Trăim momente halucinante în care ușa prăvăliei ni se trântește, brusc, în față și dinăuntru vânzătoarea nervoasă întoarce placa pe partea cealaltă. ÎNCHIS, ne apare în fața ochilor. Se închid, rând pe rând, spitale și școli, muzee și fabrici, pensiuni și magazine, fabrici și uzine. Fiecare caz cu motivele sale. Acum trebuie închisă și lumina. Asta este starea generală.
În plin sezon turistic, când mii de oameni urcau zilnic spre Sarmizegetusa Regia, porțile fostei capitale a Daciei au fost închise cinci zile din șapte. Decizia, anunțată sec și fără o consultare reală a comunității locale, a căzut ca un șoc peste întreaga Vale a Grădiștii.
Explicația oficială este cunoscută: lucrările de restaurare trebuie să continue, iar siguranța vizitatorilor trebuie protejată. Nimeni nu contestă aceste obiective. Întrebarea este însă alta: nu exista nicio soluție prin care restaurarea să fie organizată fără blocarea aproape completă a accesului la cel mai important obiectiv turistic al zonei?
În jurul Sarmizegetusei s-a construit, în ultimele două decenii, o economie locală reală. Peste 30 de pensiuni și mai mult de 20 de puncte gastronomice au apărut pe Valea Grădiștii. În spatele acestor cifre se află investiții, credite, locuri de muncă și ani de efort.
Rezultatele au fost vizibile. Numărul turiștilor a crescut constant, iar cetățile dacice au devenit unul dintre cele mai puternice branduri turistice ale județului Hunedoara, alături de Castelul Corvinilor și Mănăstirea Prislop.
Pentru proprietarii de pensiuni, lunile iunie, iulie și august nu sunt simple luni de vară. Ele reprezintă perioada în care se recuperează o mare parte din investiții. În jurul acestui flux turistic s-au creat zeci de locuri de muncă și o rețea de servicii care depinde direct de accesul la Sarmizegetusa Regia.
De aceea, problema nu mai este doar una de patrimoniu. A devenit și una economică și socială.
Comunicatul Consiliului Județean Hunedoara anunță că, între 4 și 31 august, situl poate fi vizitat doar în weekend. Textul invocă desfășurarea în siguranță a lucrărilor de restaurare. Ceea ce lipsește este explicația convingătoare privind imposibilitatea unei vizitări parțiale sau a unui program adaptat.
Nemulțumirea este amplificată de schimbările repetate ale programului de acces. Din martie până astăzi au existat mai multe variante de închidere, iar pentru turiști și pentru operatorii din zonă s-a creat o stare de incertitudine permanentă.
Mai grav, la Costești și la Orăștie nu există o semnalizare clară care să îi avertizeze pe cei aflați în drum spre sit asupra restricțiilor existente. Mulți vizitatori parcurg 80 de kilometri pentru a afla abia la destinație că accesul este interzis. Mai mult, drumul este invadat de vegetație, plin de gropi și de pericole.
Potrivit calendarului inițial, lucrările ar fi trebuit finalizate încă din primăvară. Întârzierile succesive, schimbarea constructorului și modificarea termenelor au alimentat impresia unui management lipsit de coerență.
Consecințele se văd deja. Pensiunile își reduc activitatea, punctele gastronomice pierd clienți, iar zeci de angajați riscă să își piardă locurile de muncă. O comunitate întreagă suportă costurile unor decizii pe care nu a fost întrebată dacă le consideră acceptabile.
Am încercat să obținem un punct de vedere din partea administratorilor sitului. Nu ni s-a răspuns. Este preferabilă batista pusă pe țambal sau capul în nisip, ca struțul.
Principiile UNESCO sunt clare: comunitățile locale trebuie consultate atunci când sunt elaborate planurile de management ale siturilor din Patrimoniul Mondial. Conservarea patrimoniului nu poate fi separată de interesele legitime ale oamenilor care trăiesc în jurul lui.
Localnicii nu cer sacrificarea monumentului în numele turismului. Ei cer predictibilitate, dialog și respect. Cer să fie tratați ca parteneri, nu ca spectatori ai unor decizii luate în spatele ușilor închise.
Sarmizegetusa Regia nu este doar un șantier și nici doar un monument UNESCO. Ea este și motorul economic al Văii Grădiștii. Restaurarea este necesară. Dar patrimoniul înseamnă mai mult decât ziduri și sanctuare; înseamnă și comunitatea care trăiește lângă ele.
Când conservarea patrimoniului ajunge să fie percepută ca fiind făcută împotriva comunității, ceva esențial s-a rupt. Iar această ruptură nu poate fi reparată prin comunicate seci, ci prin transparență, dialog și respect reciproc.
