Am întrebat 100 de arheologi, istorici, arhitecți și ingineri români, maghiari, germani, romi și de alte naționalități ce părere au despre restaurarea și punerea în valoare a amfiteatrului de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa
Dintre ei, şase au răspuns că soluția aleasă este potrivită sau, deși nu este cea mai fericită soluție, este mai bine ca înainte. Apoi, 79 au răspuns că este o greșeală uriașă, că aspectul monumentului este grav afectat, neavând nicio legătură cu ceea ce a fost odată, că este o cheltuială inutilă, o risipă de bani sau, mai grav, că miroase a spălare de bani, de șpăgi, de comisioane așa cum ne-am obișnuit de atâția ani. Şase dintre ei au spus că nu vor să se pronunțe pentru că ar fi în conflict de interese, nouă au trântit telefonul sau au întors spatele fără să comunice nimic cu un „dacopat” sau „dacoman”, cum sunt caracterizat de mulți dintre ei. Sigur că și asta este o formă de răspuns…
Dintre cei 100, zece au fost deschiși, 81 m-au rugat să nu le pomenesc numele, iar ceilalți nouă m-au amenințat că, dacă scriu despre ei, ne vedem în judecată.
Ca să îmblânzească puțin nuanța, câțiva dintre cei chestionați au afirmat că, în ciuda faptului că nu este cea mai bună soluție, monumentul, în sine, nu a fost afectat grav de lucrări și că întreaga intervenție este una neinvazivă și – atenție! – reversibilă.
Cei care gestionează lucrarea, respectiv Consiliul Județean Hunedoara, spun că totul este în regulă, că proiectul are toate avizele necesare, Ministerul Culturii prin Institutul Național al Patrimoniului fiind garantul unei soluții corecte a restaurării. Corect și la obiect, numai că soluția aleasă șochează pe oricine la o primă privire.
Cei obișnuiți cu imaginea emblemă a Ulpiei Traiana, împopoțonată acum cu bănci din lemn lăcuite, fixate pe o structură metalică hidoasă, nu sunt impresionați de termenul de reversibil, folosit ca scut împotriva criticilor. Adică, pe românește, dacă cineva nu va fi de acord cu acel ansamblu struțo-cămila care a costat peste cinci milioane de euro, la un moment dat poate să îl înlăture. Cu alte cuvinte, o ducem pe stadionul „Avântul Sarmizegetusa” pe post de tribună.
Faină viziune managerială și administrativă!
Acum, fosta capitală romană a Daciei este parte integrantă în UNESCO împreună cu granițele imperiului roman numite „Limesul roman”.
De fapt, ea a fost introdusă pe lista patrimoniului mondial, forțat, pe ușa din dos, pe șest – cum spun unii. Așa, ca să fentăm și noi un pic pentru că altfel nu suntem români…
Potrivit profesorului Ioan Piso, „Limes-ul roman este o noțiune complexă. Prin el se înțelege o linie de castre, căi de comunicații și zone tampon, situate la marginile unei provincii, înspre ceea ce se numea barbaricum. Oricine are cât de cât habar de istoria Daciei știe că Sarmizegetusa romană nu se află NICIDECUM pe limes, ci în inima provinciei, atunci când castrul legionar de la Berzovia de pe limes se află la 100 km în linie dreaptă spre vest”.
Trecem și peste asta, deși e cam greu de trecut, și privim în alte ogrăzi în care au fost restaurate monumente „emblemă”.
Pe timpul lucrărilor la Cetatea Mălăiești mai mulți istorici și arheologi au contestat vehement modul de lucru pe timpul restaurării. Betoane, termopane, umezeală, schimbarea aspectului monumentului au fost blamate, dar după inaugurare s-a întins batista pe țambal și a fost pus în față acel blestemat „e bine și așa”. Acum ea se degradează, încet dar sigur, pentru că soluțiile alese au fost proaste.
Cetatea Devei, la fel. Proiectată prost de la început, prost a continuat să fie restaurată. Trei primari și-au asumat merite care nu existau și nu erau nicidecum ale lor, asistând impasibili la umplerea cu beton a zidurilor la instalarea de termopane și pozarea rețelei electrice pe pereții încăperilor și pe ziduri ca un fel de caricatură. Scrijeliturile, mâzgălelile și mesajele scrise pe monument sunt mai multe decât explicațiile. Apa care se scurge prin ziduri, inundând încăperi finisate, pune capacul pe o moștenire mutilată pentru care, actualul primar, va fi nevoit să caute soluții pentru a o remedia.
Sarmizegetusa Regia beneficiază, la fel, de un proiect slab, cu multe improvizații care duc și mai mult la mutilarea monumentului. Până nu de mult, oamenii se plângeau de betoanele lui Ceaușescu sau ale lui Daicoviciu, care au deformat aspectul unor temple și a altarului de andezit. Acum, la proiectul a căror lucrări se desfășoară cu porțile închise (de ce oare ? ), nu mai apar în capitala dacilor doar alte noi betoane. Proiectul a mai adăugat betoane, fiare și cârpe. Da, cârpe! Ele acoperă zidul restaurat anapoda și pe care se așteaptă cu seninătate să se prăbușească arbori. Drumul pavat care se pregătește a fi restaurat este o altă poveste tristă care va schimba total percepția asupra imaginii sale reale. Despre Sarmizegetusa Regia vom vorbi pe larg în curând.
Acum ne întrebăm ce leagă aceste monumente schimonosite, iar răspunsul este unul singur: există o continuitate a răului în Ministerul Culturii și în instituțiile subordonate precum Institutul Național al Patrimoniului sau Direcțiile de Cultură din teritoriu; există funcționari de multe ori sinecuriști care întocmesc caiete de sarcini aiurea fără a consulta, în prealabil, specialiști; există arhitecți slabi cu soluții găsite pe genunchi care se acoperă de atestate de proiectare pentru monumente istorice și nimeni nu-i poate contrazice. Nici măcar diriginții de șantier care au devenit marionete în simbria executanților lucrărilor.
Vom reveni.
