Dimineață, aflu, din presa locală, că cetatea Devei și-a deschis porțile. Mă rog, ultima poartă, dintre cele multe inaugurate de-a lungul timpului. Incinta unu este gata și vârful cetății poate fi vizitat.
Am luat-o pieptiș pe scările cetății, am trecut de tunel dar, dincolo de întunecimea lui, ploaia de cu noapte a lăsat noroi. Oricât aș fi fost de viteaz, încălțările nu-mi permiteau o asemenea plimbare din cauza pământului mult prea moale, așa că, stânga împrejur.
Plec cu inima strânsă către telecabina al cărei calvar pare să se fi terminat. Acolo, coadă, ca la micii de 1 Mai, de pe vremuri. Două autocare cu turiști își revărsaseră pasagerii în parcarea din fața telecabinei. Într-o zi de joi. Și cică Deva nu are turism. Hm ??? Mă așez la coadă. Cumpăr bilet și-mi aștept rândul, preț de 30 minute. Soarele dogorea și umbră deloc, în jur. Îmi vine rândul la îmbarcare și, alături de niște cucoane olandeze, de vârsta treia, începem urcarea. „Dacă se strică?” îmi spun, înghesuit în colivia cabinei, ce mă fac cu atâtea femei, mai bine de 20 la număr, să le iau în brațe, pe fiecare și să le cobor pe scări. Ghinionul meu. Nu se strică și ajungem sus. Gata, cu telecabina s-a rezolvat. Merge și încă merge bine. Ies din mireasma celor 20 de parfumuri olandeze, fiecare cu alt iz și aerul curat îmi dă binețe.
Încep să urc. Deva e acolo jos, la poale, frumoasă, cum o știu de o viață întreagă. În jur, curat și îmbietor la privit. Ajung la poarta cea nouă care s-a deschis pentru muritorii de rând și când îi trec pragul, mă fulgeră o emoție greu de descris și de stăpânit. Oare ce voi vedea dincolo de ea? Am părăsit-o acum vreo 30 de ani după ce toată copilăria mi-a fost legată strâns de ruinele alea, pline de pietre, printre care se tolăneau la soare vipere și șopârle pe care încercam să le prindem. Inima bătea mai tare decât mi-ar fi permis cardiologul, dar cu emoțiile nu te joci. Văzusem multe fotografii de la fața locului și credeam că nu o să mai am surprize vizuale. Greșit! Intrând în incintă, copilăria mea a devenit, dintr-o dată, maturitate. În spatele meu rămâneau amintirile unor momente fabuloase, ale anilor 60, rămâneau momentele romantice ale anilor 70, rămânea primul sărut al vieții adolescentine, care tot între ruine a avut loc, rămâneau plimbările cu apropiații cărora le îndrugam legendele cetății și peripețiile copilăriei, rămânea tot. Intram ca într-un tunel al timpului, într-o altă eră, într-un altfel de tărâm.
Cetatea este departe de ceea ce a fost înainte de a bubui praful de pușcă transformând-o în ruină. S-a mai discutat care este termenul cel mai potrivit pentru ce s-a înfăptuit pe culmea cetății. Restaurare, reabilitare, punere în valoare sau protejare a monumentului ? Doar că, ruina asta, rămasă în paragină de vreo trei secole, a prins viață. Am găsit frumos, acolo.
Lucruri ingenios rezolvate, gazon impecabil, respirație a nou și a invitație de a vizita. Tâmplărie de calitate care, dacă va fi întreținută corespunzător, va rezista intemperiilor, spații largi de acces, binocluri moderne, prin care intri pe străzile Devei și pe toată valea Mureșului, apă curentă, acolo sus, în incintă, toalete bine camuflate în peisaj dar, deocamdată, nefuncționale, camere video, absolut necesare, care surprind mare parte din incintă, încăperi bine organizate și luminate care sper că nu vor găzdui altceva decât lucruri cu rost, alungând kitsch-ul, mormântul martirului David Ferenc, cu misterele lui, tot la locul știut, bănci de odihnă, aproape elegante și un podium de lemn așezat central, toate astea dau un spirit de nou și de speranță, pentru viitor.
Ușa incintei a fost deschisă de actualul primar, Florin Oancea, în capul căruia s-au spart toate farfuriile zoioase, uitate, nespălate în chiuvetă, de către predecesori săi, fie primari cu tracțiune integrală, sau primari de conjunctură. Este meritul său că a dus la capăt acest proiect dar va fi de datoria celui care va sta la cârma orașului, mai departe, să facă Cetatea Devei să strălucească așa cum merită.
Sigur, cârcotașii vor găsi minusuri și în corul „Primarul e de vină” vor interpreta aria arătării cu degetul, uitând, sau omițând intenționat, numărul de primari care au girat diferite faze ale lucrărilor, precum și numărul de rectificări ale proiectelor, schimbate pe parcurs. Infiltrațiile de apă, în anumite zone, unele chiar în încăperi, vor alimenta moara celor care vor să cadă capete, cu orice preț. Pozarea rețelei electrice, care arată ca un lucru neterminat, cu aspect șantieristic și care mi-a displăcut profund, sau excesul de ciment, în anumite zone, sunt alte motive pentru a trage spuza pe turta celor care mormăie electoral iar peste mai puțin de 10 zile. vor avea dureri în cot, legate de soarta cetății, așa cum au avut și până acum o lună. .
Toate trebuie aibă o rezolvare și nu dintre acelea care să îngreuieze bugetul local cu noi proiecte și studii și expertize. Un bun gospodar știe ce are de făcut, mai ales dacă are sfătuitori buni. Mai sunt multe de făcut pentru ca Cetatea Devei să devină rivală a Castelului Corvinilor dar nimic nu este imposibil.
Indiferent de cine va fi primar, va trebui să reconsidere administrarea cetății, să-i dea autonomia cuvenită, să o scoată din găleata comună, cu alte obiective de bălăcit sau de distracție, să o introducă în circuitul turistic județean, obligatoriu de către profesioniști și să acorde istoriei ce este al istoriei, iar istoricilor ce este al istoricilor.
Până atunci, frumos este că, a existat o zi, cea de ieri, de astăzi, sau de mâine în care am simțit că putem avea surprize plăcute în Deva, că Deva merită totul și că Deva, cu cetatea ei deschisă, este și mai frumoasă.
Într-o zi obișnuită, de joi, înainte de începerea sezonului, Cetatea Devei a fost vizitată de peste 500 de turiști.
P.S. La coada de la telecabină, pentru coborârea spre Deva, un polițist local m-a întrebat a cui a fost această cetate, cine a ridicat-o și cine și-o poate revendica de-a lungul istoriei, dacii, hunii, ungurii, austriecii sau românii ? I-am răspuns simplu. Cetatea a aparținut și aparține populației autohtone.
