Sunt elemente de bază, care dau esenţa şi direcţia oricărui popor, iar pe acestea ar merita să le băgăm în seamă cu mult înainte de a ne tot împăuna cu eticheta noastră de europeni, cu surle şi trâmbiţe mai mult sau mai puţin europeni decât alţii. Europenismul cu orice preţ, cu bunele şi cu relele lui, tinde să ne limiteze şi scufunde de multe ori într-o criză identitară. Şi poate că n-am prea fi noi făcuţi pentru conglomerat, deşi am avut o curioasă apetenţă pentru apetenţa ocupaţiilor străine, până nu foarte de mult în epoca modernă.

de Daniel Marian

 (Cronică la „Îndăcitul”, Vladimir Brilinsky , Editura Cetate, 2022)

Unii n-au pregetat în a ne numi barbari, pentru că la origine daci fiind, nu am fi agreat neapărat anumite îndeletniciri şi nici opulenţa proprie marilor imperii. Dar şi cinstiţi se pare că eram, deoarece nu ne-am îndeletnicit cu invazia şi prăpădul pe meleagurile altora. Cât despre a fi sărăntoci, aceasta este o valenţă pe care am dobândit-o ceva mai încoace, când am deschis calea adevăratei barbarii venite din lumea megacivilizată.
Pornind cu precădere de la istoricii şi arheologii de seamă Constantin şi Hadrian Daicoviciu, avem suficiente mărturii asupra realei noastre firi ca neam şi ca ţară. Chiar dacă unora nu le convine, atribuindu-şi fantasmagoric cireaşa de pe tort sau moţul de la căciulă.
În zilele noastre, parcă într-o coordonată duşmănie, s-a vrut, şi încă se mai vrea, dislocarea şi înstrăinarea tocmai a acelor valori care ne definesc primordial. Şi dacă se poate, şi ştergerea acestora din memoria colectivă. Despre acesta este în principal vorba, în recenta carte scrisă de către Vladimir Brilinsky, ca un ecou al muncii sale de o viaţă.

Dincolo de fascinaţie

Da, ne mândrim, peste tot pe unde apucăm, cu istoria noastră, dar încercăm şi s-o furăm, iar cu asta n-ar trebui să ne mai mândrim. În inima civilizaţiei dacice, s-a petrecut vreme de mai bine de un deceniu, o dramă continuă, despre care presa a tunat şi a fulgerat de câte ori era necesar, dar adevărul expus pe larg doar acum urmează, pre limba „îndăcitul”-ui pe care îl regăsim prin Vladimir Brilinsky.
„…dacă într-o gospodărie din satele din Munţii Orăştiei nu există măcar un căutător de comori, în următoarea există doi.” Parabolic sau eufemistic dar în fond real, astfel se petreceau lucrurile înainte de anul 2000, când epopeea jafului de patrimoniu a început să intre în declin, odată cu apariţia unei legi prohibitive pentru doritorii de îmbogăţire peste noapte de pe urma vestigiilor istorice.

Călătoria necesară

Vladimir Brilinsky, ca administrator al Sarmizetesusa Regia, s-a aflat permanent în prima linie a vigilenţei, în contextul acestui amplu prăpăd la adresa valorilor naţionale. Cu legea sau înainte de a exista aceasta, mai cu frumosul, cu vorba bună, ori… cu bâta de alun.
Autorul acestui roman-martor, împătimit al adevărului şi dreptăţii, ne plimbă prin arealul plin de har, bine înfăţişat într-un limbaj neaoş, direct şi fără fanfaronadă, dar şi prin situaţii-cheie, cărora a trebuit să le facă faţă atât el cât şi personajele sale cât se poate de veridice. De la continua busculadă, prins fiind între partidele de jaf şi autorităţi, la întâmplări pitoreşti, cu un iz aparte şi care sunt redate inconfundabil.
Vladimir Brilinsky se pricepe să fie, în egală măsură, sobru sau după caz ironic ori recurgând chiar la umor de bună calitate, fiind nenumărate secvenţele în acest sens. Cartea se recomandă singură, dacă pornim de la autodescrierea autorului, mai elocventă de atât nici că se putea: „Mă certam mereu. Şi strigam. Ridicam tonul de fiecare dată când căutam dreptatea şi asta mi-a atras multe reproşuri oriunde ar fi fost confruntarea, la televiziune, la radio, în administraţie, în disputele de la cârciuma satului sau în inima pădurii. Mai mult, nu suportam minciuna, aroganţa, reaua-intenţie, fariseismul, nemernicia, când venea vorba de comoara mea de suflet, sarmizegetusa regia. Cu arheologii mă certam pentru că lăsau în urma lor gunoaie când încheiau şantierele de vară. Cu directorii de la parcul natural mă certamm pentru lipsa de grijă faţă de monumente, cei cei de la muzeu, pentru comoditate şi lipsă de dialog. Cu miniştrii Culturii care veneau la Sarmizegetusa – şi să fi fost vreo opt – mă cetam pentru că nu înţelegeau importanţa şi valoarea acestui loc. Cu autorităţile locale care făcuseră din cetăţile dacice un copil cu şase moaşe, dar cu buricul netăiat, aveam de furcă cel mai mult. Cu cei care veneau să caute energii în templele dacilor, urinând pe plintele de calcar sau călărind soarele de andezit, la fel, mă certam. Căutătorii de aur erau altă categorie cu care mă certam de câte ori ne întâlneam. Şi, în faţa tuturor, cu bâta în mână, măsimţeammai sigur şi mai stăpân pe mine. De nouă ori am folosit-o, luptând faţă în faţă. O dată am încasat-o, dar de opt ori am câştigat datorită bâtei încovoiate.”
Chiar şi numai din acest pasaj de sinceritate, deducem o existenţă plină de aventură, de surprize. Un du-te vino fără încetare, aşadar, în care autorul rezistă şi rezistă. Despre aceste aspecte cât şi despre multe altele, în adevărata şi unica epopee pe care v-o oferă Vladimir Brilinsky.