Pe vremurile când, mai jos de Dunăre, romanii erau mânați de gânduri necurate, Burebista visa la putere prin unirea triburilor și a uniunilor tribale într-o singură formă statală, unică la acea vreme. Erau greu de convins căpeteniile triburilor răspândite de la Nistru până la Tisa și de la Pontus Euxinus până în Panonia, dar…
Se spune că Burebista a chemat la sfat toate căpeteniile de pe întinsul teritoriu și se pare că, la Costeștiul de astăzi, a organizat pe lângă întâlnirea de taină, petreceri și spectacole. Și pe vremea aia, în antichitate, era obiceiul să se ofere poporului pâine și circ.
În fața căpeteniilor venite de departe Burebista a adus în arenă doi câini fioroși care trebuiau să se bată. Și bătălia a început cu ferocitate, fiecare dintre câini dorind să-l sfâșie pe celălalt. Și când bătălia a ajuns la apogeu, Burebista a trimis în arenă un lup. Pe loc, cei doi câini au uitat de lupta lor și împreună s-au repezit spre lup pe care l-au răpus spre deliciul privitorilor.
Pilda unirii dușmanilor împotriva unui alt dușman mai puternic s-a perpetuat de-a lungul istoriei până în zilele noastre.
Chiar dacă o comparație, peste timp, între cei doi șefi de pe teritoriul a ceea ce astăzi numim România este cam forțată, amândoi au tăiat câte ceva. Burebista a tăiat viile, iar Johannis a tăiat, pentru 10 ani, comunicarea cu poporul. Dar pilda rămâne.
Momentele dramatice care se petrec acum în arena politicii autohtone copiază cu fidelitate pilda regelui dac. De un deceniu partidele tradiționale care au hotărât soarta românilor, oferindu-le mai mult circ și mai puțină pâine, se sfâșie ca cei doi câini din poveste. În bătălia lor nu au existat scrupule, nu au existat reguli și nici bun simț. În schimb a existat grobianism, misoginism, comportament de șatră, vorbe grele și diletantism, toate garnisite cu intoleranță, corupție și hoție. În unele cazuri nu mai era mult și treceau la violență fizică.
Deci, lupta din arenă era una tensionată, gata să explodeze și – hop! – dintr-o dată apare lupul, lup dacic evident, urmat de preotesele dace, și apărați de vajnici luptători de data asta înarmați nu cu sică, falx sau arc, ci cu puști pistoale și macete. Toți își fac apariția, ieșind la lumină din misterioasele tuneluri dacice.
De fapt, ei toți erau aici, între noi, dar noi nu-i vedeam. Au crescut și s-au înarmat sub ochii noștri, dar nimeni nu-i vedea, nimeni nu-i băga în seamă.
Partidele se opresc din luptă, se freacă la ochi, nevenindu-le să creadă că a venit lupul. Și atunci, brusc, și-au adus aminte de istorie și de legende. Și-au șters balele furiei dintre ei, au răsuflat de trei ori și dă-i la luptă cu lupul pe care reușesc să-l scoată din arenă. Îl rănesc, dar nu-l omoară. Apoi, se uită unii la alții și încep să grăiască: No, continuăm lupta între noi sau o punem pe pauză și ne așezăm la masă? Cu lupul dacic nu-i de glumit. Dacă nu l-am omorât o să-și facă haita mai mare și o să ne biruie. Hai mai bine să ne scuturăm de praful bătăliei, ne lingem rănile, ne punem la masă, ne recunoaștem greșelile, împărțim halca și ne apucăm să dăm poporului mai multă pâine și mai puțin circ.
Și s-au pus la masă!