabil, respiră la fiecare replică demonstrând un potențial valoros, încă la început de drum.
La fel apare și Manuela Hărăbor, într-un rol scurt dar interpretat ferm și fermecător, așa cum numai ea știe să-l facă.
Un Mihai Călin, care interpretează un regizor de platou, matur și maturizat ca actor, aduce o pată de culoare consistentă în crearea atmosferei dintr-un studio de televiziune „de dinainte”.
Ceilalți actori, fără a le minimaliza valoarea, în roluri mai mult sau mai puțin episodice au suișuri și coborâșuri în evoluția lor de-a lungul filmului. Cei mai mulți joacă aceleași roluri, aceleași partituri care i-au consacrat de-a lungul carierei lor. Directorul arogant și miștocar, activistul de partid, agitat și lozincard, taximetristul atotștiutor și băgăreț, blazații din birouri și din televiziune, securistul arogant cu portretul lui Ceaușescu la cap, șeful de scară de la bloc, bețiv și informator, toți contribuie la finalizarea unui tablou al unui moment care a schimbat destine.
Puțin inspirată a fost alegerea ca fond muzical, începând de la mijlocul filmului, a cunoscutului „Bolero” de Maurice Ravel, o piesă pe care regizorul a ales-o în limbaj cinematografic pentru a marca tensiunea în creștere. Fără a fi conservatori, putem spune că alte elemente, mai autohtone, mai legate de ceea ce se petrecea pe ecran, ar fi fost mai potrivite pentru a sugera același lucru. Muzica de film este o artă pe cale de dispariție și asta îi trimite pe realizatori la compromisuri și la improvizații.
În concluzie, filmul, cu bune – cu rele, trebuie văzut de toate generațiile. Unii își vor aminti, alții vor afla iar alții vor învăța.
Revenind la dilema personală, nu, Adrian Văncică, oricât ar fi el de „celentano” nu plătește tribut bețivanului din serial. Nelipsita lui țuică din electrozi nu se suprapune peste rolul de astăzi și nu-l eclipsează. Disperarea sa în fața iminentelor repercusiuni ale scrisorii trimise către „Moș Gerilă” de copilul său este jucată magistral.
Adrian Văncică merge mai departe.
