Roșia Montană este din nou cap de afiș în presa românească și cea internațională. Mai sunt puține zile până se va hotărî dacă România este bună de plată sau nu. Istoria acestei aventuri este lungă, încâlcită și nu poate fi rezumată ușor.
Există, însă, trei componente ale acestei afaceri. Corupția, incompetența și heirupismul. Rând pe rând, ele s-au confruntat în istoria de aproape un sfert de secol a acestei afaceri, producând haosul care acum se materializează într-o Românie bună de plată a două miliarde de dolari.
Corupția a fost vizibilă de la începutul afacerii și se derula sub ochii autorităților care fie nu înțelegeau ce se întâmplă, fie chiar făceau parte din sistemul corupt Politicieni, de diferite ranguri, jurnaliști, oameni de afaceri, arheologi sau arhitecți au fost cooptați într-o horă din care ieșeau bani, bunuri sau avantaje de altă natură. Mai transparenți sau mai ascunși, banii circulau cu plecare din statul major al companiei, fără ca cineva să se sesizeze de ilegalitățile care se petreceau acolo, în satul pierdut printre munți. Avize, autorizații, descărcări arheologice, aprobări de tot felul, ieșeau pe bandă rulantă mirosind a corupție. E drept că mulți dintre cei atrași în această horă s-au retras când au dat nas în nas cu această corupție sau au continuat să-și facă meseria eliberați de povara șpăgii. Dar majoritatea au rămas, cu degetele înfipte în borcanul cu miere care era destulă pentru toți și de cea mai bună calitate. Acum, gurile rele spun că, de dosarul judecat. stau ștate de plată pe care, nume sonore, au cam semnat când au ridicat peșcheșul. Și bine nu le va fi.
Incompetența este a autorităților, a celor locale și cele centrale. Niciunele nu au reușit, să găsească soluțiile cele mai potrivite pentru a împăca și capra și varza. Perspectiva unei exploatări care ar fi adus locuri de muncă și prosperitate, nu numai în Roșia, s-a ciocnit cu perspectiva distrugerii unor componente de mediu și a unor vestigii istorice. Aici trebuia să intervină mintea limpede a celor care aveau datoria să găsească cele mai bune soluții. Dar, cum ducem lipsă de minți limpezi, totul s-a făcut pe genunchi și după ureche. Graba cu care a fost întocmit dosarul pentru includerea locului în Patrimoniul Mondial UNESCO și depunerea lui înainte ca procesul, aflat în derulare, să se termine este o dovadă clară de incompetență. Heirupismul este al ONG-iștilor, a celor care fluturând drapele inscripționate cu „Nu ne vindem țara” au fost mânați în luptă de interesele altora. Toate manifestațiile și acțiunile, concertele, chetele, protestele, uneori violente, aveau în spate dibaci păpușari care dirijau ce trebuia dirijat. Mulți tineri au căzut în plasa întinsă de aceștia, fără să mai gândească la un dialog în care să caute împreună soluții. FânFest-urile miroseau de la o poștă, nu numai la fel ca pe străzile din Amsterdam, ci și a manipulare a unor tineri care nu doreau altceva decât să gândească și să se exprime liber. Emanații lideri ai acestor proteste au fost recompensați de angajator, devenind politicieni vestiți care au transformat parlamentul în dormitor, ceea ce tot corupție s-ar putea numi.
Ar fi de dorit ca verdictul Tribunalului de Arbitraj să nu producă implozie în România, așa cum ar fi nedrept ca Guvernul Ciolacu să scoată castanele din foc, castane aruncate de Ciorbea, Vasile, Năstase, Ponta sau Cioloș. Două miliarde de dolari este o povară prea mare, dar, din păcate, corupția, incompetența și heirupismul laolaltă, nu sunt altceva decât o sumă din care rezultă o Românie eșuată pe o plajă a pierzaniei, amenajată de înaintașii de ieri și întreținută de cei care conduc astăzi.
