Din experiența păgubitoare a anilor 90 statul român, prin instituțiile sale, nu a învățat nimic. Atunci, într-o perioadă de mai bine de 10 ani, valori patrimoniale de sute de milioane de euro au fost scoase din contextul arheologic, furate, vândute, distruse sau traficate transfrontalier. Au învățat însă, foarte bine, cei puși pe căpătuială: braconierii patrimoniului şi distrugătorii de mărturii.

Pentru început, se cuvine să facem o distincție foarte clară. Există deosebiri fundamentale între detectoriștii cinstiți, care au un hobby și practică o activitate recreativă, comparativ cu hoții de patrimoniu, braconierii de artefacte, dispuși la orice, mânați de visul îmbogățirii rapide. Aceștia din urmă au învățat tot ce a fost mai rău din perioada de tristă amintire a braconajului, total neîngrădit, din perioada 1992 -2000.  S-au specializat în exploatarea portițelor unei legislații precare, haotice și, de multe ori, imposibil de aplicat.

Fără scrupule și fără respect față de patrimoniu, s-au perfecționat în manipularea lozincardă pe internet, care prinde la mase, incriminând autoritățile statului, instigând și denigrând, și-au corectat modul de săpătură, pentru a fi mai greu de depistat, și-au creat noi filiere de trafic al artefactelor, uneori pe baza celor vechi, s-au perfecționat în driblarea autorităților, într-un cuvânt au învățat din greșelile trecutului. Și au învățat temeinic.

Praf peste Codul Patrimoniului

În același timp statul doarme și nu numai că nu a învățat nimic, dar a dat și o consistentă mână de ajutor răufăcătorilor. Cruciada care a fost organizată, pe la începutul secolului, sub bagheta lui Augustin Lazăr, a dat rezultate spectaculoase. Pe lângă recuperări inestimabile, răscumpărări costisitoare și condamnări în instanțe, s-a reușit diminuarea fenomenului de braconaj al artefactelor la un nivel extrem de scăzut, aproape de zero. Nimeni nu a învățat din experimentul lui Lazăr și mai mult nu s-a găsit cineva care să continue munca începută de acesta. Formarea unei echipe pluridisciplinare în jurul său a fost de bun augur. Polițiști, arheologi, numismați, metalografiști, fizicieni, topografi, ONG-iști, muzeografi, chimiști, lucrau împreună pentru a recupera și a aduce dovezi ale autenticității artefactelor braconate.  Paralel, se lucra la elaborarea Codului Patrimoniului. Echipa de redactare era, la fel, bine structurată pe specialități, cu personalități dedicate care trebuia să aducă ordine în protejarea patrimoniului. Încet dar sigur, unul câte unul, au fost îndepărtați din echipă cei care nu erau pe placul politicienilor, cei care cereau, în cunoștință de cauză, poate prea mult de la o societate coruptă, neprofesionistă și neperformantă. Au fost înlocuiți de alții, mai docili și cu accente birocratice remarcabile, care au târât cu greu proiectul codului până în locul în care zace și acum nefinalizat, ciuntit și prăfuit, adică într-un sertar de birou.

O linişte suspectă pe „tarlaua” arheologiei

În lipsa Codului e haos. În timpul ăsta, comunitatea detectoriștilor crește vertiginos. O comunitate care nu mai poate fi ignorată, care știe să se organizeze în grupuri bine structurate, cu reguli stricte și cu statut elaborat și nu ar trebui să mire pe nimeni dacă la viitoarele alegeri vom avea un partid al detectoriștilor, la ce număr impresionant de membri deține această comunitate. Culcat comod, pe o ureche, că e liniște pe tarlaua arheologiei și că revoluția lui Lazăr a izbândit deplin, statul și-a luat mâna de pe structura performantă care se realizase până în acel moment. Nu mai e nevoie de ei. Și-au făcut datoria. Totul este sub control. Este decimată poliția de patrimoniu, ca o ironie a sorții, paralel cu înființarea și dotarea poliției animalelor. Oameni dedicați meseriei, arheologi, atrași inițial în poliție ca specialiști, sunt marginalizați și mutați în alte sectoare sau pleacă, unul câte unul, sătui de umilințe, de haos și de sila față de inepte decizii ale „celor de la centru” care tratau și tratează în continuare patrimoniul ca pe o Cenușăreasă. Direcțiile de cultură din teritoriu, în lipsa dotărilor și a unei legislații coerente, fără fonduri, de cele mai multe ori fără curaj, se dovedesc a fi niște instituții inutile. Supuse total din punct de vedere politic, în multe cazuri corupte până în măduva oaselor, direcțiile deschid ușa infractorilor tocmai prin neputința de a acționa. Politicieni locali și centrali, reprezentanții guvernului în teritoriu, privesc fenomenul, cu aerul că privesc un incendiu de miriște. Acțiunile pe care le ordonă, din fotoliile lor vremelnice, sunt sortite eșecului. Ei sunt în stare să declanșeze doar o furtuna în paharul cu apă și cam atât. Incapabilă de a lua decizii coerente, interesată de patrimoniu doar de formă sau pentru a acumula capital electoral, clasa politică contribuie din plin la așternerea covorului roșu pe care pășesc braconierii, hoții de patrimoniu sau profitorii care intră cu buldozerul în situri. Consecințele dezinteresului lor vin de la sine.

Hunedoara, patria jefuitorilor de patrimoniu

De departe cel mai jefuit și mai lovit județ al țării este Hunedoara, unde, peste cultură domnește, de mult prea mulți ani, un politruc prăfuit care nu are nicio legătură cu actul de cultură. Aici Micia este violată cu buldozerul, iar Ulpia Traiana, batjocorită de construcții hidoase. Denumită de Nicolae Iorga „Țara celor 7 castele”, ținutul Hațegului a devenit țara celor 7 ruine. Monumente de for public neautorizate sunt ridicate în situri arheologice, în timp ce monumente unice în lume zac năpădite de bălării și nepăsare. Și peste toate… gropile din inima Daciei. Faimoasele grupări de sfârșit de secol XX se refac, cu sânge proaspăt, se nasc altele noi, cu băieți deștepți, se sapă din nou, se trafichează, se delimitează teritorii. Munții Orăștiei seamănă mai degrabă a câmp de bătălie brăzdat de tranșee. Se caută aur nestingherit, cu tehnici noi, cu strategii mult mai elaborate decât la începuturi și mai greu de deslușit de către niște autorități somnolente. Nu e timp pentru patrimoniu. E timp doar pentru paranghelii, tăieri de panglici, fanfaronade pe Facebook, piste de biciclete în pustii, și terenuri de fotbal în pantă. E timp de mințit oamenii, de păcălit electoratul, de alianțe politice nefirești, de șpăgi la nivel înalt, de ipocrizie și corupție. Astea toate formează baza societății de mâine. Patrimoniul poate să mai aștepte. Timpul lui încă nu a venit. Va veni poate, odată, când vom privi în jur, consternați că patrimoniul nu mai este, că s-a dus pe Apa Sâmbetei, întru îmbogățirea unora și păgubirea unei întregi nații.