Bag mâna în buzunar, număr banii și mă îndemn. Hai că n-o fi foc. Odată pe an, nu se pune. Pentru o sută de grame nu mă bate muierea. Măcar îmi fac pofta. Cu orice risc. În galantar, apetisant, așezat perfect într-un dispozitiv de fixare, ca în vest, un jambon Serano mă curtează intens. Îmi fac curaj și…
De mult casc ochii la o reclamă dintr-un magazin respectabil, reclamă care îmi face cu ochiul de câte ori trec pe lângă ea. E aspectuoasă, atrăgătoare și bine poziționată. Salivez de fiecare dată. Singurul ei defect este prețul mult prea piperat. Jambonul de Serano cu origini iberice, este o finețe care garantează succesul absolut oricărui aperitiv, mă rog „starter”, cum se spune mai recent. Sunt țări europene în care există o adevărată cultură a jambonului. În Luxembourg, de pildă, există o sărbătoare națională la care specialitatea nelipsită de la nicio masă este jambonul. Barcelona, Budapesta, Paris, sunt tot atâtea amintiri cu farfurii, unde se răsfățau contorsionate, feliile fin tăiate de jambon. Cu numele original „Jamon Serrano”, produsul este obţinut din porcul iberic, care trăiește semiliber în habitatul său natural și este hrănit cu ghindă. Maturat luni bune, jambonul are un gust plăcut, dulce şi blând, care parcă se topeşte în gură. Cu o singură condiţie, însă: feliuţele trebuie să fie cât mai subţiri, aproape transparente. Cam aşa:
Aşadar, îmi fac curaj şi cumpăr
– Sărut mâna, vă rog frumos, îmi tăiați câteva felii de jambon? (Doamna închide telefonul la care vorbea pe șest și mă privește contrariată.) – Nu doriți parizer avem la promoție și e foarte bun, am luat și eu. – Nu, mulțumesc, nu vreau parizer, vreau câteva felii de jambon, spun zâmbind stânjenit. – Da’ nu vreți din cel tăiat și ambalat gata? E același lucru, insistă amabil doamna. – Nu, vreau din acela, expus acolo.(Doamna mă privește peste ochelarii strălucitori.) – De ce mă înjurați? – Doamne, nu mă lăsa, da’ ce am zis urât? – Decât să tai din asta mai bine o țâp. – Păi țâpaț-o dacă nu o vindeți, spun, fără să ridic tonul. Eu vreau din bucata asta care este la vânzare. (Încep să mă amuz în timp ce vânzătoarea mai face o încercare să scape de mine) – Nu ne taie cuțitul cum trebuie. -Atunci de ce o țineți la vedere și la vânzare? – O să muriți aici lângă mine, până o tai! (și din nou îmi aruncă o privire cruntă, de data asta, prin lentila ochelarilor) – Păi tăiați, încet subțire, fără grabă, eu mă duc să mai cumpăr și altele și revin.
Doamna pufăie a nervi și înfige cuțitul în pulpa marmorată și apetisantă. – Lenuțooo!!! Hai, tu, un pic că nu pot… bage dracu în ea șuncă! (Le observ cum, pufăind a nervi, se opintesc în jambonul care îmi făcuse cu ochiul. Taie și transpiră… Iar sună telefonul doamnei…) Revin după un sfert de oră. Pachetul e gata. Cu eticheta pe el. O privesc și mă consolez că prețul piperat va păli în fața gustului de neuitat, care îmi va stârni amintiri gastronomice de neuitat. Ajung acasă. Desfac pachețelul. Încerc să râd, dar nu e râsul meu. Feliile de jambon seamănă cu pielea din opincile dacilor, uscate groase, fără culoarea marmorată, cea la care visam. Încerc să mușc dintr-o „felie”. Speranțe deșarte. Dinții nu fac față. Încep să o molfăi simțind doar gustul de altădată. Doar gust că de mestecat nu se pune problema.
Plâng după bani și râd că m-am lăsat fraierit. Râd că „o țară ca afară”, că ne merităm soarta, că asta e nația, că asta e situația. Şi învârt în minte aceeaşi întrebare fără răspuns: De ce naiba vindeți ceva ce nu puteți tăia nici comercializa în condiții normale? Încerc să scap de dilemele alimentare, sorbind dintr-un pahar de shiraz, fără jambon alături și privirea mi se duce spre cel mai fericit membru al familiei – pisica Dop. Botezată așa din cauza dopurilor împrăștiate în casă, Dop mă privește cu interes din fotoliu. Dă din coadă. Are și de ce…
Trei zile are ce molfăi. Poate mai mult, dacă voi raționaliza minunata talpă de Serano, cu gândul la un comerț în total dispreț față de consumatori.
