Am găsit muntele Găina înzăpezit, semeț conturat, asemenea unei cușme albe, pe un fundal gri. Acolo odinioară, feciorii își alegeau jumătatea, la un târg vestit în întreaga lume. Peisajul este de basm, cu dealuri împădurite și râuri năvalnice, cu drumuri care șerpuiesc până în inima muntelui, cu cimitire în grădinile caselor și cu pustietate cât vezi cu ochii       

Însoțesc o echipă de la „Ajută Satul”, o asociație născută ca un petec al suferinței, ca un balsam al singurătății și nevoilor oamenilor izolați din munți. Toți sunt gata să pună mâna atunci când este nevoie. Fac de toate, orice este nevoie și oriunde. În fața lor nu există obstacole, ci doar dorința de a ajuta.

Ca de fiecare dată, când bântui prin satele de tip risipit ale Apusenilor, îmi vine în minte aceeași întrebare: Cum de s-au așezat oamenii ăștia, cocoțați pe cele mai inaccesibile cleanțuri, în munți, cu ierni grele și veri secetoase, fără apă, izolați de restul lumii parcă intenționat, parcă vrând să se ascundă de civilizație? 

Lucia Apolzan, cel mai vestit etnolog român contemporan, argumenta pe vremea când o însoțeam, cutreierând munții, că „ei acolo s-au născut, pe aceleași locuri, unde se născuseră părinții și bunicii lor și străbunicii și toate generațiile care se pierd în istorie. Și-au terasat muntele, și-au înjghebat câte o gospodărie și acolo au rămas izolați, cu vitele și oile lor, cu vecini depărtați, în singurătatea de zi cu zi. Din antichitate se spunea că „dacii stăteau agățați în munți și că dacii își zideau munții”. Iată-i,  ei sunt aceștia din satele risipite pe culmile munților și a dealurilor.

 După un drum șerpuit printre dealurile Bulzeștiului, o găsim pe tanti Zorița, cum îi spun cei de la „Ajută Satul”. Acolo, la poalele Muntelui Găina, cel acoperit de zăpadă, într-o casă pitoresc așezată pe o terasă înconjurată de pomi bătrâni și uscați stă ea de nici nu se mai știe de când. Se bucură când ne vede, își face cruce și mulțumește lui Dumnezeu pentru ajutorul primit. 

Fără pierdere de timp, voluntarii se apucă de treabă. Taie lemne, mătură, spală vasele, fac ordine prin cămară și prin camera unde focul arde mocnit în sobă.

Stau de vorbă cu ea. Nu are televizor și nici radio, e ruptă de lume. Bărbat nu are. O plecat de mult. Nu mai știu de el, o fi murit sau o fi plecat în altă parte. Și copii nu ai? Nuu, eu nu știu ce-s ăia copii, nu mi-o dat Dumnezeu. Da’ alte rude mai ai? Da, sigur, mai am o soră, am pe mama, pe tata, numai că ei îs undeva în Banat, la gospodăria lor și îs bine cu toții. Mai am pe frate-meu care stă aici, dar acum e dus după pită. Din ce trăiești, ai pensie? Da, am. De la primărie îmi dau tătă luna bani. Și-ți ajung? Da, cum nu! Că aici nu am pe ce cheltui. Da’ cu sănătatea cum stai? Bine, mulțumesc lui Dumnezeu că mă pot mișca.

Nu se lamentează, nu oftează a necaz. Pare mulțumită și chiar zâmbește când le mulțumește oamenilor care au venit la ea să o ajute. Ei îi este bine așa cum trăiește și-mi spun că sunt alți oameni mai suferinzi pe lumea asta.  

Silvia i-a adus un batic nou și vrea să-l schimbe pe cel vechi. I-a adus și ciorapi groși de lână, îngenunchează în fața ei și o încalță. Apoi vine ora de tuns, pletele ei ninse, crescute în dezordine, cad sub foarfeca Silviei. Respect intimitatea unui asemenea moment, ca la coafor. Ies afară, mulțumit că bătrânica e bine și sănătoasă și că nu e așa de gravă situația ei, precum mă așteptam. Are, la 84 de ani, părinți în viață, o soră, un frate care stă cu ea, bani de la primărie și pe acești oameni minunați care dau sens termenului de „suflet nobil”.   

Ieșirea din cameră avea să mă trimită într-o altă lume, departe de ce lăsasem în urmă și de ce auzisem.

Angela dă cu mătura. Nici nu știe de unde să înceapă. Mizerie este peste tot. Șoarecii au găuri în toate cotloanele și rod orice, de la cizmele de cauciuc, la hainele aruncate pe te miri unde. Resturi de mâncare, pline de viermi care colcăie prin cratițe soioase, abandonate peste tot. Sticle de ulei, începute, cu un miros de rânced, la fel, abandonate prin cămară sau pe mesele scorojite din holul rece cu pereți afumați și coșcoviți. Angela dă cu mătura. Praf, noroi, mere stricate, capace de peturi, bucăți de textile roase de șoareci, se adună într-o grămadă, lăsând curat în urmă. O ajut să pună mizeria în lopată. Da’ frate-său nu face chiar nimic aici?  Dacă poate să meargă după pâine nu poate face curățenie?, o întreb pe Angela care se îndreaptă de șale, se sprijină în mătură și mă privește amar.

 Care frate, că acum vreo trei ani, da, s-a dus după pâine și n-a mai venit. L-au găsit vecinii mâncat de câini, mai jos, pe drum. Păi soră-sa din Banat nu vine pe aici sau trebuie să îngrijească de bătrâni? Care soră? Că e moartă de mult, iar bătrânii de și mai mult timp!, îmi spune Angela cu tristețe în glas. Păi a zis că are pensie. Ce pensie, că ia o sută și ceva de lei de la primărie, ca ajutor social. Angela dă cu mătura mai departe, iar mie un nod mi se pune în gât și fluturi încep să zboare în burtă. Femeia asta e singură, în pustietatea munților și cu mintea ancorată în trecutul unei vieți demult apuse. Nimeni nu o tulbură. Nici măcar nu încearcă. Tanti Zorița trăiește în altă lume. A ei și numai a ei. O privesc prin ușă cum stă ca la coafor și-mi spun că ea poate e fericită, acolo, în lumea ei. Doar cei 84 de ani sunt o povară prea grea pentru ea și doar neputința o ține în mizeria asta. Mă gândesc să-i aduc un televizor și să mă ocup de toate cheltuielile, dar Silvia îmi taie avântul. Păi, dacă vede Tanti Zorița o altă lume decât cea în care ea trăiește, asta ar însemna pentru ea sfârșitul. Ar lua-o razna de tot.

Dani și Săndel au terminat de tăiat și stivuit lemnele în pridvorul acoperit. Își strâng uneltele și-și aprind o țigară. O fumează în tăcere și le simt compasiunea față de drama acestei femei. Aici nu sunt cuvinte, ci doar sentimentul binelui făcut, fără niciun interes. Tanti Zorița va avea căldură vreo două săptămâni. Va avea și mâncare destulă pentru că din sacoșele aduse, Angela aranjează pe rafturile șterse de praf, pâine, conserve, paste, banane, iaurturi. Până înainte de Paște îi ajunge. Atunci, din nou, oamenii ăștia, cu suflet mare cât carul, iar vor apuca, între roți, ogașele din drumurile Apusenilor și se vor opri aici,  la poalele Muntelui Găina, aducând ouă roșii, miel, prăjituri și cozonac.

 La despărțire Tanti Zorița ne întreabă, așa, din senin (pentru a câta oară, astăzi?!), de unde am venit noi la ea și-i mulțumește, din nou, lui Dumnezeu că ne-a trimis. Ultima imagine este un zâmbet pe fața ei, brăzdată de timp, asemenea unei binecuvântate raze de soare după furtună.

Rămas bun, suflet chinuit de vremi! Să ne vedem cu bine! 

 Toți cei patru voluntari pleacă agale, pe cărare, încărcați de bunătăți spre alte case, cu alți oameni, cu alte povești și cu alte drame.

În fața voastră, Angela, Silvia, Dani, Săndel, Marius și în fața tuturor celorlalți care ajutați satul, mă înclin cu respectul cuvenit unor oameni care se împotrivesc unei lumi nedrepte pe care sunt convinși că o pot schimba.

Vladimir Brilinsky