Fără îndoială că Avram Iancu merita un film dedicat personalității sale remarcabile. Realizarea filmului „Avram Iancu împotriva imperiului” a pornit cu siguranță de la o idee bună. Din păcate, pe rând, aproape toate baloanele cu care a fost decorat filmul se sparg, unul câte unul.
De la început trebuie remarcat că acesta nu este un film artistic, ci un documentar ilustrat sau, cum se spune mai nou, o docudramă. Avem impresia că răsfoim o revistă „Vaillant” cu benzi desenate despre Pif și Rahan. Măcar acolo exista un fir roșu al unei acțiuni închegate. Aici firul roșu lipsește cu desăvârșire. De fapt aici sunt mai multe capete de ață roșie care nu se pot înnoda nicicum până la sfârșitul filmului.
Între părerile avizate ale istoricilor, pline de date exacte dar prea multe și prea tehnice și ilustrarea efectivă cu actori și acțiune este o prăpastie considerabilă. O adâncește și mai mult un narator șters și insipid care se prezintă mai degrabă „fițos” decât interesant și original, așa cum ar fi trebuit să fie. Lipsind firul roșu, este foarte greu de descifrat ce vrea să spună filmul. Se trece de la un moment la altul fără nicio legătură între ce explicau istoricii și ce urmează în acțiunea așa zis artistică. Asta generează haos în capul oricui, mai puțin avizat decât istoricii care cunosc îndeaproape subiectul.
Sunt pasionat de istorie dar nu am înțeles nimic din ce a făcut Avram Iancu în acest film, poate numai un istoric ar putea să înțeleagă ceva” spunea un spectator nedumerit, la finalul proiecției.
De departe, se remarcă faptul că scenariul a fost scris pe genunchi, pe repede înainte, cu multe lipsuri și cu lucruri inutile. Lipsesc din film, momente importante din scurta viață a lui Avram Iancu. Dacă filmul se dorea în totalitate biografic atunci lipsește fluierul Iancului, lipsesc zdrențele de la finalul vieții, lipsește nebunia lui, izgonirea din spital și moartea sa tragică pe o prispă, în ger. Se trece ușor și în dribling peste țuica pe care o primea de la oameni și care i-a adus sfârșitul. În schimb, filmul înclină ușor balanța spre clișeele patriotarde și ieftine la care asistăm la fiecare comemorare de septembrie, a Crăișorului, cu rostiri de lozinci banale și conformiste.
O pată de culoare, plăcută de data aceasta, o dă, în film, Horia Fedorca, un actor înzestrat și de viitor, cel care îl interpretează pe Iancu într-o partitură remarcabilă. Cu excepția momentului rostirii celebrului „No hai” pus nefericit în scenă de un regizor total neinspirat, Horia Fedorca se identifică perfect cu Avram Iancu. Pe deoparte îl ajută fizicul izbitor de asemănător cu al eroului moț, pe de altă parte talentul actoricesc indiscutabil. Ceea ce nu se poate spune despre restul personajelor sau a figuranților, care cu mici excepții nu aduc credibilitate și aport artistic filmului. Mai mult, apar episodic, în film, câțiva clovni ai șușanelelor sau ai politicii autohtone, cu o prestație penibilă. Recuzita este săracă și neadecvată în multe cazuri. Unele frizuri ale personajelor pasagere sunt de lux, din secolul XXI iar scenele de luptă sunt stângaci regizate.
Avram Iancu merita un film de elită, cu istorici credibili pe post de consultanți ai scenariului, cu distribuție serioasă și profesionistă și cu un buget generos. Dacă la fiecare comemorare de la Țebea s-ar aduna banii cheltuiți pe coroane și pe spectacole mamut, pe paranghelii de protocol, dacă s-ar face o chetă în ziua respectivă, un viitor film ar putea avea tot ce-i trebuie.
Și asta pentru că Avram Iancu nu merită să fie onorat doar cu un film second hand realizat parcă pe vremea cinecluburilor muncitorești, un film care nu folosește nimănui.
